Sunt convinsa ca in “Codul bunelor maniere astazi” sunt prezentate cel putin 10 modalitati prin care prietenul tau poate face cunostinta cu mama, toate insotite de recomandari ce contin cuvintele “buchet de flori”, “ciocolata” sau “vin”. Nu si in cazul meu.
Ieri, in camera de hotel a mamei.
Mama:
- A, am uitat sa te rog sa-mi aduci ceva de citit. Ma plictisesc seara si n-am la ce sa ma uit la televizor.
Eu, ca mielul care zburda voios in drum spre taiere, ii intind romanul scris de prietenul meu, pe care-l aveam in geanta. Mama ridica sprancenele cand vede numele de pe coperta si incepe sa citeasca. A continuat sa-si ridice si sa-si coboare sprancenele la intervale regulate, mai ceva ca valurile facute de galeria nationalei de fotbal la Europene. Dupa cateva pagini, a inchis cartea, a oftat si a spus doar atat:
- Oh.
- Ti-a placut?
A luat o mina cat se poate de diplomata.
- Ahm... Contine cam multe cuvinte cu “p”.
- Pai e literatura, mama, se inspira din viata reala. Ce, pe vremea ta era altfel?!
- Ei, altfel! Tu nu l-ai citit pe Creanga? Si-ala s-a inspirat din plin din “viata reala”.
Ahahahahahahaha. Cum sa n-o iubesti pe mama?
*
Ieri, in camera de hotel a mamei.
Mama:
- A, am uitat sa te rog sa-mi aduci ceva de citit. Ma plictisesc seara si n-am la ce sa ma uit la televizor.
Eu, ca mielul care zburda voios in drum spre taiere, ii intind romanul scris de prietenul meu, pe care-l aveam in geanta. Mama ridica sprancenele cand vede numele de pe coperta si incepe sa citeasca. A continuat sa-si ridice si sa-si coboare sprancenele la intervale regulate, mai ceva ca valurile facute de galeria nationalei de fotbal la Europene. Dupa cateva pagini, a inchis cartea, a oftat si a spus doar atat:
- Oh.
- Ti-a placut?
A luat o mina cat se poate de diplomata.
- Ahm... Contine cam multe cuvinte cu “p”.
- Pai e literatura, mama, se inspira din viata reala. Ce, pe vremea ta era altfel?!
- Ei, altfel! Tu nu l-ai citit pe Creanga? Si-ala s-a inspirat din plin din “viata reala”.
Ahahahahahahaha. Cum sa n-o iubesti pe mama?
*
Tot ieri, probez in fata mamei rochia pe care o voi purta in seara asta la Tabu Oscar Party (petrecerea anuala pe care Tabu o organizeaza in noaptea decernarii premiilor Oscar, la care vin actori, regizori, scenaristi etc).
Rochia cu pricina a fost luata din dulapul Tabu (un fel de frate mai mic si adoptat din Europa de est al dulapului Vogue
) si a constituit motiv de disputa intre mine si Andreea. Andreea a luat-o prima, dar mi-a adus-o inapoi motivand ca n-o incape cordonul (o banda lata, care tine rochia – foarte geometrica, de altfel – pe talie). “Ha! mi-am spus eu cu satisfactie”, mandra de talia mea de viespe, “nu s-a inventat cordon care sa nu ma cuprinda pe mine!”
Asta pana am rugat-o pe mama sa-mi inchida respectivul cordon. Si asa am ajuns protagonistele unei scene din secolul XVII – cu mine tinandu-ma de dulap lipsita de suflare, in timp ce mama se sprijinea cu un genunchi de spatele meu si incerca sa imbine cele doua capete ale benzii.
- Nu mai respira!
- Nu respir, mama!
- Ai tras aer in piept cand ai raspuns! Mai aveam putin!
- Bine, hai inca o data. Huuuuuuuuuh.
- Iar ai respirat!
Eu, vanata la fata:
- N-am mai respirat de trei minute! Nici nu mai stiu ce gust are aerul!
Intr-un final, dupa ce reuseste sa inchida una dintre cele patru capse, ne prabusim amandoua razand.
- Cine naiba poarta cordoane ca asta? Papusile Barbie? Oare cat ar trebui sa slabesc sa ma incapa?
- Doua coaste, imi raspunde mama razand.
Am abadonat tentativele de a incheia banda respectiva (care, by the way, are fix 60 de cm, in timp ce talia mea de viespe are 64). Dar, pentru ca exista un Dumnezeu al dezastrelor vestimentare, persoana cu care trebuia sa ma intalnesc dupa mama a fost fix Diana Bobar, my favourite fashion designer.
- Am un fashion emergency, i-am spus in loc de salut.
- Fashion emergency? a raspuns Diana cu accentul ei dulce, ardelenesc, si a inceput sa rada.
A venit special de la Timisoara sa faca probe pentru clientele ei weekend-ul asta si banuiesc ca ultimele cuvinte pe care voia sa le auda seara, cand se intalnea cu mine sa luam cina, erau “fashion emergency”.
Asta n-a impiedicat-o, insa, sa intre cu mine intr-un magazin si sa-mi recomande o curea pe care s-o tai si s-o cos in locul cordonului-de-Barbie-fara-doua-coaste. Dar, cum cureaua respectiva este elastica si are fix 64 de cm intins, pentru a nu risca sa sara (si sa creez o scena
), Diana m-a sfatuit s-o cos direct pe mine. Am ras cu pofta cand am auzit-o, dar, dupa indelungi deliberari, am ajuns la concluzia ca daca nu vreau sa steal the spotlight in all the wrong ways, ar trebui sa o ascult.
Asa ca da, o sa cos, in premiera, un obiect vestimentar direct pe mine (ma rog, Chris o sa aiba “onoarea”). Acestea fiind spuse, v-am lasat si am plecat sa ma pregatesc de party. De la care ma rog din suflet sa nu am nimic bridgetjonesian sa va povestesc.
Rochia cu pricina a fost luata din dulapul Tabu (un fel de frate mai mic si adoptat din Europa de est al dulapului Vogue
) si a constituit motiv de disputa intre mine si Andreea. Andreea a luat-o prima, dar mi-a adus-o inapoi motivand ca n-o incape cordonul (o banda lata, care tine rochia – foarte geometrica, de altfel – pe talie). “Ha! mi-am spus eu cu satisfactie”, mandra de talia mea de viespe, “nu s-a inventat cordon care sa nu ma cuprinda pe mine!”Asta pana am rugat-o pe mama sa-mi inchida respectivul cordon. Si asa am ajuns protagonistele unei scene din secolul XVII – cu mine tinandu-ma de dulap lipsita de suflare, in timp ce mama se sprijinea cu un genunchi de spatele meu si incerca sa imbine cele doua capete ale benzii.
- Nu mai respira!
- Nu respir, mama!
- Ai tras aer in piept cand ai raspuns! Mai aveam putin!
- Bine, hai inca o data. Huuuuuuuuuh.
- Iar ai respirat!
Eu, vanata la fata:
- N-am mai respirat de trei minute! Nici nu mai stiu ce gust are aerul!
Intr-un final, dupa ce reuseste sa inchida una dintre cele patru capse, ne prabusim amandoua razand.
- Cine naiba poarta cordoane ca asta? Papusile Barbie? Oare cat ar trebui sa slabesc sa ma incapa?
- Doua coaste, imi raspunde mama razand.
Am abadonat tentativele de a incheia banda respectiva (care, by the way, are fix 60 de cm, in timp ce talia mea de viespe are 64). Dar, pentru ca exista un Dumnezeu al dezastrelor vestimentare, persoana cu care trebuia sa ma intalnesc dupa mama a fost fix Diana Bobar, my favourite fashion designer.
- Am un fashion emergency, i-am spus in loc de salut.
- Fashion emergency? a raspuns Diana cu accentul ei dulce, ardelenesc, si a inceput sa rada.
A venit special de la Timisoara sa faca probe pentru clientele ei weekend-ul asta si banuiesc ca ultimele cuvinte pe care voia sa le auda seara, cand se intalnea cu mine sa luam cina, erau “fashion emergency”.
Asta n-a impiedicat-o, insa, sa intre cu mine intr-un magazin si sa-mi recomande o curea pe care s-o tai si s-o cos in locul cordonului-de-Barbie-fara-doua-coaste. Dar, cum cureaua respectiva este elastica si are fix 64 de cm intins, pentru a nu risca sa sara (si sa creez o scena
), Diana m-a sfatuit s-o cos direct pe mine. Am ras cu pofta cand am auzit-o, dar, dupa indelungi deliberari, am ajuns la concluzia ca daca nu vreau sa steal the spotlight in all the wrong ways, ar trebui sa o ascult. Asa ca da, o sa cos, in premiera, un obiect vestimentar direct pe mine (ma rog, Chris o sa aiba “onoarea”). Acestea fiind spuse, v-am lasat si am plecat sa ma pregatesc de party. De la care ma rog din suflet sa nu am nimic bridgetjonesian sa va povestesc.
