Draga Diana,

Prima data cand prietenul tau mi-a lasat un mesaj pe Facebook, am crezut ca e un psihopat. )))

Mesajul incepea asa: "Salut. Nu ne cunoastem, dar cred ca esti persoana potrivita care ma poate ajuta. Vine un moment in viata fiecarui flacau cand trebuie sa puna genunchiul in pamant si sa-si ceara mandra de soata. Momentul meu a venit". 

Noroc ca nu mi-am urmat primul instinct si nu am sters mesajul inainte de a-l citi pana la capat. As fi pierdut o aventura pe cinste.

Citind mai departe, am descoperit ca Alex imi cerea ajutorul sa aleaga un inel pentru tine, iubita lui. Recunosc ca nu stiam nici cine e el, nici cine esti tu. Abia cand am intrat pe profilul lui si am cautat la status, am descoperit ca erai una dintre cititoarele mele, ca te intalnisem o data si ca mi-a placut foarte, foarte mult de tine. I-am raspuns imediat cu mare emotie ca sunt de acord sa-l ajut.

Urmatoarele seri mi le-am petrecut in pat, cu laptopul in brate, scotocind prin site-uri de anticariat bijuterii vechi, cu poveste, care sa-ti fie pe plac. Recunosc ca flacaul asta al tau, in pofida faptului ca mi s-a plans de la inceput ca nu se pricepe la "zorzoane", avea o lista foarte precisa de cerinte. Mi-a placut asta la el.

A respins designerii romani la care i-am spus ca am pile, bijuterii ale marilor case de moda, bijuterii personalizate si cate si mai cate. Nu stiu daca ti l-a aratat, dar intr-un final (dintr-un document Word de 4 pagini cu propuneri pe care i l-am trimis) a ales inelul de mai jos. 

Aur alb, smarald, o replica superba a unui inel Art Deco...ce poti sa-ti doresti mai mult?

Din pacate, site-ul de pe care trebuia sa-l comande nu livreaza in tara noastra uitata de lume, asa ca a trebuit (dupa cateva zile de trimis mailuri si de sunat in State) sa renuntam la plan. Si iata-ne dupa 40 si ceva de mesaje si cateva zile de cautat non-stop ca am ajuns la ultima optiune: luarea magazinelor la pas. 

Am facut-o intr-o dupa-amiaza insorita de marti. Pentru ca este foarte amuzanta, o sa-ti povestesc detaliat povestea dupa-amiezei respective cand ne vom intalni. A inclus, printre altele, o oprire la magazinul de bijuterii/casa de amanet de unde se furasera 100.000 de euro cu doar o zi inainte (motiv pentru care doamnele de acolo era extrem de plouate si precaute), precum si un dialog haios cu o vanzatoare care credea ca logodnica eram eu si a ramas perplexa cand Alex a probat el inelul, si inca pe degetul mic! )))) Replica lui, atunci cand ea si-a marturisit uimirea, e cel putin epica: "Aaa, nu, adica o respect, dar nu imi place de ea!" Ahahahahahahaha!

Cert este ca dupa o ora si ceva de colindat magazine, am ajuns in fata inelului perfect. I-a luat mai putin de un minut sa se decida. Din punctul meu de vedere, inelul tau de logodna e una dintre cele mai delicate, elegante si absolut frumoase bijuterii de gen pe care le-am vazut vreodata. Iar dispunerea diamantelor e superba. Putea la fel de bine sa aiba numele tau gravat pe el.

Am asteptat duminica (cand stiam ca urma sa-ti puna marea intrebare) cu o infrigurare de zile mari. I-am innebunit pe toti ai mei - pana si mama m-a intrebat daca te-a cerut deja si ce i-ai raspuns. ))))

Cand am primit mesajul de la Alex cu "She said yes!" eram in 41. Am chiuit atat de tare cand l-am citit, ca o doamna in varsta, care statea pe scaun in fata mea m-a intrebat daca am patit ceva. N-am stiut cum sa-i explic situatia, asa ca i-am spus ca un prieten tocmai a cerut o prietena in casatorie si ca ea a acceptat. Apoi mi-am dat seama ca aveam dreptate. Fie ca vreti sau nu, tocmai v-ati ales cu o noua prietena.  

M-am bucurat ca ai spus da, desi nu aveam niciun dubiu ca asa va fi. Nu poti sa-i spui nu unui baiat care iese din zona lui de confort si ii cere ajutorul unei persoane straine sa-ti faca o bucurie.

Si, mai ales, nu poti sa-i spui nu unui baiat care, intrebat de ce a apelat, totusi, la o straina in defavoarea unei prietene de-ale tale apropiate, a raspuns "Ar fi fost prea simplu. Si stiam ca tu o sa te straduiesti mai mult." (dap, cam pe aici mi-am dat seama ca ticalosul tau boyfriend a profitat de excesul meu de zel, dar apoi m-am induiosat cand mi-am dat seama ca asa arata, probabil, dragostea adevarata).

Baietii astia sunt atat de rari, incat atunci cand iti ies in cale, si vor sa-ti stea prin preajma cel putin o eternitate, sunt de pastrat.

Va multumesc ca m-ati lasat sa fac parte din povestea voastra frumoasa si sper sa nu va suparati ca am istorisit-o acum si altora, dar lucrurile minunate sunt facute sa fie impartasite. 

Si, cine stie, peste cativa ani, daca blogul asta (si internetul, de fapt) o sa mai existe, poate le veti citi copiilor vostri povestea minunatului inel pe care il poarta mama lor.  

Cu tot dragul,

Ina

PS: Sa nu uiti ca mi-ai promis ca ne intalnim - vreau sa vad cum iti sta cu inelul pe deget (degetul mic al lui Alex nu ii facea dreptate, vorba americanilor, ahahahaha) si, mai ales, sa ma molipsesc putin de bucuria ta.

Doua piese de teatru mai putin obisnuite

Weekendul asta am vazut doua piese de teatru mai putin obisnuite pentru scena din Romania. 

Una in care personajele sunt o gasca de tineri narcomani (cu Paul Ipate si Ioana Blaj, "Paul" si "Cristina" din reclamele Vodafone), si o alta desfasurata la etajul 11 al unei cladiri, in apartamentul 5113.

*

"Asta-i tineretea noastra" (dupa textul "This Is Our Youth" al lui Kenneth Lonergan, jucat pe Broadway cu Matt Damon si Jake Gyllenhaal) am vazut-o sambata, la Godot. 

M-a bucurat mult invitatia Cristinei Bazavan de a asista la primul şnur al piesei (prima repetite cap-coada, cu tot cu lumini, muzica etc.) cu o zi inainte de premiera si nici n-as fi visat ca o voi urmari in compania selecta a trei doamne minunate, dintre care una fiind Ana Ularu (my old highscool crush, remember?).

Piesa asta e o supriza foarte placuta, fie ca iubiti sau urati teatrul.

Tematica e cat se poate de actuala (trei tineri privilegiati, dar dezorientati, fiecare cu problemele lui familiale, cauta solutia la alienarea lor prin droguri, dar incearca cu disperare sa stabileasca relatii cu ceilalti), textul e extrem de viu (senzatia, de multe ori, e cea de sitcom, nu de teatru, iar replicile sunt atat de verosimile, incat chiar si la 16 ani dupa ce au fost scrise si la 30 de ani de la data desfasurarii actiunii, raman perfect valabile pentru un dialog intre tineri de 19-20 de ani), decorurile sunt bestiale (scenografia si afisul sunt opera Anei Ularu) iar actorii sunt foarte, foarte misto si talentati.

Pe Paul Ipate il stiu nu doar din reclamele ce l-au facut simpatic publicului larg, cat mai ales din "Hartia va fi albastra" si "California Dreaming". Stiam ca e un actor foarte bun, dar tot m-a surprins. E atat de fantastic de natural, atat de haios si de energic, ca ai impresia ca, la fel ca personajul lui, a prizat ceva inainte sa urce pe scena. ))

Ioana Blaj e si ea o actrita foarte talentata si mi-as dori mult sa o vad intr-un rol mai ofertant (aici are rol secundar, in timp ce baietii sunt personajele principale).

Pe Conrad Mericoffer nu-l mai vazusem jucand inainte and boy was I in for a real treat! In pofida numelui mai greu de pronuntat, va asigur ca o sa tot auziti de el de acum incolo (daca n-ati facut-o pana acum). 

 

Toti trei erau vizibil emotionati inainte de inceperea repetitiei, dar n-au lasat sa se vada absolut nimic in timpul ei. Banuiesc ca te invata asta la UNATC, dar repetitia n-a fost una lipsita de peripetii. 

Conrad, de exemplu, ne-a povestit ca atunci cand a iesit cateva secunde dupa cortina (ajungand, practic, in geamul cafenelei) a dat peste o scena oribila: un copil tocmai isi sparsese capul, era sange peste tot, lumea tipa, mama si bunica plangeau amandoua etc.). Si-a permis doar cateva secunde de panica si uimire, dupa care s-a intors si si-a dat replica la fix. 

La fel, dupa ce a iesit la un moment dat din scena pe holul cafenelei, o tigancusa s-a tinut scai de el sa-i dea 2 lei. Asta in timp ce el se concentra pe ce replici trebuie sa dea la intoarcerea in scena. Ceva asemanator i s-a intamplat si Ioanei, care a fost intrebata de cineva (care, evident, nu stia ca in interior se juca) daca mai erau bilete la premiera de a doua zi (spectacolul fusese sold out).

Am ras in hohote la piesa, dar m-am si intristat pe alocuri. Si cred ca asta e una dintre calitatile ei: un mix excelent intre umor si sensibilitate. 

Va recomand sa-i dati o sansa lui "Asta-i tineretea noastra" luna viitoare, pe 13 sau pe 27 aprilie, la Godot. Intrarea e 25 de lei, dar energia cu care veti iesi de acolo (va veti amuza din plin, dar va veti si induiosa si veti deveni melancolici) nu o puteti obtine de la un film, oricat de bun. 

*

Al doilea spectacol vazut weekendul asta a fost unul inedit din punct de vedere spatial. Imaginati-va un apartament luxos dintr-un ansamblu rezidential nou, decorat cu mobilier minimalist, dar cu bun gust, cu niste ferestre imense, care ofera o panorama splendida asupra Bucurestiului noaptea.

Si acum imaginati-va cum acest spatiu se transforma incet-incet, prin personajele care il populeaza pe rand, intr-un conac rusesc de secolul XIX. Asta s-a intamplat aseara, in Complexul Orhideea Gardens – Calea Plevnei numărul 145B, etaj 11, apartament 5113.

Am intrat in lumea din "Pescarusul" lui Cehov, privind odata cu personajele pe geam la Podul Basarab si razand in hohote la replica "Uite ce lac frumos". Pentru ca, spre diferenta de variantele clasice ale piesei, aceasta a fost una light, o reinterpretare intr-o nota comica, daca vreti. 

10 studenti la UNATC (dintre care pe Alex Nagy si pe Stefan Pavel i-am mai vazut jucand si m-au cucerit demult) au reusit (ajutati, daca am retinut bine, de Valeria Sitaru si de Vlad Logigan) sa ia un text greoi si sa-l faca simpatic, cald, fara sa cada in ridicol si fara sa-i stirbeasca esenta dramatica. 

De fapt, am vazut multe piese jucate de actori profesionisti care nu se compara cu "Pescarusul" din apartamentul 5113. 

Acestea fiind scrise, va urez o saptamana mai buna decat anterioara si, daca vreti sa-i dati teatrului o sansa in vitorul apropiat, mergeti cu incredere la piesele de mai sus.

"Eu nu sunt pantofii mei"

Din cand in cand, cineva trebuie sa ne reaminteasca ceea ce stiam, oricum, demult. 

Cand fata cu ghetutele crem, de piele intoarsa, si geanta de culoarea piersicii, de pe care parca abia se desprinsese eticheta cu pretul, s-a asezat langa mine, mi-am retras, instinctiv si usor rusinata, picioarele sub bancheta metroului. Purtam o pereche de cizme maro, subtiri, putin prafuite, pe care imi tot propusesem sa le inlocuiesc cu o pereche noua de botine, dar nu apucasem. 

Privirea mi-a coborat apoi spre geanta din poala mea, si ea roasa pe la colturi, care parea ruda de la tara, mai saraca, a gentii elegante care se odihnea pe genunchii vecinei mele. Mi-am strans si mai tare picioarele sub bancheta, mi-am reprimat dorinta de a deveni invizibila (cu care eram destul de familiarizata in ultima vreme) si mi-am continuat lectura. 

Citeam in "Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie" a lui Yalom povestea unui barbat care refuza sa accepte ca moare din cauza cancerului. "Grozav! Omul asta trece printr-o drama inimaginabila si eu ma simt nefericita din cauza cizmelor mele. Se pare ca ating noi culmi ale superficialitatii in fiecare zi."

Ceea ce am citit cand am dat pagina, insa, a avut acelasi impact pe plan mental pe care l-ar avea, probabil, un Intercity pe plan fizic, daca as decide vreodata sa fac autostopul pe calea ferata.

"Il imboldisem pe Carlos sa faca diferenta dintre sinele lui fundamental si celelalte atribute sau activitati periferice. Apoi, trebuia sa se "dezidentifice" in raport cu elementele ce nu tineau de identitatea lui esentiala: se prea poate ca ele sa reprezinte lucruri care-i plac, pe care le face sau pe care pune pret - dar ele nu sunt el, nu sunt fiinta lui esentiala. (...) 

Aceasta interpretare ii risipise in mare parte anxietatea, iar prezentarea pe care o facuse saptamana trecuta la serviciu fusese minunat de lucida si lipsita de suspiciuni. Nicicand nu facuse treaba mai buna! Pe tot parcursul prezentarii, o mica rotita din mintea lui se invartise, susurandu-i aceeasi mantra linistitoare: "Eu nu sunt munca mea." Dupa ce terminase de vorbit si se asezase pe scaun langa seful lui, mantra continuase: "Eu nu sunt munca mea. Nici vorbele pe care le rostesc. Nici hainele de pe mine. Nici unul dintre aceste lucruri." Isi incrucisase picioarele si observase ca avea pantofii scalciati de-atata purtare: "Si nici pantofii mei nu sunt". [Aici, de supriza si de uimire, am uitat sa respir cateva secunde.] Incepuse sa-si miste in pantofi degetele de la picioare, iar apoi picioarele incaltate pe sub masa, sperand sa-i atraga atentia sefului lui, ca sa poata proclama in fata lui "Eu nu sunt pantofii mei!"

Am coborat din metrou avand cu totul alta stare de spirit. Eu nu sunt cizmele mele uzate! Eu nu sunt geanta mea, mobilul meu, eu nu sunt forma corpului meu, nu sunt tenul sau job-ul meu. Eram atat de marcata de aceasta descoperire ca aproape ma izbeam de oameni pe strada.

In acea zi, am urmarit pe Facebook cu un interes ridicat fotografiile si textele pe care le postau oamenii. Mi-au trecut prin fata farfurii care contineau meniuri sofisticate de pranz, poze din vacante, accesorii vestimentare colorate, gadget-uri scumpe, melodii sau citate - majoritatea lucruri cu care ei se identificau. Am zambit ca pentru mine. Inca un lucru bun la Yalom e ca te ajuta sa realizezi ca oricat de speciali sau diferiti ne-am crede, suntem mai asemanatori decat vrem sa recunoastem.

La o saptamana dupa aceasta zi plina de revelatii am fost la cumparaturi cu sora mea. Mi-am cumparat 6 perechi de pantofi de primavara, ca sa nu mai fiu nevoita sa port cizmele decat peste un an. 

In dimineata in care am purtat perechea mea preferata din randul noilor achizitii (asortata cu o geanta noua si ea), am iesit din casa cu o stare de spirit de zile mari. Si, cum mergeam eu asa vesela si zambeam larg, de parca aveam in picioare cel putin o pereche de Charlotte Olympia (si nu niste pantofi de piele absolut simpli), deodata m-a lovit vechea revelatie. "Eu nu sunt pantofii mei!"

In mod paradoxal, desi mi-a pierit sentimentul de buricul pamantului, m-am simtit mai bine ca pana atunci. Purtam o pereche de pantofi nou-nouti, dar eu nu eram pantofii mei. Cum nu voi fi pantofii mei nici atunci cand acestia se vor largi si se vor scalcia. 

Daca ati vazut "Fight Club", stiti deja celebra replica "You're not your job. You're not how much money you have in the bank. You're not the car you drive. You're not the contents of your wallet. You're not your fucking khakis".

Cam pe aceeasi idee e si citatul de mai jos, al lui Andre Jordan, care e un ilustrator foarte misto.

Poate ca de pe un text ca asta ar trebui sa-i invatam pe copii alfabetul in loc de "Ana are mere". 

Voi ce NU sunteti? 

Povestea celei mai frumoasa truse de make-up din lume

Later Edit: Va multumesc, in numele parintilor lui Rares si al meu, tuturor celor care v-ati implicat sau ati dus vorba mai departe despre acest caz. Ieri s-a strans toata suma de bani necesara operatiei. Sunteti minunati!

In ciuda aparentelor, acesta nu este un text despre farduri.

*

Ca orice fata, am gama mea larga si variata de dorinte superficiale. Printre ele se numara, de ceva vreme deja, o trusa de make-up gigantica, all inclusive. Cu farduri de pleoape si gloss-uri de buze in nuantele celor mai apetisante specialitati de gelato, cu eyelinere, blush-uri, mascara, aplicatoare pufoase, oglinda si picioruse, daca se poate.

De Craciun am descoperit minunea intr-o revista glossy - se numeste Sephora Palette Make-up Studio. Am oftat mangaind imaginea de pe pagina lucioasa. Aveam suma respectiva, dar mi se parea culmea frivolitatii s-o dau pe o cutiuta colorata cu dioxid de titaniu si miristat de magneziu (si orice altceva or mai contine fardurile astea).

Pentru ca sunt o fata norocoasa, insa, luna trecuta, doi dintre prietenii care-mi stiau oful mi-au facut cadou un plic pe care scria "voucher Sephora". In interior, am descoperit razand, era suma de bani pentru cumpararea trusei. Pentru ca divinitatea lucreaza uneori pe cai nebanuite, desi a trecut o luna de atunci, n-am apucat sa-mi cumpar pretioasa cutie nici pana in ziua de azi.

Apoi aseara am primit un mesaj pe Facebook si am stiut ca cea mai frumoasa trusa de make-up din lume n-o sa mai fie niciodata a mea.

*

Rares Danila are 1 ani si 8 luni, iar acum 9 zile a fost diagnosticat cu o tumoare cerebrala ("chist arahnoidian gigant”). Va dati seama ca in cazurile astea operatia trebuie facuta de urgenta si ca fiecare zi conteaza.

Rares a fost programat deja, pentru miercurea viitoare, pe 28 martie, la un spital din Germania (International Neuroscience Institute din Hanovra). Pentru a-l putea opera, insa, parintii au nevoie de 50.000 de euro, din care au strans abia jumatate.

Am aflat toate astea de la o prietena din Suceava, care cunoaste familia respectiva si trimite mesaje tuturor prietenilor ei, din dorinta de a-i ajuta. Stiu ca sunt multi bani si stiu ca e putin timp, dar mai stiu ca anul trecut, am reusit sa salvam viata unui om intr-un interval de timp si mai scurt.

Inainte sa va ganditi daca va permiteti sau nu sa-l ajutati pe copil, cititi, va rog, fragmentul de mai jos, a carui lectura m-a bulversat azi dimineata.

*

"Adeseori sa-ti pierzi un parinte sau un prieten de-o viata inseamna sa-ti pierzi trecutul - persoana care a murit s-ar putea sa fie singurul martor in viata al unor vremuri ce-au apus de mult. Dar sa pierzi un copil inseamna sa pierzi viitorul: ceea ce s-a pierdut este nimic mai putin decat proiectul tau de viata - lucrul pentru care traiesti, felul in care te vezi pe tine in viitor, felul in care speri poate sa invingi moartea (intr-adevar, copilul devine proiectul tau de imortalitate). Prin urmare, in limbajul nostru profesional, pierderea unui parinte este "pierderea unui obiect" ("obiectul" fiind o persoana care a jucat un rol crucial in constituirea lumii interioare a cuiva), pe cand pierderea unui copil este "pierderea proiectului" (pierderea principiului central de organizare a vietii cuiva, gratie caruia individul in cauza stie nu doar de ce traieste, ci si cum sa traiasca). Deloc de mirare, asadar, ca pierderea copilului este cel mai greu de suportat, ca multi parinti continua sa-i jeleasca disparitia si cinci ani mai tarziu, ca unii nu-si mai revin niciodata."

(Irvin D. Yalom, "Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie", povestea "A murit cine nu trebuia", pe care, culmea coincidentelor, am citit-o tocmai azi la metrou).

*

Nu pot sa-mi imaginez prin ce trec sotii Danila in aceste momente. Dar stiu ca daca nu as face ceva sa-i ajut, orice, acum ca am aflat de Rares, nu m-as mai putea privi in oglinda niciunei truse de farduri.

*

Daca aveti copii sau va pregatiti sa-i aduceti pe lume, poate puteti intelege spaima mamei si tatalui lui Rares, si gasiti echivalentul vostru pentru trusa mea de machiaj.

Donatiile pot fi depuse in urmatoarele conturi deschise pe numele DANILA VALENTIN la RAIFFEISEN BANK, Agenția Bucovina Suceava:

- RO33 RZBR0000060014437570 cont in LEI,
- RO38 RZBR0000060014437577 cont in EURO, cod SWIFT RZRROBU

Va multumesc, ca de obicei, pentru ca sunteti minunati. 

O mica bucurie literara

Ma laud rar, deci imi veti ierta puseul de azi.

Frumoasa si talentata mea sora, Lia, a castigat recent un premiu special la un concurs de literatura cu un short story SF. 

E o reinterpretare moderna a unui mit clasic, o poveste despre dragoste si imperfectiuni, care se desfasoara intr-o atmosfera relativ sumbra, dar care te "prinde" de la primele randuri. Cel putin asa s-a intamplat in cazul meu, desi nu sunt o pasionata de SF. 

Aseara a descoperit o recenzie favorabila a textului ei (in care autorul o plasa, ca "sclipire literara" deasupra castigatorului concursului) si i-a venit sa planga. Cateodata ma enerveaza la culme ca nu-si da seama si singura cat de talentata e. V-am pus dedesubt un fragment din textul respectiv, dar il gasiti integral pe site-ul Helion SF.

Daca v-a placut (sau nu), lasati-i un feedback in comentarii. Stiu sigur ca se va bucura.  

*

– Port 38 la pantofi. Nu mă dau în vânt după încălţăminte, modă. Ador, în schimb, fustele lungi de vară, iarnă, toamnă, înflorate, scurte, plisate, simple, în dungi, în carouri, demodate. Torturile de ciocolată? Sunt ok, dar ajungi să te plictiseşti de ele. Nu pot să mă implic în niciun fel de relaţie cu persoanele de sex opus, ale căror nume încep cu „R". Ahh, îmi plac vişinele şi forma cifrei patru! De mică m-au fascinat libelulele şi cuburile albastre. Ţin minte că la aniversarea de şapte ani, mama mi-a dăruit tot atâtea cuburi în diferite nuanţe de albastru. Pe glezna stângă am o cicatrice; la 15 ani am avut un accident de maşină. Cicatricea vă rog să nu o notaţi. Fără cicatrice. Va fi o surpriză.

– Am înţeles: fără cicatrice. Având în vedere că mai am câteva comenzi pentru săptămâna asta, de-a dumneavoastră aş putea să mă ocup abia de luni. Da, cam de azi într-o săptămână. E în regulă aşa?

Îmi simţeam degetele puţin umflate şi sugrumate atât din cauza celor doua inele pe care nu le dădeam jos niciodată cât şi din cauza oboselii acumulate. M-am uitat la mâinile ei în timp ce îşi punea ochelarii în geantă. Avea pe mâna dreaptă trei pistrui mari, o constelaţie, o Centură a lui Orion.

– Ah, şi ca să nu uit, cifra mea norocoasă e opt. Sunt născută pe opt august, în copilărie am crescut opt papagali. Mă gândeam că...Nu ştiu, poate că ar conta. Sunt şi foarte superstiţioasă.

– Bineînţeles. O secundă să notez: opt ci-fră no-ro-coa-să. Voi nota totuşi şi papagalii despre care aţi amintit. Atunci, rămâne să ne întâlnim luni.

După ce am rămas singură în birou, m-am aruncat pe canapea şi cred că am şi aţipit vreun sfert de oră, trezindu-mă la timp pentru următorul client, un tip în jurul vârstei de 50 de ani care mi-a vorbit aproximativ o oră despre...

– Tata a dispărut când eu aveam 23 de ani. Nu am făcut facultatea pentru că...pentru că... Părea jenat de subiect şi începu să-şi rupă nervos pieliţa din jurul inelarului. Degetul mare avea sânge închegat pe unghie. Atenţia lui se îndrepta acum către acea bucată de piele care se încăpăţâna să se desprindă. A rupt-o cu dinţii.

– Îi placeau ciupercile? Încercam să-i ofer întrebări ajutătoare, să-l determin să-mi ofere mai multe informaţii, detalii. Părea absent. I-am întins cutia cu şerveţele pentru că rana începuse să sângereze.

– Îi place porumbul. Conserve. Este o fabrică. Doar de la ei cumpăra. Nu-mi amintesc numele. X... . Porumbul şi zmeura pe jumătate coaptă, ca şi mie. Nu îi plac şoarecii şi muzica clasică. Nu a înţeles-o niciodată. Toţi compozitorii i se par demenţi, iar şoarecii dezgustători; şoarecii şi şerpii. Nu îi place senzaţia pe care o simţi atunci când atingi hârtia creponată direct pe piele. Mama împacheta mereu cadourile de Crăciun în hârtie creponată, dar în cutia lui erau întotdeauna fâşii colorate din materiale textile; de cele mai multe ori de satin.

Mă uitam subtil la meşa lui şi nu ştiam cum să-l atenţionez, fără să creez un moment penibil, că e puţin strâmbă. Mi-a surprins privirile şi s-a pipăit jenat, aranjând-o. Am tuşit la fel de încurcată şi am schimbat subiectul.

– Dar poza nu e necesară, am încercat să-i spun, în timp ce-mi întindea un mic album foto scos din buzunar.

– Am stat ieri toată ziua şi nu am reuşit să mă decid asupra pozei, m-a întrerupt  puţin tulburat. Ştiţi, nu am mai făcut asta niciodată. Pot să vă las albumul. Când aproximaţi că va fi gata?

Mi-am verificat agenda, iar săptămâna asta lucram deja la două comenzi dintre care una trebuia sa fie gata până luni.

– La sfâr...

– Xadzel! Porumbul, conservele, fabrica! Ăsta e numele!

Continuarea aici.

The talented Ms Vicky Jackson

Atunci cand am refuzat, din cauza unor probleme personale, o invitatie la o petrecere Redd's saptamana trecuta, (primita de la minunatele fete de la Draftcb) stiam ca o sa regret.

In primul rand pentru ca la ultimul lor party m-am simtit foarte bine si in al doilea rand pentru ca la petrecerile Redd's exista mereu un element- surpriza foarte simpatic si bine gandit.

In cazul petrecerii de saptamana trecuta a fost vorba despre un concert Vicky Jackson. Nu va ingrijorati daca numele nu va spune nimic. Si mie imi era complet straina pana la momentul in care am citit invitatia respectiva.

Ceea ce mi-a atras atentia, insa, a fost observatia ca aceasta Vicky "va fi, pe aceeasi scena, Lady Gaga, Pink si Amy Winehouse". Nu stiu exact la ce m-am asteptat atunci cand am cautat-o pe Youtube. Banuiesc ca la un fel de sosie care face playback pe melodiile celor trei. 

Imaginati-va, asadar, ce surpriza am avut cand am auzit-o cantand live si imitandu-le impecabil atat timbrul vocal, cat si gestica celor trei (la care se adauga, mai nou, si Katy Perry).

Vicky este absolut fantastica, dar va las sa va faceti singuri o parere despre talentul ei dupa ce o ascultati mai jos.

Lady Gaga - You and I

Katy Perry - Teenage Dream 

Amy Winehouse - Wake Up Alone 

Pink - Leave Me Alone 

Si astea sunt imaginile pe care le-am primit post-concert de la fete. Cata atentie la detalii, mai ales in cazul lui Amy Winehouse, nu-i asa? Fantastica aparitie. Mi-am propus sa n-o ratez daca mai revine in tara.

 

Marilyn Monroe si cu mine - o poveste personala

Ce ar putea avea in comun cel mai cunoscut sex simbol al tuturor timpurilor si o fata banala de 26 de ani, din Romania, va puteti intreba. 

Mai multe decat ati/as fi putut banui.

*

Imi plac la nebunie listele - sa le fac, sa le citesc, sa le bifez. Iata de ce atunci cand am descoperit la cineva pe Facebook site-ul List Of Notes, aproape am sarit in sus de bucurie. Aici sunt adunate liste facute de oameni celebri (de exemplu adorabila lista de sfaturi "What To Worry About", pe care i-a lasat-o scriitorul F. Scott Fitzgerlad fiicei lui de 11 ani, Scottie, sau lista "Things To Do Today" a lui Johnny Cash, pe care n-o puteti citi fara sa zambiti), liste de lucruri amuzante (cum ar fi pedepsele scolare din 1848 in America sau reguli de golf pe timp de razboi) si lista poate continua.

Am dat apoi peste o lista care m-a uimit peste masura. Am citit-o si recitit-o de cateva ori, apoi am scos o agenda mai vechi si am comparat-o cu una dintre listele de acolo. Desi activitatile erau cat se poate de diferite, pareau scrise de una si aceeasi persoana. Doar ca la 50 si ceva de ani distanta.

Care sunt primele lucruri care va vin in minte atunci cand spuneti "Marilyn Monroe"? Incep eu:

- sex simbol

- actrita si cantareata

- moarta la 36 de ani

- sinucidere sau crima

- Some Like It Hot

- miopie

- Gentlemen Prefer Blondes

- aventura cu John F. Kennedy

- depresiva

- sotia lui Arthur Miller

- rochia alba si gura de aerisire

A fost suficient sa citesc o singura pagina scrisa de mana ei (lista pe care o vedeti mai sus si pe care o puteti citi aici) ca sa-mi dinamiteze toate parerile preconcepute despre ea.

Din lista cu lucruri pe care si le-a impus reiese imaginea unei femei complet diferite de blonda cu forme voluptoase si roluri de fata prostuta. Cred ca un psiholog i-ar putea rescrie intreaga biografie pornind doar de la aceasta pagina. 

Femeia care a scris lista de mai sus e extrem de preocupata de a se perfectiona ca profesionist. E foarte muncitoare si dura cu ea insasi. E extrem de constienta de demonii ei si vrea sa-i exorcizeze. E ambitioasa, inteligenta, si nu accepta nicio scuza pentru esec. Si, mai presus de toate, e incredibil de nefericita.

  

"try to enjoy myself when I can – I'll be miserable enough as it is." este ultimul lucru de bifat pe lista celei care s-a luptat toata viata cu eticheta de "dumb blonde" sau "bomba sexy", desi a interpretat niste roluri dramatice remarcabile (un exemplu este "Bus Stop"). Dulce-amaruie profetie a fetei care pe atunci avea 29 de ani, nu-i asa?

Daca pana sa descopar aceasta lista m-ati fi pus sa enumar ce as avea in comun cu Marilyn Monroe, dupa mult timp de gandire, probabil as fi spus miopia. Exista insa o lista scrisa in 2008, pe o agenda asemanatoare cu a ei, care reflecta acelasi zbucium, aceeasi nemultumire constanta, aceeasi duritate inexorabila fata de propriile slabiciuni sau greseli.

Din fericire pentru mine, au existat oameni in jurul meu care m-au iubit si carora le-a pasat suficient de mine pentru a ma impiedica sa o iau pe calea autodistrugerii. Sunt destul de departe de persoana care eram atunci, desi mi se mai intampla sa alunec in vechile greseli, ca intr-o pereche rupta, dar atat de comoda de papuci de casa. 

In ultimul interviu pe care l-a dat, Marilyn a cerut reporterului s-o citeze exact, rugandu-l: "Please don't make me a joke. End the interview with what I believe". Mi-ar placea sa stiu mai multe despre adevarata personalitate a acestei femei in care ma recunosc cu tristete si teama. Si sunt convinsa ca nu sunt singura.

Despre cum am tinut dieta Oshawa si am supravietuit

Acum fix 4 zile am iesit in viata (asadar victorioasa) din lupta cu dieta Oshawa.

Inainte sa va prezint concluziile mele in urma acestui experiment de vointa, va recomand ca, daca nu aveti rezistenta psihica a unui luptator de gherila columbian sau daca nu sunteti mama a cel putin doi copii (ca ma gandesc ca e tot una), sa NU incercati acest regim acasa.

Lasand gluma la o parte, regimul Oshawa, inventat de doctorul japonez cu acelasi nume, care este si fondatorul macrobioticii, este una dintre cele mai cunoscute (si dure) diete de detoxifiere din lume.

Scopurile pentru care oamenii tin acest regim sunt dintre cele mai diverse. Yoghinii, de exemplu, il tin frecvent pentru efectele sale de purificare. Oamenii obisnuiti urmeaza aceasta dieta fie pentru a slabi, fie pentru a-si prelungi viata (in cazul Madonnei si al lui Gwyneth Paltrow) sau chiar pentru a se vindeca de cancer, hepatita sau diabet.

In ce consta dieta Oshawa? Timp de 10 zile ai voie sa consumi doar 4 cereale: grau, orez, hrisca si mei (in orice cantitate si in orice forma: coapte, fierte, prajite, sub forma de turtite etc.), apa si putina sare. Atat. Daca vi se pare simplu (cum am facut si eu greseala sa cred) veti descoperi pe parcurs de ce nu este.

De ce am inceput sa o tin eu? Pentru ca o prietena care a tinut-o mi-a vorbit despre ea numai cu superlative absolute: slabesti vreo 5-7 kilograme, tenul iti devine de portelan, pielea e mult mai fina, analizele ies perfect, ai mai multa energie, te simti excelent etc. etc.

In plus, dermatologul pe care l-am consultat anul trecut mi-a spus ca toate problemele pe care le am cu tenul sunt din cauza ca organismul meu stocheaza toxine – si ce poate fi mai util in acest caz decat un regim de detoxifiere, nu-i asa?

Iata si concluziile la finalul celor 10 zile de Oshawa.

1.    In primele zile devii un fel de guru nepalez zen, care resimte orice energie negativa. Mi-am inceput ziua intrebandu-mi sora de ce este negativista atunci cand ma zorea ca intarzii la serviciu, am continuat incercand sa evit furnicile (invizibile) de pe trotuar, sa zambesc lumii pe strada (un zambet tamp, bineinteles) iar la birou orice gluma rautacioasa la adresa altcuiva imi aducea lacrimi in ochi. Noroc ca nu m-a tinut mult ipostaza asta de Maica Tereza, ca nu ma prea coafeaza.
2.    Ulterior am trecut printr-o faza in care Hannibal Lecter era mic copil pe langa mine. Foamea constanta (in primele zile nu stiam ce sa mananc, asa ca imi cumparam doar rondele de orez expandat, care mi-au ajuns atat de nesuferite incat am preferat sa rabd foame decat sa le mananc), dieta monotona, lipsa de energie, simptomele detoxifierii, toate ma faceau sa ma bucur de echilibrul psihic al unui criminal in serie. Din fericire, am descoperit apoi ca graul fiert e bun ca mic-dejun si ca din faina de grau integrala, sare si apa se poate face un aluat care, copt la cuptor da nastere unor turte sau batoane, si mieii au incetat sa mai tipe. Ahahahahaha!
3.    Detoxifierea inseamna eliminarea toxinelor. Nu m-am prea gandit cum anume parasesc organismul aceste toxine atunci cand m-am apucat de regim. Au fost insa vreo 3 zile cu crampe oribile, dureri de cap atroce si alte simptome mai putin placute prin care toxinele si-au depus ordinul de evacuare a imobilului. Nenorocitele si-au mutat mai intai mobila, apoi decoratiunile interioare, florile de ghiveci si, cand credeam ca au terminat, s-au intors si dupa draperii.
4.    Tenul arata la fel (in ciuda unor amici miopi care imi spun ca observa nu stiu ce schimbari dramatice in bine). Banuiesc ca am slabit vreo 3-4 kilograme (cum nu am cantar si nu ma prea preocupa acest aspect pot doar estimat dupa modul in care imi atarna blugii pe fund). Cu toate astea, ma simt, intr-adevar, mai usoara si mai sanatoasa. Am citit insa undeva ca pentru rezultate optime ar trebui tinute 2-3 cure succesive, cu pauze de 3 zile intre ele.
5.    Marea revelatie a regimului sunt poftele pe care le-am avut. Avand in vedere ca eu mananc ciocolata cum altii respira, eram ferm convinsa ca ma voi zbate in chinurile infernului la vederea sau mirosul trufandalei. De asemenea, credeam ca lipsa carnii (in special a pieptului de pui injectat cu hormoni pentru care dezvoltasem o adevarata pasiune in ultimele luni) ma va face sa cedez psihic. Ce am poftit cu adevarat? Branza, rosii, mere, portocale. Cu lacrimi in ochi si fluvii de saliva in cavitatea bucala. Am stat la masa cu cineva la KFC, in timp ce mestecam agale niste boabe fierte de hrisca si n-am simtit niciun impuls sa ma napustesc asupra aripioarelor picante si sa le inghit cu tot cu tava de plastic, cum banuiam inaintea inceperii dietei. N-a fost cazul, din fericire. 1-0 pentru respectul meu de sine.  
6.    La finalul dietei, poate si fiindca revenirea la un regim alimentar normal (a se citi mai sanatos) se face treptat, nu mai vrei sa consumi alimente grase, dulci, nesanatoase etc. E un fel de mini-scoala dietetica pe care o tii tu cu tine. Tu esti elevul, iar corpul tau e cel mai bun profesor. Te invata niste chestii de bun-simt pe care, daca esti suficient de destept, le vei respecta de acum incolo.

In cazul in care, dupa lectura acestui text vreti sa-i dati o sansa acestei diete, va recomand sa cititi mai multe despre ce presupune. Cel mai bine ar fi sa va cumparati cartea lui Oshawa, “Zen macrobiotic” (gasiti fragmente aici) sau macar sa aruncati o privire peste cateva dintre aceste texte (mai facile si mai superficiale, ce-i drept, dar practice, pentru ca au si retete).

Cam astea sunt concluziile si sfaturile mele pentru voi, dragii si dragele mele. May the force be with you (cand dati de hrisca, o sa intelegeti la ce ma refer).