Poveste cu final la alegere

Later Edit: Dragelor si dragilor, zarurile au fost aruncate, baiatul a fost contactat, iar intalnirea a fost stabilita pentru deseara. Va multumesc pentru participarea la love poll-ul nostru (chiar si celor 2 care ati spus sa lase baiatul in pace ). Cupid out!

Pentru ca stiu ca va roade curiozitatea sa aflati deznodamantul povestii din postul anterior, iata cum stau lucrurile:

- baiatul de pe Facebook caruia i s-a dat Add as a Friend cu atata ardoare ieri nu era Cristi* al nostru**, dupa cum au demonstrat pozele respectivului. (*numele este in continuare modificat pentru a proteja identitatea protagonistilor ** adjectivul posesiv marcheaza atasamentul meu evident fata de eroul acestei povesti si sper sa-mi fie scuzat de colega in cauza)

- colega mi-a marturisit astazi ca se afla intr-un impas si nu stie cum sa actioneze in continuare: sa sune iar la firma de design, sa ceara legatura direct cu Cristi si sa-l confrunte (pe principiul "Ai fost sambata seara in Control, yay or nay?"), sa-i trimita un mail (varianta mai usoara, dar mai neplacuta din cauza feedback-ului intarziat din partea lui) sau sa lase lucrurile asa cum sunt si sa nu-l mai caute? Din cate mi-a spus ea, ultima varianta e practic absurda, pentru ca aplicand-o, risca sa ajunga la Institutul National de Medicina Legala Mina Minovici, ca prima victima ucisa de curiozitate.

I-am promis fetei ca apelez la voi, prietenii mei virtuali de nadejde si romantici incurabili pe deasupra pentru a o ajuta sa se decida. In sensul asta, gasiti in dreapta un sondaj cu 3 intrebari mari si late, la care sunteti rugati sa raspundeti pana maine seara. Inainte sa dati click, va rog sa va ganditi ca soarta unei potentiale idile este (si) in mainile voastre. 

Fie ca Cupidon sa va inspire! 

PS: In cazul putin probabil, dar posibil, in care printre voi se afla si *Cristi, care s-a recunoscut in pofida schimbarii de identitate suferite, te rog fa-ne tuturor un mare bine si suna maine la redactie! Iti fac eu direct legatura cu cine trebuie.

Inozza petitoarea

N-am stofa de Cupidon. In liceu am incercat sa leg prin vraja dragostei o colega de clasa si un amic al iubitului meu. I-a luat fetei cateva saptamani sa se dezlege (sau, ma rog, sa-l convinga pe individ sa n-o mai sune in fiecare zi si sa n-o mai urmareasca in drum spre casa).

Mi-am mai incercat mana, de-a lungul timpului, cu diversi prieteni si prietene. Am fost rugata sa imi pun arcul cu sagetile in cui (cu diverse variatiuni pe tema, implicand si locuri stramte in care ar fi ajuns arcul respectiv daca nu ma potoleam). Am cedat. 

 

                                                                                                                

Ieri, insa, s-a intamplat ceva care m-a facut sa realizez ca talentul meu pentru petit nu poate fi innabusit atat de usor. Cand esti facut pentru ceva, n-o poti nega, oricat s-ar stradui invidosii pe talentul tau sa te convinga de contrariu. Dar va voi lasa pe voi sa judecati daca am sau nu dreptate dupa ce va spun povestea.

Stateam ieri in fata calculatorului din redactie si incercam sa scriu un mail, cand atentia mi-a fost distrasa de doi colegi, prinsi intr-o conversatie foarte aprinsa. Se pare ca una dintre colegele mele a intalnit weekendul acesta in Club Control* un tanar deloc de lepadat, despre care tine minte doar ca il cheama Cristi* si ca lucreaza ca designer la firma Design Your Line** (*numele locurilor si persoanelor din aceasta poveste au fost schimbate pentru a proteja intimitatea protagonistilor **asta e nume pur fictiv, rima e doar bonus).

Problema era ca, desi in seara respectiva fata abordase atitudinea hard to get (cu refuzul de a-i da numarul de telefon si tot tacamul), la lumina zilei a ajuns sa-si regrete indaratnicia si sa vrea sa intre in contact cu junele clubber. Momentul in care am intrat eu in poveste a coincis cu discutia dintre ea si un coleg al nostru, care o ajutase sa gaseasca site-ul firmei Design Your Line si, implicit, numarul secretariatului. Se blocasera insa in aceasta faza a actiunii, deoarece niciunul dintre ei nu voia sa sune si sa ceara numarul de telefon al baiatului. 

-    Sun eu! m-am oferit fara sa stau pe ganduri. Ca sa fii un Cupidon bun trebuie sa fii jumatate kamikaze, jumatate exhibitionist, asta mi-am zis mereu (sa nu uitam ca in majoritatea reprezentarilor artistice, Cupidon nu manifesta niciun interes pentru haine si cu atat mai putin pentru lenjerie intima).

N-am avut timp sa-mi creez un scenariu mental, ca fata mi-a si pus telefonul cu numarul deja format in mana.

-  Buna ziua, Design Your Line!
-  Mda, buna ziua. Va sun pentru ca...aaa...as vrea un contact al domnului Cristi, care este desenator, pardon, designer la dumneavoastra.
-  Puteti sa-mi spuneti despre ce este vorba?
-  Pai, aaaa....sefului meu i-a fost recomandat domnul Cristi pentru un...aaa...proiect, dar persoana care l-a recomandat nu i-a dat si numarul de telefon, ci i-a spus doar numele firmei dumneavoastra.
-  Din partea carei companii sunati?
-  Aaaaa, nu sun din partea unei companii. Seful meu e....aaaa...o persoana fizica care vrea sa faca un proiect si are nevoie de contactul domnului Cristi.
-  Din pacate nu va pot da numarul lui de telefon, mi-a taiat secretara scurt elanul. Imi puteti spune despre ce proiect este vorba?
-  Doamna, eu sunt o simpla secretara, i-am raspuns cu demnitate, dar pe cel mai umil ton cu putinta. Mi s-a cerut sa obtin un contact al domnului Cristi. Inteleg ca nu-mi puteti da numarul lui de telefon, dar imi puteti da macar adresa lui de mail?
-  Pot sa va fac legatura direct cu domnul Cristi. 

Panica. Ce naiba ii spun aluia daca mi-l da la telefon?

-    Sa-mi faceti legatura direct cu domnul Cristi? am repetat eu cu voce tare. In incapere, trei perechi de ochi ma priveau bulbucati. Posesoarea uneia dintre perechi a inceput sa-si scuture capul ca sub imperiul unei crize de Alzheimer’s.
-    Daca altfel nu se poate, faceti-mi legatura! ii raspund eu darza si ma pregatesc de saltul in gol.

Pret de cateva secunde, receptorul mi-a fost inundat de o melodie clasica, dupa care am auzit o voce de barbat curios:

- Buna ziua, Cristi la telefon.

- Buna ziua, domnule Cristi! Cum ii spuneam si receptionerei de la firma dvs, sun din partea sefului meu, caruia i-ati fost recomandat pentru un proiect. Inteleg ca nu-mi puteti da un numar de telefon pentru a discuta detaliile, dar as aprecia macar o adresa de mail.
- Imi puteti spune, pe scurt, despre ce este vorba?, s-a aventurat Cristi precaut.

- Din pacate nu intra in atributiile mele. Veti primi toate detaliile pe mail, am turuit cat mai repede, convinsa fiind ca in momente ca acestea nu trebuie sa-i lasi adversarului niciun moment de respiro sau de dubiu (or both, for that matter).
- Ok, aveti pe ce sa notati?
- Da, notez. (in birou se lansasera deja petarde si artificii celebrative)
- Cristi punct Dumitrescu punct Design Your Line punct com punct ro.

Am repetat adresa rar si cu voce tare, in timp ce in celaltalt capat al biroului lumea se loga deja pe Facebook, cautand profilul lui Cristi. Cand am inchis, dupa ce i-am multumit frumos si l-am asigurat ca mailul va urma in curand, prietenul nostru avea deja un Friend Request in casuta de email.

Nu spun ca sunt mandra de mine sau de tertipurile josnice si teatrale la care sunt nevoita sa recurg pentru a face cuplurile sa se formeze si lucrurile sa functioneze, dar cea/cel care n-a suferit niciodata din dragoste sa arunce prima piatra.

Mda. Am banuit eu.

Sursa foto.

Momente mici

Ieri, dupa o zi de plutit pe lac si plimbari cu bicicleta prin Herastrau cu prietenele mele, surioara mea mai mica, Yvonna, imi spune:  

"Stii, mai uitam azi la tine in parc si esti chiar foarte draguta. Ti se vede cosul ala, dar esti draguta si-asa. Mi-ar placea sa fiu tu. Bine, mi-ar placea sa am viata ta fara problemele tale emotionale. Cred ca e foarte fain sa fii Ina."

Mi s-a pus un nod in gat. Dupa o saptamana in care mi-ar fi placut sa fiu oriunde altundeva decat in viata mea, vine un copil si-mi aduce aminte ca am foarte multe motive sa fiu recunoscatoare. Si mai mult decat orice, sunt recunoscatoare ca sora mea mai mica se uita admirativ la mine (chiar daca ma priveste de sus, la cei 1,80 m pe care ii are ).

Cand un copil atat de frumos ca ea se uita la mine si la tot ce-am facut pana acum si-mi spune ca i-ar placea sa fie in locul meu, dintr-o data toate greselile stupide pe care le-am facut si toate lucrurile pe care inca n-am curajul sa le fac devin mici si lipsite de importanta.

Chiar daca n-am marcat momentul prin nimic spectaculos (am gatit seara paste si ne-am uitat la Paris, je t'aime), mi-am propus sa nu uit niciodata cum m-am simtit ieri, pentru ca, asa cum spunea cineva intelept (al carui nume imi scapa acum):

"Enjoy the little things in life, for one day you'll look back and realize they were big things."

Sursa foto.

Fitness pentru IQ ridicat

Azi am trimis la tipar numarul de septembrie al Tabu, ocazie cu care am realizat ca am ramas cu un text pe dinafara. Nu e un material jurnalistic de mare angajament (este despre fitness, for Pete's sake!), dar l-am scris cu placere si mi-am zis ca e pacat sa fi avut doar un cititor (pe Andreea).

Cititi mai departe daca vreti sa stiti cate calorii trebuie sa ardeti pentru a slabi 1 kilogram sau in cate ore de spalat vasele, frecat faianta sau calcat rufele puteti realiza acest deziderat.  

Arde caloriile inteligent

Un kilogram de grăsime este echivalentul a 7.000 de calorii. Ca să le arzi, poţi merge în pas lejer timp de 46 de ore, poţi şterge praful timp de 40 de ore sau poţi călca rufe timp de 50 de ore. Desigur, există modalităţi mai inteligente şi mai rapide de a-ţi atinge scopul. Ţi le prezentăm pe 5 dintre cele mai eficiente.

Text: INA ŢĂRANU-HOFNĂR

Am citit recent un studiu realizat de Discovery Channel potrivit căruia, în medie, o femeie îşi petrece aproximativ 16 ore pe săptămână făcând curat în casă. Se pare că respondentele au spus că această activitate este terapeutică din punct de vedere mental şi că le oferă un sentiment de control asupra propriilor vieţi. Indiferent de virtuţiile terapeutice ale curăţeniei, cert este că, în medie, o femeie îşi petrece 2 ore şi 23 de minute pe zi lustruind, spălând vasele şi dând cu mopul.

Ca urmare a acestei descoperiri, misoginii s-au grăbit să creeze tabele cu activităţile casnice şi numărul de calorii aferente fiecăreia, în încercarea de a convinge femeile că nu au nevoie de timp doar pentru ele şi că pot îmbina utilul cu plăcutul. Le-am trecut în revistă pe cele mai cunoscute:

•    Frecatul faianţei timp de 30 de minute te ajută să arzi 200 de calorii. OK, putem fi de acord că dacă o faci zilnic îţi vei tonifia muşchii braţelor, dar câte zile poţi petrece lustruind gresia înainte ca iubitul tău să-nceapă să-şi pună întrebări?
•    Căratul sacoşelor de cumpărături timp de 30 de minute arde 190 de calorii, numărul acestora crescând dacă greutatea plaselor este mai mare. Tot direct proporţional cu greutatea sacoşelor creşte şi durerea de spate pe care o vei avea după.
•    Schimbatul aşternuturilor timp de 30 de minute te ajută să arzi 130 de calorii, acelaşi număr de calorii pe care le-ai arde după 15 minute de jogging. Mie îmi ia 5 minute să schimb aşternutul patului. Asta înseamnă că în 30 de minute aş schimba 6 paturi. Caz în care probabil am o vilă, îmi permit un antrenor personal şi nu trebuie să fac fitness schimbând aşternuturi. Şi, oricum, dacă ar fi adevărat, menajerele ar fi toate supermodele.
•    Călcatul rufelor timp de 30 de minute consumă aproximativ 70 de calorii. Şi, bineînţeles, te va ajuta să ai un braţ drept (sau stâng, în cazul stângacelor) cu o musculatură de invidiat (faţă de celălalt braţ).
•    Spălatul vaselor timp de 30 de minute arde 60 de calorii, acelaşi număr pe care l-ai consuma în 5 minute de kickboxing. Faptul că îţi distrugi unghiile şi cuticulele e doar un bonus. Ca să nu mai spunem că ai nevoie de 58 de ore să dai jos un kilogram.

Sper v-am convins că, oricât ar fi de necesară, curăţenia nu trebuie să înlocuiască ora de îngrijire personală, petrecută la sală. Iată care sunt, în schimb, 5 dintre cele mai eficiente exerciţii care ard calorii:

1.    SPINNING: 900 CALORII/ORĂ

Spinning-ul este un program de exerciţii fizice cardio, realizate pe bicicleta fixă la sală, care a crescut în popularitate în ultimii ani, atât în rândul persoanelor preocupate de siluetă, cât şi în rândul cicliştilor, ca formă de antrenament în afara sezonului. Orele de spinning pot fi o modalitate grozavă de a arde calorii şi de a-ţi lucra muşchii, dar pentru asta trebuie să ai o toleranţă ridicată faţă de monotonie. Pe de altă parte, arzi mai multe calorii decât la majoritatea celorlalte forme de antrenament şi lucrezi intens muşchiul inimii, motiv pentru care, după fiecare clasă, vei fi pregătită să măreşti tot mai mult dificultatea exerciţiului. Vei fi ghidată tot timpul de un instructor, dar tu controlezi treptele de viteză ale bicicletei, aşa că trebuie să îţi stabileşti singură ritmul la care te simţi confortabil şi să nu pedalezi până ţi se face rău.

Important de ştiut: poartă pantaloni scurţi sau mulaţi. Pantalonii largi se pot agăţa în pedale.

2.    CARDIO KICKBOXING: 800 CALORII/ORĂ

Cardio kickboxingul este unul dintre cele mai bune programe pentru slăbit, deoarece îţi solicită să lucrezi fiecare grup important de muşchi şi include interval training (n.red. metodă de lucru în fitness în care exerciţiile cu intensitate ridicată alternează cu perioade de pauză). Rata bătăilor inimii îţi va creşte la intensitate maximă şi apoi se va stabiliza de câteva ori în timpul exerciţiilor, ceea ce va accelera procesul de ardere a găsimilor. Orele încep cu o încălzire de 10-15 minute, care poate include exerciţii de stretching şi exerciţii tradiţionale, ca fandări şi flotări, urmate de o sesiune de 30 de minute de kickboxing, care include croşee, lovituri de picior sau de pumn. Unii instructori pot folosi echipamente ca sacii de box sau corzile de sărit. La final vor fi 10-15 minute de stretching şi detensionare a muşchilor.

Important de ştiut: în afară de echipamentul tradiţional, s-ar putea să ai nevoie de mănuşi.

3.    KANGOO JUMPS: 600 CALORII/ORĂ

Kangoo jumps este cea mai nouă formă de aerobic şi, dacă e să ne luăm după cei care o practică, una dintre cele mai distractive. Dacă, în mod normal, arderea caloriilor începe după aproximativ 15-20 de minute de exerciţii, la kangoo jumps ea începe din primul minut. Secretul acestor exerciţii constă în ghetele speciale folosite, concepute iniţial pentru astronauţii de la NASA. Acestea sunt asemănătoare cu clasicele role, dar au arcuri eliptice în loc de roţi, legate cu benzi de întindere. În afară de beneficiile clasice ale tuturor exerciţiilor fizice, respectiv arderea caloriilor şi întărirea inimii, kangoo jumps reduce cu 80% impactul exerciţiilor asupra articulaţiilor şi a spatelui, potrivit unui studiu al Universităţii din Nevada, SUA.

Important de ştiut: Îţi poţi achiziţiona propria ta pereche de ghete kangoo jumps şi le poţi folosi la jogging în parc cu aceleaşi beneficii. 

4.    ZUMBA: 600 CALORII/ORĂ

Cine s-ar fi gândit că o oră de dans poate da asemenea rezultate? Pentru că asta presupune un curs de zumba: ritmuri exotice de muzică latino (salsa, merengue, cumbia sau reggaeton), combinte cu exerciţii de rezistenţă şi interval training, toate într-o atmosferă energizantă de petrecere. Există 5 cursuri de Zumba în afară de cele clasice: Zumba Gold (adresate persoanelor în vârstă), Zumba Toning (presupun folosirea unei bare de toning), Aqua Zumba (o combinaţie de Zumba şi exerciţii de fitness acvatic), Zumbatomic (pentru copiii între 4 şi 12 ani) şi Zumba in the Circuit (durează doar 30 de minute şi combină mişcările de dans cu exerciţii de rezistenţă).

Important de ştiut: Dacă nu eşti fană a muzicii latino, există cluburi de fitness în Bucureşti unde programele de Zumba sunt realizate pe muzică orientală sau chiar rock.

5.    POWER YOGA: 600 CALORII/ORĂ

Power Yoga este o formă occidentalizată a Ashtanga Yoga, care presupune trecerea rapidă de la o postură la alta, pentru a accelera ritmul bătăilor inimii. Este vorba, practic, despre o combinaţie de fitness şi stretching, care te ajută să-ţi tonifici musculatura şi, în acelaşi timp, să-ţi îmbunătăţeşti postura. Ca şi în cazul Hatha Yoga (forma clasică de Yoga, cea mai cunoscută pentru occidentali), respiraţia are un rol foarte important. Deşi este o formă relativ nouă de Yoga, nu este ultima fiţă în domeniu. Acest titlu i se acordă fără îndoială cursului numit Bikram Yoga (sau Hot Yoga), care presupune realizarea celor 26 de posturi într-o încăpere încălzită la 40-50 de grade celsius, cu o umiditate de 40%. Transpiri garantat şi arzi, potrivit experţilor, cel puţin 630 de calorii pe oră, acelaşi număr de calorii ca într-o oră de înot în stil fluture. Din păcate, acest tip de Yoga nu este încă disponibil în România.

Important de ştiut: De obicei, o clasă de Power Yoga durează doar 30-45 de minute.

Distractie la aeroport

Am fost aseara sa-l iau pe boyfriend de la aeroport. Mi s-a parut o idee amuzanta sa-l astept cu o foaie pe care sa-i scrie numele, cum vezi mai tot timpul barbati la costum asteptand diferiti oficiali in aeroporturile internationale. Nu mi-am dat seama ce aparitie exotica voi fi cu respectiva foaie la aeroportul Baneasa.

Am ajuns la aeroport cu jumatate de ora inainte si mi-am petrecut timpul citind. Cand au anuntat avionul, m-am ridicat de pe scaun, mi-am scos foaia si m-am asezat strategic pe culoarul de asteptare. Partea proasta a fost ca, odata cu avionul de la Roma a aterizat si avionul de la Bruxelles, care avea jumatate de ora intarziere. Asa ca, pana sa ajunga boyfriend sa ma vada cu foaia si sa rada, cum imi planificasem, s-au perindat prin fata mea pasagerii unui avion si jumatate. Cred ca s-ar fi uitat mai crucis la mine doar daca eram goala.

La un moment dat, un tip cu un rucsac s-a desprins de convoi si s-a indreptat catre mine foarte zambitor:

- Eu sunt!

- Poftim?!

- Eu sunt cel pe care il astepti. 

- Aaaaa, nu prea cred. 

- De ce? Al naibii, n-ai rude care se perpelesc de dorul tau acasa?

- Nu prea semeni cu prietenul meu.

- Nici tu cu prietena mea, dar nu ma deranjeaza. Nu ma indoiesc.

Noroc cu un bunic emotionat, care abia astepta sa-si stranga fata si cele doua nepotele in brate, ca mi l-a luat pe Don Juan din raza de actiune:

- Haide, domne', aici ti-ai gasit sa te opresti? Mergi in spate sau mergi in fata, sa aiba lumea loc.

Romeo de Baneasa si-a cantarit optiunile timp de cateva secunde, dupa care a ales varianta mai sigura, care nu implica intoarcerea la vama: a mers in fata.

N-am apucat sa respir usurata, ca o tiganca corpolenta si in varsta, care statea pe un scaun de vizavi, cu o Biblie in poala, a aratat inspre mine si l-a intrebat pe sotul ei:

- Da' fata aia ce-are de-i cu foaia-n mana?

- Asteapta pe cineva, da' nu stie cine e, ii raspunde sotul pe o voce care se vrea soptita, dar care razbate cu usurinta pana la mine.

- Saraca, m-a compatimit femeia si s-a intors la studiul biblic.

Si tocmai cand credeam ca sirul chinurilor mele a luat sfarsit, un baietel de vreo 6-7 ani, care statea la doi metri de mine, in bratele tatalui sau, a inceput sa citeasca, pe litere, cu voce tare, numele prietenului meu. Mama a inceput sa-l certe Nu-i frumos, mami!, tata a intervenit si el Gata, tata, hai sa citim iar panoul de sosiri, dar copilul a continuat, imperturbabil, cu silabisirea pana a ajuns la numele de familie, dupa care a intrebat senin:

- Ce inseamna [insert boyfriend name here]?

- E un nume, tata, i s-a explicat.

- Eu n-am auzit de asa ceva, a concluzionat pustiul, in timp ce parintii ma priveau si zambeau fastaciti.

N-oi avea eu multe calitati, dar stiu sa-mi recunosc infrangerea. Am intors foaia cu spatele si am pus-o jos, urmand s-o ridic doar cand dincolo de usile de sticla mi-am recunoscut prietenul. 

A zambit cand m-a vazut. Cred ca as fi obtinut acelasi efect si fara foaie. Dar unde am fi fara putina umilinta din cand in cand in vietile noastre?

 Sursa foto.

Eat, Pray, Run!

Nu mi-am propus o vacanta aventuroasa atunci cand am plecat acum 3 saptamani la Roma, sa ma intalnesc cu prietenul meu. Voiam liniste, sa mananc mult gelato si sa lenevesc pe scarile din Piata Spaniei. Am avut in schimb parte de cateva zile in care ma ciupeam, in incercarea de a ma trezi dintr-un cosmar prelungit. Dar sa nu anticipez.

Eat Pray Love, cartea despre o femeie care „cauta lucrurile cu adevarat importante in Italia, India si Indonezia” s-a vandut in peste 10 milioane de exemplare si a rezultat intr-un film de 133 de minute incredibil de plictisitor cu Julia Roberts si Javier Bardem (cred ca e primul film care a reusit performanta de a aduce in aceeasi propozitie „Julia Roberts” si „plictisitor”, dar sa nu divagam).

Desi cartea mi-a placut per total (o citisem dupa o despartire recenta si ma identificam cu eroina gata sa se redescopere, bla bla), cele 114 pagini in care autoarea isi descrie experienta la Roma sunt, probabil, printre cele mai lipsite-de-actiune 114 pagini de fictiune citite in viata mea. Practic o treime de carte in care Elizabeth Gilbert nu face decat sa povesteasca cat de mult ii place limba italiana si cum a inceput sa aiba o relatie emotionala cu pizza si pastele.

N-oi fi eu scriitoare cu 10 milioane de volume vandute (inca ), dar cred ca te pot invata unul-doua lucruri despre intrigi si puncte culminante, draga Elizabeth. Asa ca ia un pix, o agenda & watch how it’s done.   

Am ajuns la Roma in ultima vineri din iulie. Prietenul meu era acolo deja de o saptamana si statea in apartamentul unor prieteni de-ai lui, care plecasera in vacanta. Cu exceptia faptului ca in prima seara, la sosire, ne-am ratacit putin pe strazi in cautarea unui autobuz (din cauza unei probleme la metrou), primele doua zile au fost lipsite de peripetii. Am fost sa vedem Ponte Milvio (cel mai vechi pod al Romei, unde indragostitii din toata lumea prind lacate ca simbol al iubirii lor), 

am luat micul-dejun si cina pe minunata terasa a apartamentului, am citit si ne-am uitat la filme.

Duminica am decis sa mergem la Vatican. A fost o zi cat se poate de draguta: ne-am plimbat, am stat la coada sa intram in San Pietro (iar unii dintre noi au fost fotografiati fara jena in timpul unui moment destul de privat )

am mancat gelato (my preciousssss!)

apoi pizza intr-un mic restaurant afacere de familie si am descoperit un copac cu fructe ciudate, sub care ne-am adapostit de canicula.

Toate bune si frumoase pana pe la ora 5, cand, pe drumul de intoarcere acasa, prietenul meu si-a dat seama ca pierduse cheile apartamentului. Am coborat din autobuz si am facut drumul invers. Desi amandoi stiam ca n-o sa mai gasim cheile respective, simteam nevoia sa controlam cumva situatia.

Ne-am intors in Piata San Pietro, unde, de dimineata cand fusesem noi, trecusera probabil o jumatate de milion de turisti, apoi la micul bufet, apoi sub copacul cu fructe ciudate si peste tot pe strazile pe care ne plimbaseram cu cateva ore inainte. Nimic. Intre timp, am incercat sa o sunam pe tipa care avea apartamentul si care era in vacanta cu sotul si copiii in Franta. Speram ca socrii ei, care erau italieni, sa aiba o cheie de schimb. Niciun raspuns.

Pentru ca mai erau vreo 2 ore pana se insera, am sunat-o pe sora mea, Lia, si am rugat-o sa ne caute pe net un hostel unde sa dormim. Intre timp ne-am retras intr-un bar foarte cozy, unde, cu putin ajutor din partea atmosferei, bauturii si aperitivelor, am reusit sa ne relaxam, in ciuda noptii sumbre care se profila la orizont.

Lia mi-a trimis prin sms datele a trei inn-uri, toate in zona Coloseumului. Am pornit intr-acolo pe la 8-9. Intre timp ne-a raspuns la telefon si proprietara apartamentului. Am aflat ca soacra avea, intr-adevar o cheie de rezerva, dar ca nu era in Roma. Urma sa ne intalnim cu ea a doua zi dimineata, cand se intorcea.

Cand am ajuns la prima adresa data de Lia – supriza: desi era inregistrat online ca “inn”, locul respectiv era un apartament intr-un bloc, genul care se inchiriaza cu rezervare prealabila. Am sunat la interfon, dar degeaba. Evident, nu era nimeni acolo. La a doua si a treia adresa am avut parte de aceeasi surpriza neplacuta. Asa ca am pornit pe strazi in cautarea unui hotel. Nu conta unde sau cum arata, atat timp cat avea patru pereti si paturi.

Primul hotel in care am intrat era plin, al doilea era prea scump. Am ajuns, in sfarsit, la unul de 2 stele, pe o straduta laturalnica, nu incredibil de promitator, dar cu camere libere. La receptie, un moment usor penibil. Prietenul meu nu avea la el niciun act de identitate, asa ca ne-am cazat cu buletinul meu (pe care chiar nu stiu prin ce miracol il luasem cu mine). Cei doi receptioneri, usori galbeni la ten (banuiesc ca erau originari de undeva din sud-estul Asiei) m-au masurat din cap pana in picioare.

-    What country are you from?
-    Romania.
-    Aha.

Don’t you aha me, mister!, am vrut sa i-o intorc, dar adevarul e ca, dupa toate aparentele, eram o – hm – call girl romanca, venita la hotel cu un client. Nici unul dintre noi nu avea bagaje, ne cazasem dupa 10 seara si voiam sa stam doar o noapte. In plus, prietenul meu avea o figura foarte vinovata (cauzata de lipsa actelor, dar interpretabila ca jena de a fi vazut in compania unei escorte, ahahahahaha!). Am incercat sa platim cu cardul lui de credit, dar nu aveam voie (fara actele de identitate). Asa ca ne-am unit maruntisul pe care il aveam prin buzunare si am incropit cei 65 de euro necesari pentru o noapte.

Camera era austera, dar curata. In plus, avea un tablou gen Grigorescu deasupra patului si un televizor functional. Mai mult decat as fi sperat. Am facut un mult-asteptat dus, dar am refuzat sa ma demachiez cu sapunul oribil de hotel si, dupa cum aveam sa descopar, fondul de ten de la L’Oreal rezista 36 de ore.

Aici o sa fac o mica paranteza pentru a transmite un mesaj PR-ului L’Oreal: cred ca as fi mai in masura sa va fac reclama la fond de ten dupa experienta asta decat toate vedetele alea hollywoodiene pe care le angajati si care, sa fim seriosi, oricum folosesc produse Chanel si Dior in real life. Paranteza inchisa. Am adormit in cele din urma in asternutul neplacut de apretat pentru pielea mea.

A doua zi, cand am iesit din hotel, am descoperit ca dormiseram in China Town-ul Romei. Peste tot in jurul nostru firmele magazinelor contineau cuvintele „Dragon”, „Golden Gate” sau „Kim”, iar strazile misunau de tineri si varstnici asiatici.

Am cumparat prajituri cu ceai verde si un fel de bautura de ierburi care continea cubulete gelatinoase de la un supermarket chinezesc si am luat micul-dejun intr-un parculet foarte cochet, care dadea inspre Coloseum.

-    Ar trebui sa scrii despre asta pe blog!, glumea prietenul meu.
-    Neah. Nu mi se pare suficient de aventuros, i-am intors-o eu.

Ar fi trebuit sa-mi tin gura. „Vrei aventura? Iti arat eu aventura!” avea sa-mi spuna in curand Universul.

Am pornit-o inapoi spre casa si, pana la venirea mamei soacre, ne-am dus la barul Ciccio de peste drum. Am inceput sa aiurim, ca doi calatori prin desert, in legatura cu ce vom face odata intrati in casa. Un dus prelung, schimbat de haine (oricat de mult imi placea rochia pe care o purtam, eram deja in ea de vreo 26 de ore – cu pauza de somn in asternuturile scortoase ale hotelului no-name), intins in pat, mancat inghetata, uitat la filme.

Mama soacra venise deja, intrase in casa, luase un schimb de chei si, cand ne-am intalnit cu ea in fata portii cladirii, ni l-a dat si a disparut. Ne-am uitat descumpaniti la cele 30 si ceva de chei, iar prietenul meu a inceput sa le incerce pe rand pentru a deschide poarta (casa era intr-o zona rezidentiala la periferia Romei, similara cu Pipera noastra, iar curtea interioara a blocului era izolata printr-un gard si o poarta). Nimic nu functiona. Cu ceva mai multa rabdare decat el, am reusit intr-un final sa deschid poarta blocului, apoi usa cladirii.

Cand am ajuns la usa apartamentului, insa, m-am blocat si eu. Nicio cheie nu parea sa se potriveasca. Cand am reusit sa introduc una care parea ca are aceeasi forma a zimtilor si am intors-o, am ramas cu ea in mana. Cu o jumatate a ei mai bine zis. Da, facusem inimaginabilul. Rupsesem cheia in yala. M-am intors spre prietenul meu cu o fata de catel batut.

-    S-a rupt. Imi pare rau.

Nu mi-a raspuns. S-a prelins usor de-a lungul peretelui, pana pe podea. „Nu se poate intampla una ca asta! E un cosmar!” a bolborosit. M-am alaturat lui. Ma simteam mizerabil. Cu nici 24 de ore in urma ii sunasem pe proprietari sa le spunem ca le-am pierdut cheia, acum trebuia sa ii sunam sa le spunem ca le-am rupt cheia in yala si ca e posibil sa trebuiasca sa chemam pompierii sau naiba stie pe cine sa sparga usa.

Ne-am revenit intr-un final (intre timp, un vecin binevoitor, cu care comunicasem 30% verbal si 70% prin fetele noastre disperate venise cu niste sarme sa incerce sa recupereze restul de cheie, dar tot ce a reusit a fost sa-l adanceasca si mai tare) si am sunat-o pe tipa cu apartamentul. Si ea si sotul ei au reactionat destul de bine (dupa ce au trecut peste socul initial) si ne-au spus ca o vor suna pe soacra sa vada cum poate rezolva lucrurile.

Pana sa vina soacra, am descoperit o foaie pe biroul stil Ludovic al XV-lea din somptuosul hol al cladirii, unde erau trecute diverse numere de urgenta, printre care si acela al unui „fabbro”, corespondentul italian al lacatusului nostru, dupa cum mi-am dat seama din descrierea jobului. I-am aratat soacrei foaia si a sunat. Omul era liber doar pe la 5 si cerea vreo 80 de euro. Intre timp, prietenul meu si-a adus aminte ca vazuse un magazin de unelte si vopsea pe drum, unde vanzatorii puteau cunoaste un lacatus.

Am mers acolo si, intr-adevar, unul dintre vanzatori se ocupa cu asta in timpul liber, dar trebuia sa asteptam sa iasa din tura, la 7. Pana atunci ne-am dus intr-un parc unde am luat un pranz frugal compus din Red Bull, Cola Light si chips-uri si unde ne-am petrecut urmatoarele cateva ore citind, intepenind pe banca si fotografiind furnici.

Am inceput sa-mi fac griji atunci cand mi-am vazut prietenul urmarind cu abnegatie un batalion de furnici care carau pe bucati o bucata de branza mare, abandonata, spre musuroi, dar am realizat ca si eu incepusem sa vizionez un film de aventuri bazat pe miscarea norilor pe cer (era vorba despre un pirat care urmarea o corabie printr-o stramtoare, dupa care au venit niste nori uriasi si au inghitit si piratul, si corabia, si stramtoarea).

La 7 seara, punctual, lacatusul a sosit si, cu o radiografie pe care a trecut-o de-a lungul usii ca pe un card de credit, a reusit s-o deschida. Cu ocazia asta am aflat ca daca nu le inchizi cu cheia, si doar le trantesti in urma ta, genul asta de usi automate pot fi deschise cu o simpla radiografie. Cum fac, probabil, majoritatea romanilor sau tiganilor care sparg apartamente in Italia si pentru indemanare carora mi-am pierdut orice urma de admiratie.

Dupa alte cateva minute, lacatusul reusise sa scoata si cheia rupta din butuc. Imi pare bine ca nu l-am intrebat cum il cheama. In euforia momentului cred ca as fi fost in stare sa-i promit ca, daca o sa am vreodata un fiu, o sa-l botez cu acelasi nume.

Si asa s-a incheiat a treia mea zi la Roma. Au urmat alte 6 zile de vacanta, in cursul carora m-am ales cu un ochi vanat, am invatat sa sparg cu cutitul fiole de medicamente si sa umplu seringi si am avut parte de multe alte aventuri dramatice, pe care insa o sa-mi permiteti sa le pastrez doar pentru noi. Dar am ajuns si sa mananc gelato in cantitati industriale si sa zac, chiar daca pentru putin timp, pe indragitele mele trepte din Piata Spaniei.

...and this, Elizabeth Gilbert, is how it’s done.  

Gossip pentru fashioniste si retete pentru gurmande in 140 de semne

Eat your heart out, Facebook! Cu un anonim care reda cele mai suculente conversatii auzite in lifturile sediului Condé Nast din NY (unde sunt redactiile Vogue, Glamour, GQ, The New Yorker, si Vanity Fair) si o carte de gatit care contine retete de doar 140 de litere, vedeta incontestabila a social media zilele astea este Twitter.

Daca v-a placut The Devil Wears Prada, o sa va placa la nebunie contul de Twitter @CondeElevator, unde cineva care lucreaza in birourile Condé Nast posteaza de cateva zile conversatii pe care le aude in lift. Printre preferatele mele se numara:

 

 

Din cate am citit, fashionistele ar face bine sa se bucure de micile barfe cat mai pot. Surse din interiorul companiei spun ca Condé Nast face tot posibilul sa inchida contul respectiv si, bineinteles, sa afle cine este ingratul/ingrata din spatele lui. 

Tot via Twitter, zilele astea a aparut "Tweet Pie. The World's Shortest Recipe Book". Cartea contine 50 de retete de doar 140 de semne fiecare (numarul maxim de caractere admise pe Twitter).

Cele 50 de retete au fost alese dintre miile de sugestii trimise atat de oameni simpli, cat si de bucatari celebri. Iar ilustratiile cartii au fost realizate tot de utilizatorii Twitter. 

 

Iata si cateva dintre retete:

Aperitive:

Feluri principale:

Deserturi:

 

Avand in vedere ca eu am nevoie de extra-explicatii atunci cand gatesc, din pacate, desi imi place la nebunie ideea cartii, mi-ar fi la fel de utila ca un manual de punjabi. Daca aveti totusi prieteni gurmanzi si pasionati de Twitter, sunt sigura ca ar fi un cadou foarte simpatic. O gasiti aici, la doar 5 lire.