vineri, 30 septembrie 2011

Cherchez la femme

Intr-o ora plec spre Balul Mascat Redd's de la Palatul Bragadiru. Abia astept, n-am mai fost acolo de la Balul de Absolvire a Facultatii!

Am inteles ca o sa primim masti la sosire, asa ca si daca vreau sa va spun cum o sa arat si tot nu pot. :-) Ca sa nu mai spun ca port o rochie neagra, cum poarta probabil si 90% dintre fetele de acolo. 

Daca vreti sa ma gasiti, totusi, nu cautati fata cu tatuajul cu dragon, nici pe cea cu cercelul de perla, ci fata cu colierul de cristale.  ;-)

Indiciul subtil e mai jos:


PS: Superbul colier cu cristale Swarovski este opera talentatei Florina Erimescu de la Josephine. L-am comandat acum trei ani, de Craciun, pentru a-l face cadou, dar odata ce l-am vazut n-am mai putut sa ma despart de el. In seara asta e prima data cand il port, asa ca sper sa-mi poarte noroc. Va povestesc maine daca a fost asa sau nu. :-)

Later Edit: un bal, patru cluburi (Vault, Tralala, Club A - hehe si Control) si vreo 7 beri si cocktailuri mai tarziu, pot spune ca mi-a purtat noroc. Dar e genul de noroc caruia pot sa-i fac fata doar o data pe an. Prin urmare colierul merge in sertar si va iesi de acolo abia peste ceva vreme. :-)

Mic ghid de cucerit pentru barbati


Zilele trecute am primit un telefon de la un prieten disperat. Convinsese o fata sa iasa cu el (dupa indelungi tatonari de teren) si nu stia, citez, „unde sa o duc s-o dau pe spate”. Cred ca se referea la asta si la propriu si la figurat. :-)))

Pentru ca sunt convinsa ca nefericitul meu amic nu e singurul aflat in acest impas si pentru ca micul ghid de cumparaturi pentru barbati s-a bucurat la inceputul acestui ani de un succes nebanuit :-), o sa impartasesc cu voi mici trucuri pe care i le-am recomandat si lui.

Lectura placuta! :-)


Pentru inceput, dragii mei purtatori de cromozomi XY, trebuie sa ganditi ca niste oameni de marketing (ca tot aveti voi partea aia stanga de creier mai dezvoltata decat noi :-)). Imaginati-va, asadar, ca femeile sunt niste clienti plictisiti, care au vazut toate vitrinele, toate reclamele outdoor si toate casetele luminoase posibile la concurentii vostri. Misiunea voastra e sa ridicati miza. All the way.

Am lucrat timp de un an intr-o agentie de publicitate in care am invatat despre ceva extraordinar numit marketing experiential: o forma de marketing care ofera clientului nu doar produse, ci experiente. Si asta trebuie sa le oferiti si voi fetelor care va fac inima sa bata neregulat: nu shopping, ci shoppentertainment.

Iata si cateva exemple, ca sa intelegeti despre ce vorbim. Daca compania concurenta ii ofera fetei un poster cu peste proaspat, voi ii oferiti o caseta luminoasa cu pesti vii.

Daca concurenta ii da un automat de inghetata, voi dati un automat de inghetata activat pe baza de zambet.

Daca ei ii arata o campanie la TV despre cat de important e sa faci miscare, voi ii puneti la dispozitie niste scari transformate intr-un pian imens.

Ati prins ideea. Nu cautati localuri de lux care „s-o dea pe spate”, nu va cheltuiti banii pe tufe de trandafiri sau pe cutii cu trufe imbracate in matase. Dati-i experiente de neuitat si va deveni clientul vostru fidel, ca sa revin la metafora cu marketingul. :-)

Si iata, punctual, ce puteti face pentru a va detasa de „concurenta” :-)

1.    Ofera-i o prima intalnire neasteptata (si de neuitat). Evita restaurantele/terasele/cafenelele unde merge toata lumea. Fetele sunt fiinte ludice, da-i ocazia sa fie copilaroasa si sa se bucure. O recomandare e nepretentiosul, dar adorabilul La Trenulete, unde, in loc de chelner, sunteti serviti de Musculosu’, Aburica si Fasneata (am fost de trei ori acolo, si de fiecare data am asteptat micii chelneri pe sine cu un zambet de la o ureche la alta).

Daca e vara, scoate-o la Ceainaria 5, unde puteti sta turceste pe perne si puteti juca Monolpoly, sah sau o gramada de alte board games, in timp ce savurati un ceai delicios si mangaiati un motan extrem de gras si lenes. Compara amintirile de la aceasta iesire cu orice restaurant de fite si vei intelege ce vreau sa spun.

2.    Putin suspans nu strica. Fetelor le place sa fie vanate, dar si sa vaneze (ceea ce multi baieti uita atunci cand le ofera totul pe tava). Nu ii trimite un mail sau un sms cu „Ne vedem azi la 6 in fata la Mac?”. In schimb, propune-i sa va intalniti „la numarul 585 de pe lista monumentelor istorice din Bucuresti ;-)” sau, de ce nu, la numarul 1071.

Ii va lua 2-3 minute sa caute pe Google „lista monumentelor istorice din Bucuresti", sa descopere pdf-ul si sa dea scroll cu inima bubuind pana la pozitia respectiva. Dar acele 2-3 minute de emotii, pana cand va descoperi ca ai invitat-o sa va intalniti in Parcul Ioanid sau la Hanul lui Manuc, iti vor oferi un avantaj nerusinat asupra oricarui alt „petitor”. :-)  


3.    Mici daruri cu efect mare. Tocmai ti-a povestit pe messenger (sau, ma rog, prin mesaje pe Facebook, nu stiu daca mai foloseste cineva YM) ca o asteapta o zi de cosmar la birou si ca va sta pana tarziu in fata monitorului? Trimite-i un maseur la birou. Baietii pe care i-am gasit pe acest site ofera masaje la birou de 10-15 minute (suficient cat sa lesine de placere si relaxare) la pretul de 20 de lei (vezi coloana stanga). Efectul asupra ei? Priceless. :-)  


4.    Foloseste curierul inteligent. Toata lumea trimite flori si ciocolata prin curier. Departeaza-te de turma si trimite-i ceva neasteptat. Tocmai a scris pe Facebook ca ar ucide pentru o cafea sau ca mirosul de ardei copti si zacusca din oras o dau pe spate? (exemple reale) Du-te la Starbucks/supermarket ia un Latte grande/un borcan de zacusca si trimite-i-l in regim de urgenta. Cafea/zacusca + curier = aprox. 30 de lei. Efect? De milioane.

5.    Retro = mergi la sigur. Tot pentru primele intalniri, ofera-i o vanatoare a comorilor prin Bucuresti, unde comorile sa fie case vechi, frumoase, cu poveste. Daca e pasionata de istorie sau de literatura, sau, pur si simplu, o romantica incurabila, ofera-i un tur tematic la pas/cu masina, insotiti de o harta si un termos cu ceai (ideal pentru o zi de toamna rece, dar cu soare). Dar nu uita sa-ti faci documentarea inainte. O s-o dai pe spate, vorba amicului meu, cu informatiile strecurate in doze mici, dar de efect. :-)

Daca e frig, si vreti sa stati in casa, surprinde-o cu niste diafilme (ti-am spus aici unde le gasesti) sau, si mai bine, cu un film mut (le gasesti pe retrovision). Ca sa fie circul complet, ii dai drumul in surdina site-ului astuia. Biata fata nu va stii ce a lovit-o. :-)))

Dragii mei, instructia de baza se incheie aici. V-am oferit tot armamentul de care aveti nevoie. Duceti-va in transeele din lumea dating-ului, dati fetele pe spate si faceti-ma mandra! :-) 



joi, 29 septembrie 2011

Stiati ca sunt de origine romana?

Pana acum cateva zile, daca mi-ati fi cerut numele unei vedete feminine internationale, contemporane, de origine romana, probabil as fi spus Herta Müller sau Irina Lazareanu.

De atunci insa, facand niste documentare pentru un articol, am descoperit cu uimire alte cateva femei extrem de faimoase, a carora poveste incepe pe plaiuri carpato-danubiano-pontice. Iata-le:

Natalie Portman (Natalie Hershlag) - actrita, castigatoarea unui premiu Oscar in 2011 pentru "Black Swan"


Strabunica din partea tatalui lui Natalie a fost o spioana romana. Actrita poarta in portofel o poza facuta in Romania a frumoasei (si periculoasei) ei strabunici. A povestit despre originile ei romanesti in acest articol foarte amplu din Rolling Stone.

Diane von Furstenberg (Diane Simone Michelle Halfin) - designer vestimentar


Tatal Dianei, Lipa Halfin, a emigrat de la Chisinau la Bruxelles in 1929. Numele "von Fürstenberg" l-a primit dupa casatoria cu printul german Egon of Fürstenberg (de care a divortat in 1972 dar al carui nume l-a pastrat). Mai multe despre familia si originile ei in acest articol scris chiar de ea.

Annie Leibovitz (Anna-Lou Leibovitz) - unul dintre cei mai cunoscuti fotografi portretisti din lume


Bunicii din partea tatalui lui Annie au fost emigranti romani la New York. Mai multe despre povestea familiei ei in acest articol din The Independent

Fran Drescher (Francine Joy Drescher) - actrita, cunoscuta pentru rolul din sitcom-ul "The Nanny"


Strabunica din partea tatalui lui Fran s-a nascut la Focsani, de unde a emigrat in Statele Unite. Ca o anecdota, sotul lui Fran, Peter Marc Jacobson, a fost cel care a scris, regizat si produs "Dadaca", serialul care a facut-o celebra.

Julianna Margulies (Julianna Luisa Margulies) - actrita, cunoscuta pentru rolul din serialul "The Good Wife"


Strabunicii din partea mamei Juliannei sunt nascuti in Romania, de unde au emigrat in America. PS: Fara nicio legatura cu originile Juliannei, daca nu ati vazut pana acum "The Good Wife", ar trebui. It kicks ass! :-)

Amanda Bynes (Amanda Laura Bynes) - actrita


Strabunicii din partea mamei Amandei sunt evrei romani, care au emigrat in Toronto, Canada. 

Elsa Pataky (Elsa Lafuente Pataky) - actrita


Mama actritei cunoscute pentru rolul din "Fast Five" este romanca. Cristina Pataky Medianu a emigrat in Spania, unde l-a intalnit pe sotul ei, José Francisco Lafuente. Elsa vorbeste fluent si spaniola si romana. 

Mila Kunis (Milena Markovna Kunis) - actrita cunoscuta pentru rolul din "Black Swan"


Am lasat-o pe Mila, actrita pentru care acum 7 ani am vazut de 6-7 ori "American Psycho 2" la final, pentru ca aici lucrurile se complica putin. Mila s-a nascut la Cernăuţi, unde a trait pana la 7 ani, dupa care parintii ei au emigrat in America. Stiu ca, din perspectiva acestui fapt ea ar putea fi considerata mai degraba ucraineanca decat romanca, dar fiecare cu piticii lui. :-) 

marți, 27 septembrie 2011

Doua lucruri care-mi plac la oamenii talentati

Unu. Oamenii talentati fi oricine, din orice mediu.

Pana acum cateva saptamani, Chris Rene era un gunoier de 28 de ani din Santa Cruz. Apoi s-a inscris la The X Factor.

           
Dupa ce a terminat de cantat, Nicole Scherzinger, "vocea" The Pussycat Dolls si considerata una dintre cele mai sexy femei din lume i-a spus "Honey, I'm tripping on you!". Unui om care si-a petrecut ultimele luni adunand gunoaiele altora si caruia nimeni nu i-ar fi aruncat o a doua privire pe strada.

Iar Simon Cowell (producatorul britanic multi-milionar) i-a spus: "Always my favorite feeling in the world is when I sit in this chair and I meet a star for the first time." si a incheiat cu "Maybe you need the show, maybe we need you". 

O sa castige Chris The X Factor? Nu. Sunt voci mult mai bune decat a lui in show (un exemplu este Melanie Amaro). Are sanse sa devina un rapper de nivel international? Da! Are talentul si trecutul zbuciumat :-)  inerente succesului oricarui mare rapper. Si mai are the thruth, cum ii spunea un alt membru al juriului.

Doi. Oamenii cu adevarat talentati simt o ardere interioara care-i obliga, practic, sa-si manifeste talentul. Pentru ca talentul se cere exprimat iar atunci cand ti-l renegi traiesti cu o imensa tumora emotionala in tine. 

Stacy Francis este o mama singura, de 42 de ani, care a crezut dintotdeauna ca are talent muzical, dar care si-a pierdut increderea in sine din cauza unui partener care o abuza emotional, spunandu-i ca nu e suficient de buna. Mi-a placut la nebunie ce i-a raspuns Stacy lui Simon cand a fost intrebata de ce a venit la auditii: "I don't wanna die with this music in me, Simon!".

De-asta imi plac mie show-urile astea muzicale! Si de-asta e America Tara Tuturor Posibilitatilor. :-)  

Am inceput de curand un proiect nou, probabil cel mai important din viata mea de pana acum. Volumul de munca este enorm si chiar daca reusesc, prin absurd, sa-l duc pana la capat, nu am garantia ca va avea succes. Cu toate astea, este ceva ce mi-am dorit intotdeauna si singurul lucru la care cred ca sunt cu adevarat buna. Asa ca atunci cand imi pierd increderea in mine, ma uit pe coperta agendei pe care scriu. Acolo mi-am notat, pe post de incurajare, un citat din "A Bronx Tale" care-mi place mult:

"The saddest thing in life is wasted talent."

Tema de meditatie, de data asta doar pentru voi: Care este talentul vostru? Si ce va impedica sa va traiti viata la potentialul maxim?

luni, 26 septembrie 2011

My Music

In "Runaway Bride" (daca nu l-ati vazut, are acelasi regizor si cast din "Pretty Woman", numai ca ea nu mai e prostituata), Maggie (Julia Roberts) este o femeie care a devenit faimoasa pentru ca-si lasa logodnicii cu ochii in soare la altar, iar Ike (Richard Gere) este un jurnalist misogin, care scrie un articol despre viitoarea ei nunta.

In timp ce-si face documentarea pentru articol, Ike sta de vorba cu toti fostii iubiti ai lui Maggie. Printre numeroasele intrebari pe care le adreseaza, una, aparent bizara, se repeta: "How did she like her eggs?". Raspunsurile sunt, insa, foarte diferite iar intr-un moment de confruntare cu Maggie, Ike izbucneste:

- You were scared! You were scared then, you're scared now. You are the most lost woman--
- Lost? 
- Yes, lost. You're so-- You're so lost, you don't even know what kind of eggs you like. Yes. Yes! 
- What?
- That's right. With the priest, you wanted scrambled. With the Dead Head, it was fried. With the bug guy, it was poached. Now it's like, "Oh, egg whites only. Thank you very much."
- That is called changing your mind.
- No, that's called not having a mind of your own!

Partea mea preferata din film e scena in care Maggie este in bucatarie, inconjurata de vreo 10 farfurii, toate cu diferite tipuri de oua, din care gusta pe rand. Si da, intr-un final, isi da seama cum ii place sa fie gatite ouale. 

                                                                                      Sursa foto.

Problema lui Maggie cu ouale o aveam, intr-un fel, si eu cu muzica. Daca veneati la mine si eu puneam niste muzica in winamp, ati fi ascultat un album preferat. Doar ca nu al meu, ci al altcuiva. Vedeti voi, pe partitia D din My Computer am un folder numit Music, cu un numar impresionant de mare de sub-foldere. Doar ca niciunul dintre folderele alea nu-mi apartin. Majoritate sunt de la fosti iubiti, de la actualul iubit, cateva de la fratele si sora mea.

A nu se intelege ca nu stiu ce muzica imi place! Doar ca mereu am ascultat muzica la radiouri online sau pe Grooveshark si niciodata nu am avut-o pe calculator. Stiu ca gusturile mele muzicale sunt indoielnice si eclectice si prefer sa le pastrez doar pentru mine. Asa ca pot sa va ofer spre auditie albume de rock alternativ, de nu-jazz, de neo-psychedelia sau chiar de folk. Stiu ca oamenii care le asculta au gusturi bune si ca nu va vor dezamagi. In plus, daca erau chiar ei cei care ma rugau "Pune niste muzica", n-aveam nicio sansa sa gresesc.

Acum cateva saptamani, insa, mi-am dowlnoadat in fisierul virgin My Music albumul Concrete Jungle al Nnekai (trebuie sa ascultati Hearbeat, daca nu ati facut-o deja). Iar azi i-am mai adaugat, timid, Wounded Rhymes al lui Lykke Li si albumul celor de la Cults (adorm de cateva seri cu You Know What I Mean).

Pentru prima oara am propria mea muzica pe calculator. E un sentiment placut. Genul pe care il ai cand te muti in casa ta, chiar daca e nemobilata. Imi mai trebuie o canapea, o biblioteca, o veioza, scaune la bucatarie si cuiere de prosoape in baie. Dar nu mai stau in chirie.

Tema de reflectie: Voua cum va plac gatite ouale? E o intrebare a naibii de importanta, sa nu raspundeti pe stomacul gol! :-)  

duminică, 25 septembrie 2011

Octombrie aniversar

Pentru binele meu, sper ca luna viitoare voi avea inspiratie din plin, pentru ca mi-am propus sa scriu pe blog - wait for it - in fiecare zi! :-)  

Pe 10 octombrie se implinesc 5 ani de cand scriu pe Inozza (o cincime din viata mea, whoa!), asa ca am decis sa marchez momentul printr-o serie de masuri aniversare:

1.  Posturi zilnice pe blog (da, stiu ca o sa ma urasc pentru asta cand o sa am writer's block)

2.  In saptamana 10-16 octombrie, in locul posturilor mele, voi publica texte scrise de...voi. :-)  Mi-ati spus de multe ori ca lectura Inozza este o parte importanta a ritualului vostru zilnic, ca v-am facut sa radeti, sa va revoltati sau chiar sa plangeti. Asa ca acum va invit sa-mi scrieti la inozza [at] gmail [punct] com (incepand chiar de azi) un text (cat de mare sau mic vreti voi) in care sa-mi povestiti amintirea preferata pe care o aveti cu Inozza. Modul in care spatiul asta de pe blogspot v-a influentat o hotarare, o zi, o preferinta, cum m-ati perceput in realitate fata de blog daca ne-am intalnit etc. Considerati-va textele cadoul vostru pentru mine. Eu sigur asa le vad si le astept cu mare nerabdare! :D

PS: Nu trebuie sa semnati textele, este absolut ok sa folositi un pseudonim sau chiar si clasicul Anonim


3.  Un eveniment aniversar la care vor fi invitate (din cauza spatiului limitat, din pacate) 15 dintre cititoarele/cititorii cu care am interactionat cel mai mult de-a lungul timpului. Vom face insa si un filmulet, pentru ca cititoarele/cititorii care n-au putut veni si cei care ma citesc de peste mari si tari (Andrei, Meli, Alina, Stefania sau mariamirabela, printre altii :-)) sa fie alaturi de noi. 

Va astept, asadar, cu povestile inozzice dragii si dragele mele guest writers! Intre timp eu o sa-mi fac constiincioasa ciorne de texte pentru lunga si prolifica luna ce ni se asterne in cale. Inspiratie tuturor! :-)

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Fapta buna de 5 minute

Timp de un an, sora mea, Lia, a avut grija de Raluca, o fetita cu autism. 

In fiecare zi, la 8 dimineata, o lua de acasa si o ducea la gradinita, unde se juca impreuna cu ea si incerca, pe cat posibil, sa o integreze si in jocurile celorlalti copii. De multe ori, asta s-a dovedit o sarcina dificila, pentru ca, in timp ce colegii ei de 5 ani se jucau de-a hotii si politistii sau faceau placinte cu noroi, Raluca simtea o bucurie deosebita in a ordona cuburi de lemn unul langa altul, pana ce toate muchiile erau aliniate la milimetru. Si putea face asta ore intregi, fara sa se plictiseasca. 

Cu multa rabdare, Lia a reusit s-o convinga sa abordeze si jocuri mai creative. La inceput, de multe ori, simtindu-se nesigura si speriata Raluca o lovea sau incerca sa o muste. Cu timpul, a ajuns insa atat de atasata de ea, incat o imbratisa dimineata cand venea s-o duca la gradinita sau ii spunea in weekend mamei ei ca i-e dor de ea.

Dastorita experientei Liei si a catorva studii pe care le-am citit despre autism, am realizat ca, desi mai putin sociabili si uneori incapabili sa-si exprime sau sa inteleaga sentimentele altora, copiii cu autism sunt la fel de inteligenti, de creativi sau de sensibili ca si cei "normali". 


Cazul Ralucai este unul fericit deoarece parintii ei isi permit sa-i plateasca un terapeut si un insotitor. Astfel, ea are o sansa sa se integreze la scoala, sa urmeze o facultate si poate sa devina intr-o buna zi o avocata sau o arhitecta de succes. 

In Romania sunt insa zeci, poate sute de copii care sufera de autism dar, din cauza lipsei de bani, sunt condamnati sa creasca izolati de copiii de varsta lor si sa traiasca mai apoi pe urma unei pensii mizere de handicapat. 

V-am povestit toate astea pentru ca zilele trecuta am primit un mail de la Ana Ciobanu (o minunata coleaboratoare a noastra la Tabu), in care imi cerea ajutorul pentru a face cunoscut un proiect. 

Asociatia Invingem Autismul participa la un concurs de finantari oferite de Raiffeisen Bank. Daca proiectul lor, "Copiii cu autism merg la scoala", se claseaza in primele 10, vor primi banii de care au nevoie pentru ca 16 copii cu autism din Bucuresti sa fie integrati in sistemul de invatamant (in acest scop vor fi instruite 30 de cadre didactice din scoli si gradinite).

Va ia 5 minute sa intrati pana pe 30 septembrie pe site-ul Raiffeisen Comunitati, sa va faceti un cont si apoi sa votati, la sectiunea ONG-uri din Bucuresti, proiectul "Copiii cu autism merg la scoala". Nu vi se cer date personale, nu trebuie sa donati bani. In schimbul a 5 minute din timpul vostru si a unui strop de bunavointa, viata a 16 copii poate fi cu totul alta.

M-a impresionat foarte mult un fragment din mailul Anei: 

"Dupa ce am auzit un baietel autist repetandu-i unei fetite "Nu-ti fie frica, nu-ti fie frica" si ea a prins curaj sa intre in activitatea propusa de psiho-pedagog, mi-am spus ca daca ar fi destui oameni care sa lupte pentru acesti copii, vietile lor ar putea fi frumoase si independente (nu condamnate la izolare si "alinate" cu o pensie de handicap)"

In final, n-o sa va reamintesc ca Albert Einstein a suferit de autism. Este o informatie care a devenit deja anecdota. Dar vreau sa va spun ca, de exemplu, actrita americana Darryl Hannah a fost diagnosticata cu autism in copilarie. Si ca, pe lista persoanelor care sufera de aceasta tulburare, se numara cantareti, dansatori, scriitori sau savanti de renume. S-a speculat ca inclusiv Mozart, Darwin, Thomas Jefferson, Lewis Carol sau Stanley Kubrick ar fi suferit de autism.  

Cu 5 minute din timpul vostru, la anul pe vremea asta, 16 copii vor putea intra pe portile unei scoli. Si poate n-o sa devina niciunul savant, artist sau om de stat, dar se vor bucura de o copilarie si de o adolescenta normala. Si asta e de fapt, tot ce conteaza.

Sursa foto: blogul Anei.

vineri, 23 septembrie 2011

In cautarea rafinamentului pierdut

Am vazut acum cateva saptamani, in sala mica si cocheta a cinematografului Studio, Midnight in Paris, ultimul film al lui Woody Allen.

Fara pretentia de a se compara cu peliculele timpurii ale lui Woody (Annie Hall, Hannah And Her Sisters, Crimes And Misdemeanors etc.), filmul este o comedie romantica suprarealista si simpatica, care m-a lasat cu o stare dulce-amaruie de melancolie si cu Si tu vois ma mère sunandu-mi in cap timp de cateva zile dupa.

Gil, personajul principal, un scenarist american care viziteaza Parisul, este nostalgic dupa euforia si extravaganta anilor ’20. Printr-o coincidenta, se intoarce in timp in acea perioada, unde ii cunoaste pe Scott si Zelda Fitzgerald, Ernest Hemingway, Cole Porter, Gertrude Stein si Pablo Picasso, dar si pe frumoasa Adriana, de care se indragosteste.

Adriana, la randul ei, crede ca Parisul vremurilor respective este lipsit de stralucire si considera ca adevarata Epoca de Aur a orasului erau anii 1890. Cei doi ajung sa calatoreasca in timp in 1890 si se intalnesc cu Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Gauguin si Edgar Degas. Care si ei, surpriza, nu cred ca Epoca de Aur a Parisului este prezentul, ci Renasterea. :-)


Undeva intre Gil, Adriana si Degas ma situez eu. N-as putea spune cu exactitate care a fost Epoca de Aur pentru mine, dar cu siguranta nu este prezentul. Nu ma regasesc intr-o era in care lumea se inchina zeului Raport-dintre-Spatiu-si-Timp.

Pentru ca totul in epoca noastra tine de viteza. Viteza cu care ne deplasam, viteza cu care ne gestionam proiectele, viteza cu care reactionam la oportunitati, viteza cu care mancam, viteza cu care ne facem exercitiile la sala, viteza cu care visam. Pana si prapadita de rosie pe jumatate verde din frigider a ajuns sa decada din drepturile ei de leguma si sa devina fast moving consumer good. Voluptatea (va mai amintiti ce inseamna?) a ramas apanajul dictionarelor.

Epifania pe care mi-a declansat-o Midnight in Paris a continuat acum cateva seri cand mi-a picat conexiunea la internet. Tocmai iesisem din dus si planuiam sa fac un maraton de How I Met Your Mother, cand s-a produs inevitabilul. N-aveam chef sa citesc, n-aveam chef sa ma uit la un film si era prea devreme sa ma culc.

Si, cum rasfoiam suparata prin My Computer, am (re)descoperit mirata un folder numit Teatru Radiofonic. Mi-am petrecut urmatoarea ora ascultand (cu voluptate) „Vizita batranei doamne” a lui Friedrich Durrenmatt. Apropo, daca vreti sa ascultati teatru radiofonic, de la Shakespeare, Moliere si Cehov, la Flaubert, Dumas, Twain, Hemingway, Ibsen, Miller si Eco (adaptari dupa romane in cazul unora), va pot trimite orice si mi-ar face placere s-o fac. Am pana si basme romanesti si povestile Fratilor Grimm. :-)

Revenind insa la epifania mea. Din seara respectiva, mi-am pus piesele de teatru radiofonic pe mp3 player si le ascult in fiecare zi, in drum spre birou. Ceva din sunetul familiar al vocilor actorilor de radio mi-a adus aminte de o perioada luminoasa din copilarie, cand stateam serile cu urechea lipita de o magaoaie de lemn, cu boxe acoperite de un fel de pasla.

La cateva zile dupa acest moment, mi-am scos de la naftalina guasele si blocul de desen, mi-am eliberat biroul si, cu „Alice in Tara Minunilor” pe fundal, m-am apucat sa termin o pictura inceputa in 2008. As putea incerca sa va descriu sentimentul de preaplin care m-a cuprins in timp ce amestecam cu frenezie culorile (chiar daca inca n-am terminat pictura respectiva), dar simt ca nu i-as face dreptate.  

In spiritul acestui apetit redescoperit pentru voluptate si de dragul unei epoci cu crinoline si invitatii la ceai a carei nostalgica invederata sunt, voi organiza, impreuna cu Chris, un club de lectura pentru cateva prietene apropiate. Am proiectul asta de ceva vreme in minte, dar mereu l-am amanat. Toamna asta, insa, este momentul ideal. Pentru serate literare, pentru rasete, pentru ceai fierbinte, pentru biscuiti si tartine, pentru must si idei proaspete.

Pentru ca totul se leaga pe lumea asta, chiar si atunci cand nu ne dam seama, de curand prietenul meu s-a apucat de scrima. Si asa mi-am amintit cum am facut si eu un semestru de balet acum doi ani. Hehe, ce pereche am fi facut atunci, o balerina si un spadasin. :-) Mi-am propus, asadar, sa vad daca mai sunt locuri pentru inscrieri la cursurile de balet in toamna asta. Nu-i timpul pierdut. 

Mi-ar mai placea sa reiau lectiile de pian abadonate in clasele primare. Sa ma trezesc mai des cu Grieg si Ceaikovski si mai rar cu radioul de pe Grooveshark. Sa pictez si sa fac colaje cu poezii. Sa gatesc ceva complicat, dar delicios de rafinat, pentru care sa-mi intind ingredientele in zeci de vase si recipiente, din bucatarie pana-n hol. Sa dureze cinci ore si sa-mi iasa abia de-o portie. [Chiar daca e destul de simpla, tanjesc demult sa gasesc undeva o reteta cat mai conforma cu originalul pentru Waldorf Pudding. Din cate am citit exista mai multe variante, dar cea initiala se odihneste, cel mai probabil, impreuna cu Titanicul, pe fundul Atlanticului.] Si cate si mai cate!

Tema pentru acasa: Daca ar fi sa aduceti in viata voastra o deprindere rafinata sau un rasfat din Epoca pe care voi o considerati de Aur, ce ati alege? 


PS: Ca tot am vorbit de voluptate si anii ’20 din Midnight in Paris, am descoperit-o recent pe Kiki de Montparnasse (pe numele ei real Alice Ernestine Prin), muza lui Jean Cocteau si Man Ray. Si stiu ce vreau sa-mi fac cadou anul viitor de ziua mea. ;-)  Nu va fi insa varianta foto, ci pictura in ulei. Pentru ca peste ani, privindu-ma, stranepotii mei sa decreteze nostalgici ca anii 2000 au fost adevarata Epoca de Aur. :-)))

luni, 12 septembrie 2011

Good girls gone (terribly) bad

Saptamana trecuta am avut o mini-sedinta foto impreuna cu Andreea si Diana, colegele mele de la Tabu (continuare celei despre care v-am povestit aici).

Pentru ca fotografiile trebuiau sa ilustreze un articol despre creme Nivea (de fata si corp), am plecat de acasa imbracata cu un maiou si niste blugi si incaltata cu o pereche de balerini. Dar, pentru ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la studioul foto, am ajuns sa pozez intr-o rochie de 1.000 de euro si cocotata pe tocuri de 15 cm. Oh, well, am avut si zile mai proaste. :-) 

Nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat daca nu m-as fi intalnit inainte de sedinta foto cu Andreea, care, trezindu-se in dimineata respectiv cu sentimente de diva, a decis sa se imbrace intr-o rochie neagra cu pantofi.
- Si eu ce fac acum?! N-am timp sa ma duc acasa sa ma schimb, i-am reprosat.
- Relax, honey. La studio e acum un shooting de fashion, sigur gasesti ceva acolo sa arunci pe tine.  

Intr-adevar, studioul foto era transformat intr-un rai al fashionistelor de pretutindeni, cu rochii Diane von Furstenberg si Dolce & Gabbana atarnand nonsalant pe umerase si perechi de Gucci, Louboutin si Casadei asezate cuminti pe masa. 

In cele din urma m-am strecurat intr-o rochie neagra cu vreo 2 numere mai mica si am incaltat o pereche superba de pantofi cu vreo 2 numere mai mari (manechinul respectiv purta, ca orice model de 1,80 m care se respecta, marimea 40 la picior). Stiti cum se spune: you can't have them all. :-) 

Mai jos puteti admira rezultatul sedintei foto private, pe care Andreea si cu mine am realizat-o in paralel cu cea oficiala. Peste ani, nepotii nostri vor putea spune orice despre noi, mai putin ca bunicilor lor le-ar fi fost vreodata teama de ridicol. :-)

Explicatiile foto cu italice sunt preluate de pe pagina de Fb a Andreei, celelalte imi apartin. 

Vaduvele negre ale revistelor glossy. 

Trebuie sa precizez ca la poza asta, ca si la urmatoarea, indicatiile stilistului nostru, Adi, au fost: "Andreea, stai serioasa, ca la buletin. Ina, tu fa ce vrei". Evident, a iesit asta: 


Iar aici Andreea isi proba privirea de ingeras inocent, in timp ce la mine puteti admira a mrrr look gone wrong. :-))) Cred cu tarie ca n-as putea obtine un mrrr look decent nici daca viata mea ar depinde de asta.

 
Iar asta e poza mea preferata cu Andreea, pentru ca a reusit sa-i surprinda putin din natura solara. :-)  




"Give a girl the right shoes and she can conquer the world", spunea la vremea ei o blonda celebra. Mai jos o puteti admira pe blonda mea preferata in timp ce ia startul catre summitul G8. :-)))

 
Dedesubt am surprins-o pe colega noastra, Diana, in timp ce-i retusa look-ul modelului meu. Nu va pot da o explicatie pentru existenta acelor casti, dar comentariul Andreei vizavi de aceasta imagine a fost "I-auzi, ia, antena satelor". Cred ca este suficient. 


Poza de mai jos a fost facuta inainte sa ma urc pe uneltele diavolului care sunt orice pereche de pantofi cu tocuri peste 10 cm (15 cm, in cazul alor mei). De unde si atitudinea relaxata, pe care aveam s-o pierd in curand.


Primul cadru pe tocuri. Zambesc, intr-adevar, dar cred ca ochii mei mariti dublu fata de dimensiunile lor obisnuite indica starea de usoara panica in care ma aflam. Ca sa nu mai zic nimic de umarul ce pare dislocat. Cum o reusi Victoria Beckham nu doar sa mearga pe asemenea tocuri zilnic, dar sa si mai care un bebelus in timpul asta, ma depaseste total.


Aici faceam calculul estimativ a cat m-ar costa daca imi pierd echilibrul si, in cadere, sfasai rochia si rup un toc. Sa spunem doar ca pana in 2012 as fi practicat abstinenta, atat de la mancare, cat si de la plata chiriei si a utlitatilor.


Am incheiat in forta, demonstrandu-i Andreei nu doar ca pot sa-mi tin echilibrul pe uneltele diavolului, ci c-o pot face si dintr-o pozitie cu gradul 9 de dificultate pe scara modelelor Victoria's Secret


Si aceasta, dragii mei nepoti, este povestea despre cum o ardea bunica voastra si prietena ei, Andreea, in tinerete la sedintele foto (a caror protagoniste nu erau). Si nu, n-o sa va port pica daca decideti sa va negati originile intr-o buna zi. :-)))