Inainte sa respirati precipitat si sa va intrebati daca mi-ati gresit cu ceva, relax, nu sunt fan Dexter! ))
Mi-am comandat bisturiu a doua zi dupa ce l-am descoperit pe Robert Ryan, care face cele mai faine tablouri decupate (sau paper-cuts, cum numesc americanii kirie, arta decuparii hartiei inventata de japonezi).
Mister Rob este absolut genial! Da, lucrarile lui sunt foarte corny, dar sunt incredibil de minutioase si iti dau starea aia de awwww de care ai nevoie intr-o dimineata mohorata de toamna.
Dupa ce am gasit site-ul lui Rob, am cautat frenetic tutoriale de paper-cutting online si asa l-am descoperit pe acesta, realizat de Julie Marabelle de la Famille Summerbelle. Filmuletul prezinta condensat, in 3 minute, munca ei de 20 (!) de ore la o harta decupata foarte simpatica a New Yorkului.
Cei de la Famille Summberbelle au cele mai misto harti de orase realizate din decupaje pe care le-ati vazut vreodata! Trebuie sa-mi iau una cu New York, I just have to!
Bineinteles, atat Rob, cat si echipa Summerbelle lucreaza cu instrumente profesioniste, respectiv cutitele Xacto. Cum producatorii lor n-au bunavointa sa exporte si in afara SUA, nu mi-a ramas decat sa fac rost de un bisturiu, asa cum am anuntat si in titlu. Daca v-am convins sa va incercati mana cu paper-cut-ul, va pot da oricand numarul de telefon al dealer-ului meu de bisturie. )))
V-am povestit acum cateva zile despre Catalin si va multumesc din suflet celor care ati donat bani pentru a-l ajuta, cat si celor care ati dat vestea mai departe in retelele de socializare.
Am donat si eu bani si am povestit cui am apucat despre el, dar simt ca nu e suficient. Asa ca am luat legatura cu colegii lui, care organizeaza o licitatie de obiecte, si m-am oferit sa le trimit si eu ceva.
Este vorba despre un tricou semnat de Inna si albumul ei original "I Am The Club Rocker", un calendar Lavazza aniversar, de colectie, si o masca de somn cu cristale Swarovski. Pentru primele doua, primite cadou, trebuie sa le multumesc celor de la Roton si, respectiv, de la agentia Draftfcb.
Mai jos am pus imagini cu obiectele, precum si cu descrierea lor. Daca va intereseaza sa achizitionati unul dintre ele, lasati un comentariu la sectiunea de licitatii de pe blogul lui Catalin.
Tricou cu autograf Inna şi albumul original 'I Am The Club Rocker'
Inna
este o cântăreaţă de muzică dance, celebră pentru hit-ul „Hot”
şi premiată cu discuri de aur şi platină în toată lumea pentru vânzări
de sute de mii de albume. „I Am The Club Rocker” este cel de-al doilea
album al Innei, lansat în 2011, care cuprinde hituri precum „Un
Momento”, „Sun is Up”, „Senorita” sau „Club Rocker”.
Tricoul cu autograful Innei este mărimea S. Licitatia incepe de la 150 RON.
Mască de somn Daydream cu cristale Swarovski
Mască de somn de satin, cu broderie sub formă de coroană şi 29 de cristale Swarovski. Are bretele ajustabile, un sistem unic cu 6 straturi de material care împiedică lumina şi mici bureţei pentru confort sporit în zona nasului. Pentru weekenduri lungi şi dimineţi ca în Breakfast at Tiffany’s.
Detalii despre produs. Licitatia incepe de la 50 RON.
Calendar aniversar Lavazza, ediţie de colecţie 2012
Compania italiană de cafea Lavazza realizează în fiecare an un calendar memorabil, ale cărui imagini sunt realizate de un fotograf cu renume mondial. Pentru a serba cea de-a 20-a ediţie, 12 de fotografi celebri, care au lucrat la ediţiile anterioare ale calendarului (printre care Annie Leibovitz, David LaChapelle, Ellen von Unwerth, Miles Aldrige sau Mark Seliger), au fost rugaţi să-şi realizeze autoportretul. Rezultatul este un obiect iconic, de colecţie pentru orice împătimit de fotografie sau de cafea. Dimensiuni: 59x42 cm.
Detalii si fotografii cu fiecare fila a calendarului aici. Licitatia incepe de la 100 RON.
Licitatia mai include un tricou AC Milan cu autograf Robinho, un tablou Costin Craioveanu, un ceas Calvin Klein, un echipament de ciclism Once si un box set de colectie Sting.
Daca vreti sa ne ajutati sa facem cunoscuta licitatia si sa strangem banii necesari, puteti posta un link pe Facebook, Twitter sau Google + catre pagina de licitatii de pe blogul lui Catalin. Si, bineinteles, daca va face cu ochiul, puteti oricand cumpara unul dintre obiecte.
Probabil ati vazut deja clipul de mai jos, pentru ca de acum o luna, cand a fost postat, a devenit viral.
Daca nu, povestea e simpla: Sarah are 29 de ani si s-a nascut surda. Si-a petrecut toata viata citind pe buzele celorlalti si purtand un aparat auditiv, cu ajutorul caruia nu putea percepe decat sunete foarte vagi si distorsionate (de genul slowmotion).
In filmuletul de mai jos, facut de sotul ei, Sarah isi aude pentru prima data vocea, datorita unui implant auditiv. Reactia ei este foarte, foarte emotionanta si bucuria ei e de-a dreptul contagioasa. Iar clipul este absolut fascinant pentru ca surprinde, practic, prima reactie constienta a unei persoane la auzul sunetelor.
Dupa ce am vazut filmuletul, m-am intrebat cum o fi oare sa traiesti 30 de ani fara sa fi ascultat o melodie? Nu-mi pot inchipui o zi din viata mea fara muzica: ma trezesc uneori cu o melodie in minte si o fredonez nerabdatoare pana mi se deschide laptopul, ascult muzica la casti in autobuz, spre serviciu, la birou, si seara, in pat, dupa o zi grea. Asa cum demonstra si cel mai frumos site din lume (din postul anterior), muzica are un miraculos efect terapeutic.
Intrebarea si mai importanta este: ce melodie i-ati da sa asculte pentru prima data unui om care nu stie cum suna muzica?
Nu stiu de ce, prima melodie care mi-a trecut prin minte a fost Here Comes the Sun de la Beatles, poate si datorita versurilor. Voi ce i-ati recomanda?
Cel mai frumos site din lume este, fara indoiala, Emotional Bag Check. Si nu doar pentru ca isi spune "secretly a music site".
Daca va simtiti apasati de o problema pe care nu aveti cui sa o povestiti, daca va simtiti singuri, inutili sau cu inima franta, dati "check in" si lasati-va bagajul emotional in grija altcuiva. Apoi asteptati. Un strain o sa va trimita o melodie (insotita, sau nu, de un mesaj) care va va arata ca, in fond, lumea asta nu e atat de egoista si rece pe cat vor altii sa credem.
Daca va simtiti fericiti, echilibrati si in stare, apasati "carry it" si ridicati bagajul altuia. Am incercat asta dupa ce m-am codit o bucata. Asa am ajuns sa trimit melodii (si mesaje de incurajare, ca deh, nu ma pot abtine) unei fete care plecase la facultate la mii de km distanta de casa si a trebuit sa se desparta de iubitul ei, unui barbat care spunea ca se simtea invizibil la birou, si (cel mai probabil) unei adolescente indragostite in secret de cel mai bun prieten, caruia nu indraznea sa-i spuna ce simte.
Unui singur bagaj emotional nu am reusit sa-i fac fata pentru ca, efectiv, nu stiam ce melodie ar fi putut linisti durerea persoanei respective, dar sper ca cineva sa fi fost mai puternic si mai priceput decat mine.
Incercati-l si voi. Sentimentul ca poti schimba starea de spirit a unui om care se afla, poate, in celalalt capat al planetei si nu-ti va putea multumi niciodata, creeaza dependenta.
Atat are Catalin la dispozitie sa stranga 200.000 de euro pentru a fi operat.
Are 25 de ani, a absolvit Facultatea de Medicina anul asta, si tocmai a aflat ca are o tumora extrem de rara (in lume exista doar 200 de astfel de cazuri, la noi in tara e unic).
Maine ar trebui sa fie operat intr-o clinica din Germania, dar pentru asta trebuie sa aiba 200.000 de euro. Parintii si-au vandut masina si au facut un credit la banca si au reusit sa stranga abia 60.000 de euro. Acum se pregatesc sa-si vanda apartamentul. Iar colegii au adunat 15.000. 75.000 de euronu sunt nici macar jumatate.
Am aflat despre Catalin de la un prieten comun, care i-a fost si coleg de facultate. Si, de fapt, colegii lui Catalin sunt cei care m-au facut sa va scriu azi. Pur si simplu am fost coplesita de dragostea si devotamentul lor fata de Catalin. Au facut un powerpoint minunat cu o paralela intre Catalin si Dr. House, i-au creat un blog, o pagina de Facebook si au facut chiar si un flash mob pentru el.
Iar imaginea asta, precum si textul "Am reusit sa ne strangem, Cata. Pentru tine!" m-au facut sa-mi dea lacrimile.
Am fix 33 de lei si 50 de bani in portofel pana vineri, cand primesc salariul. Dar azi o sa ma opresc la primul BCR si o sa-i donez. Daca gasesc pe cineva care sa ma imprumute, o sa pun si mai mult.
Daca puteti sa faceti acelasi lucru in cursul zilei de azi, ar fi mai mult decat grozav. E trist si atat de nedrept ca banii sa decida daca un om traieste sau moare. Unul dintre colegii lui, care se ocupa de pagina de Facebook, a scris sub o poza de la flash mob "Un om care a scos atatia medici in strada MERITA SA TRAIASCA!" Eu zic ca el merita sa traisca chiar daca n-ar fi mobilizat atata lume si chiar daca, prin meseria lui, n-ar ajunge sa salveze vietile altora. Catalin merita sa traiasca. Punct.
Va rog sa ma ajutati sa facem cunoscut cazul lui Cata! Spuneti-le povestea lui prin viu grai colegilor de la birou sau la telefon, prietenilor si rudelor. Se poate dona prin atatea modalitati (paypal, online, telefonic, la BCR) incat oricine, cu putina bunavointa, poate ajuta.
Dati like paginii de Facebook, puneti-va la status link-ul catre blogul lui Catalin, trimiteti tweet-uri si mass-uri pe YM in urmatoarele 24 de ore.
Haideti sa demonstram ca Social Media are o putere reala! Ca poate salva viata unui om, nu doar amuza prin eternele filmulete cu pisici.
PS: Ultima data cand v-am cerut ajutorul a fost tot pentru un medic, Florin Fanea, daca va amintiti. Din pacate, Florin s-a stins si banii stransi nu i-au mai putut ajuta. Pentru ca chestia asta m-a cam ravasit, mi-am propus atunci sa nu ma mai implic atat decat in cazuri ale unor oameni pe care ii cunosc, dar nu pot sa stau cu mainile in san.
PPS: Ma ingrozeste numarul mare de cazuri de oameni foarte tineri care se zbat in ultima vreme intre viata si moarte din cauza cancerului. Din fericire, colega noastra Andreea de la Mai Mult Verde a fost operata si e bine, dar Adriana (al carei banner il vedeti in dreapta) n-a reusit inca sa stranga 40.0000 de euro din iulie(!).
Later edit: Am reusit sa donez azi 50 de lei. Stiu ca e putin, dar si ei erau imprumutati, asa ca sper sa se aplice principiul dar din dar se face rai.
Am fost crescuta de bunici, in mijlocul unui grup de oameni trecuti demult de prima tinerete.
Probabil am vazut interiorul mai multor camere de reanimare si am fost la mai multe parastasuri si inmormantari decat majoritatea dintre voi. Pentru ca am fost, practic, crescuta de aceasta multitudine de bunici, ori de cate ori cineva ajungea in spital, mergeam cu tata (cum ii spuneam bunicului meu) sa le ducem banane, compot sau iaurt. Pana nu demult, exista un batranel in Sighisoara care ma striga "Ouţu" pentru ca ani in sir, cand se interna si eu veneam in vizita, ii mancam oul fiert pe care il primea la micul dejun.
V-am povestit ca Moartea era un vizitator constant in casa noastra. De fapt, atunci cand murea cate un prieten al bunicilor mei, era ca si cand murea un membru al familiei noastre foarte mari.
Pe de alta parte, nu va puteti inchipui cata viata au in ei batraneii! Si cum, la 70 sau 80 de ani, inca se indragostesc si isi petrec noptile ca niste adolescenti. De-asta il iubesc eu pe Gary Salter, pentru ca in fotografiile lui reuseste sa surprinda, intr-o maniera ironica si jucausa, acest spirit mereu tanar pe care ei il au.
V-am pus si doua cadre spre exemplificare.
Iata de ce, atunci cand prietenul meu mi-a povestit despre un documentar numit "Young @ Heart" (care prezinta peripetiile prin care trece un cor de batranei care canta cover-uri dupa Coldplay, Sonic Youth, Nirvana sau The Clash), am stiut ca trebuie sa-l vad.
"Young @ Heart" prezinta povestea unui cor din Massachusetts, a carui medie de varsta e de 81 de ani. Muzica pe care o canta e neasteptata pentru varsta lor (si aici meritul ii revine dirijorului lor, Bob Cilman), iar pentru multi dintre ei, repetitiile si faptul ca fac parte din acest proiect, ii umple de energie si le da pofta de a trai.
Corul este faimos si a avut numeroase concerte in Europa, cantand chiar si in fata familiei regale din Norvegia. Iata si doua videoclipuri de-ale lor, pentru piesele Road to nowhere si Staying alive. Documentarul, insa, prezinta saptamanile de pregatire inaintea unui concert in orasul lor natal si dificultatile prin care trec pana sa ajunga in fata publicului.
Personajele principale sunt fasneata Eileen (care are 92 de ani si e singura care detine cheia de la azilul de batrani unde locuieste, pentru ca se intoarce uneori noaptea tarziu de la gig-uri), Joe, un batranel adorabil de 83 de ani, Lenny (86 de ani), singurul dintre cei trei care vede mai bine si care a fost desemnat ca sofer, Stan (76), care uita mereu versurile de la "I Feel Good" si a cantat "I feel nice/Like sugar and rice" in loc de "like sugar and spice" in timpul concertului, Bob (75) si Fred (80), doi membrii care s-au retras din grup din cauza bolii, dar care au revenit pentru marele concert.
Am plans la filmul asta mai mult decat imi amintesc sa fi plans de la One Flew Over the Cuckoo's Nest incoace. Doi dintre membrii grupului au murit inainte sa ajunga la spectacol si modul in care restul au facut fata pierderii este emotionant mai presus de cuvinte. In plus, daca reusiti sa va uitati la partea in care canta Forever Young sau Fix You fara sa va siroiasca lacrimi pe obraz, sunteti eroii mei. Pana si detinutii in fata carora au cantat si-au ascuns capetele ca sa planga fara sa fie vazuti. Atat sunt de duri batraneii astia.
Pe de alta parte, am si zambit mult si mi-a venit sa dansez de cateva ori. Am agonizat cu ei de-a lungul repetitiilor si m-am topit de drag la nenumaratele lor probleme de acomodare cu versurile melodiilor sau cu tehnologia (e adorabil cand doi dintre ei dezbat pe ce parte se pune CD-ul in player).
E genul ala de film la care, in mijlocul lacrimilor, iti simti sufletul plin. Oamenii astia, care abia se deplaseaza si se forteaza pe ei insisi atat de mult pentru cele cateva minute de aplauze, sunt o sursa incredibila de inspiratie. Daca aveti curaj, va recomand sa urmariti filmul asta. O sa va induioseze si o sa va ridice starea de spirit in acelasi timp.
Cand eram mici, sora mea, Lia, si cu mine, visam sa ne construim o casa sub pamant. Nu un buncar atomic urat si impersonal, ci o casa cu incaperi luminate, flori in glastre si covoare care sa imite iarba.
Ne-am petrecut nopti in sir povestind in soapta, sub plapuma (pentru a n-o face pe mama sa vina din dormitor si sa ne intrerupa sedintele arhitectonice) despre structura de rezistenta a casei, planul incaperilor si, mai ales, cui o sa-i permitem sa vina sa locuiasca cu noi.
La un moment dat, cand planurile noastre s-au inchegat, ne-am permis sa le impartasim si cu adultii. Mama a zambit, dar nu a incercat sa ne convinga de zadarnicia proiectului nostru. Abia in ziua in care am iesit amandoua in gradina, echipate cu ghete si sape, pentru a incepe munca la casa visurilor noastre, mama a alergat disperata dupa noi, strigandu-ne sa nu-i stricam gradina. Apoi, in mijlocul straturilor de capsuni, ne-a distrus definitiv si iremediabil visele, explicandu-ne de ce n-am reusi sa construim niciodata casa mult dorita.
Cu lacrimi in ochi, am pus sapele la loc in magazie, ne-am descaltat de ghetele rezistente la noroi si am ingropat (ah, ce joc de cuvinte crud!) visele noastre naive. Iata insa ca ieri, la 15 ani de la acel moment, am descoperit ca cineva a dus la capat proiectul la care am visat atatia ani.
In localitatea elvetiana Vals, arhitectii de la firma SeArch au construit o casa subterana, pentru a exploata peisajul superb montan, cautand, totusi, o modalitate prin care sa permita luminii sa patrunda in incaperi. Iata si rezultatul fantastic al muncii lor.
Mai multe detalii despre povestea cladirii aici, iar pe inhabitat.com gasiti si o galerie foto completa.
Sunt curioasa: ati avut vreodata, in copilarie, un vis pe care adultii sa-l fi etichetat drept "nebunesc", dar pe care l-ati vazut apoi devenind realitate?
PS: Apropo de case sub pamant, TREBUIE sa vedeti casa eco in care se va muta in curand fotbalistul lui Manchester United, Gary Neville.
Mai tineti minte cand va povesteam de Alex care citeste Twilight? Ei bine, tot la capitolul placeri video vinovate trebuie sa o adaug si pe Elle Fowler.
Nu mai stiu cum am descoperit canalul de Youtube al lui Elle, All That Glitters 21, dar tin minte ca am stat cu gura cascata timp de 5 minute cat am urmarit filmuletul in care isi prezinta continutul trusei de farduri pentru voiaj (pe scurt, mai multe produse de machiaj decat se gasesc la noi in vreo 3 magazine comunale).
Am vizionat apoi, aproape in transa, filmuletul in care arata cum isi organizeaza colectia impresionanta de farduri (vezi comentariul cu magazinele comunale de mai sus si amplifica-l la nivel judetean) si cel in care isi prezinta continutul gentii de voiaj (aici trebuie sa fac o mica marturisire rusinata: pentru vacanta la Roma mi-am organizat geanta dupa modelul ei, ahahahaha).
Uneori, cand am o zi grea, in care ma simt coplesita de sarcini sau de probleme, intru pe Youtube si urmaresc un filmulet facut de Elle. Exista ceva reconfortant in a sti ca sunt pe lume si oameni pentru care "drama" inseamna sa ti se termine eyeliner-ul preferat sau sa nu-ti iasa perfect buclele cu ondulatorul.
A o urmari pe Elle cum povesteste despre ce mancaruri dietetice isi cumpara, ce fel de ceaiuri bea (un videoclip glorios de 19 minute!), cartile ei preferate, ce trebuie sa pui in bagaj cand pleci la facultate sau cum sa-ti organizezi agenda, are acelasi efect asupra mea pe care l-ar avea urmarirea unor pesti intr-un acvariu, timp de cateva ore. Imi goleste mintea si ma face sa ma simt in siguranta in mijlocul acestui univers haotic.
Pentru ca, nu-i asa, atat timp cat exista cineva in lumea asta a carui iPhone si iPod sunt acoperite cu pietricele roz si personalizate, care isi organizeaza fardurile dinspre culori deschise spre culori inchise, dar si pe colectii, si care isi are numele inscris pe trusa de farduri roz si pufoasa, gasesti in tine forta sa faci fata micilor neplaceri cotidiene. Dintr-o data stii ca, asa cum bine spunea o mica prietena a mea, Binele si Rozul vor invinge.
PS: Daca nu va ajung filmuletele postate de Elle pe Youtube (desi ma indoiesc), fata mai are si un blog (unde-si asterne cele mai profunde ganduri), precum si un site impreuna cu sora ei, Blair. In plus, daca vreti si voi truse de farduri, agende, accesorii sau mini seturi de supravietuire glam si personalizare, fetele au si un magazin online.
PPS: Radem, glumim, dar sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului. Pentru videoclipurile ei (cu efect de incetinire a undelor cerebrale in cazul meu, dar inspirationale in cazul catorva sute de mii de fete), Elle a fost nominalizata la premiile Teen Choice Awards 2011, la categoria Web Star.
In afara de a-mi oferi un prilej de de-stresare, cred ca Elle e un bun subiect pentru un studiu de caz despre celebritatea dobandita pe urma vlog-ului (video blogului) - daca tinem cont ca dintr-o simpla fata din Tennessee, fara vreun talent special, astazi a ajuns sa fie invitata la evenimente din industria muzicala si la petreceri Teen Vogue.
Aseara, in supermarketul Mega Image din Piata Amzei, a intrat un barbat imbracat in negru, purtand in spate husa unui instrument muzical.
Purta o geaca neagra, pantaloni negri si o pereche de pantofi, tot negri. Pana si ramele discrete ale ochelarilor dreptunghiulari erau tot negre. A luat un cos si, cu pasi nesiguri, s-a indreptat catre raionul de semipreparate. Dupa ce a pus cateva caserole trase in tipla in cos, a trecut mai departe, spre raionul de lactate. In timpul asta au trecut o gramada de oameni pe langa el. Nimeni nu i-a aruncat nici macar o privire.
Singura persoana din tot magazinul care se comporta ca o groupie la vederea lui eram eu. Am alergat printre culoare dupa Chris, colega mea de apartament, si, cand in sfarsit am dat de ea, i-am soptit, cu fata stralucinda "L-ai vazuuuuut? E...". "Stiu", m-a intrerupt ea zambind, "l-am vazut si eu".
I-am povestit, inciudata, cum la Angst-ul de alaturi, ori de cate ori ma nimeresc la coada in spatele lui Albulescu, trebuie sa o suport pe vanzatoare care mai are putin si lesina de emotie atunci cand el ii arunca cate o gluma. Sau cum intalnesc in aceste magazine atatea vedete si persoane publice, dupa care toata lumea, de la personal, pana la clienti, se da in vant. In seara asta nu era cazul, insa.
Cand am ajuns la casa de marcat, barbatul in negru, cu ochelari, era iar in fata mea. M-am abtinut sa-i pun intrebari stupide despre continutul husei lui si m-am multumit sa-i fac fete-fete zambitoare lui Chris. Cum era de asteptat, nici vanzatoarea nu l-a recunoscut. Dupa ce a platit, a ridicat restul, si a multumit, Alexandru Tomescu a parasit supermarketul la fel de neobservat cum a intrat.
Stiti cum e cand vi se indeplineste o dorinta si, in timp ce se intampla chestia asta, creierul vi se divide in doua, o parte care traieste din plin bucuria momentului, si o alta parte care se tot gandeste: "Whoa, chestia asta chiar e reala?"...? Ei bine, fix asa m-am simtit vineri seara.
De anul trecut mi-am propus ca anul asta, cand blogul implineste 5 ani, sa organizez o mica petrecere la care sa-i invit pe cativa dintre cititorii lui (ma rog, in marea lor majoritate cititoare, dar am zis sa nu fiu sexista ). Undeva in adancul inimii mi-era teama, totusi, ca dorinta asta o sa moara pe traseu, ca sute sau mii de alte promisiuni pe care mi le fac mie insami.
Planetele s-au aliniat, insa, anul asta sau, mai bine zis, o gramada de oameni pe care-i iubesc mi s-au alaturat si au acceptat sa-si sacrifice o seara pentru a-mi transforma dorinta in realitate. Trebuie sa le multumesc lui Lorin pentru ca ne-a gazduit la lorgean theatre, Olgai si lui Costin, doi operatori si editori video extrem de talentati, datorita carora o sa pot revedea seara asta oricand o sa vreau, Verei si lui Anton pentru ca au dat viata textelor mele, si prietenei mele, Alexandra, careia i-a apartinut ideea intregii seri.
Va povestesc pe scurt, pana e gata filmuletul, despre ce a fost vorba: am ales 5 texte de pe blog pe care Vera si Anton le-au prezentat intr-un mic spectacol-lectura. Au fost rasete in hohote, dar si lacrimi, din cate mi s-a spus. Abia astept sa vad! Recunosc ca nu m-am uitat la "public" in tot acest timp: eram partial fascinata de a-mi auzi gandurile rostite de vocea minunatei Vera, partial jenata de cateva dintre lucrurile pe care le scrisesem.
Am avut si doua surprize: o lectura din partea Andreei, care a debutat, astfel, pe prima ei scena"oficiala" si un mini-tort pentru Ana, care a implinit 24 de ani cu o zi in urmasi a plecat de la petrecerea mea direct la a ei (ceea ce mi s-a parut incredibil de dragut din partea ei, multumeeeesc, Ana!)
Ca la orice reprezentatie lorgean, spectatorii au adus obiecte pe care le asociaza cu tema "spectacolului" (Inozza, evident). Am primit, astfel, nu doar niste cadouri foarte, foarte simpatice, ci mai ales niste povesti minunate (fiecare si-a motivat, la final, alegerea).
Mai jos sunt niste imagini de la micul eveniment. Promit sa revin cu filmuletul cand e gata. Enjoy!
Vera si Anton repetand de zor.
Costi si Olga fixand luminile, inainte de venirea spectacorilor.
Motor, actiune si...
Publicul a fost unul mic, dar foarte entuziast.
Fata mea oh-so-embarassed spune totul. Pe viitor, inainte sa mai public un post o sa-l citesc cu voce tare.
Doua dintre pozele mele preferate: toata lumea zambind larg, asa cum sper ca o faceti atunci cand cititi posturile mele si cum, din pacate, pana acum n-am avut sansa sa va vad.
Prima surpriza a serii: debutul intr-ale actoriei al Andreei, indelung ovationat de publicul calduros.
A doua surpriza: mini-tortul pentru Ana, careia i-am cantat un ragusit si urlat (dar sincer) La multi ani!
Eu cu unul dintre cadouri si cu un Anton foarte zambaret in fundal.
Obiectele mi-nu-na-te aduse de spectatori.
Pentru a afla cine ce a adus si povestile din spatele lor, trebuie sa asteptati filmuletul.
))
