Scrisoare deschisa catre Alex. Leo Serban

sau

Re: Branza, Brand, Blog

Draga domnule Serban,

Nu va cunosc, nu ma cunoasteti. Nu o sa va cunosc, probabil, niciodata, nu o sa ma cunoasteti, probabil, niciodata. Stiu despre dumneavoastra ca daca ati fi fost femeie v-ar fi placut sa fiti Mihaela Radulescu (va inteleg, si mie imi plac picioarele ei) si ca branza preferata a bunicii dumneavoastra era « le crottin de chevre ». Bineinteles ca aceste lucruri le stiu si celelalte mii de persoane care va citesc insemnarile lunare in « Elle ».

Nu pot sa spun ca imi place stilul dumneavoastra. Dar nu e vina dvs, ci a mea. Nu ma atrage blazajul pe care il afiseaza unele persoane, care isi intuiesc geniul si si-l apreciaza ele insele inainte ca altii sa poata sa-l descopere. Lectura jurnalului dvs de la Cannes, cum v-ati intitulat articolul din numarul pe iulie al revistei, nu m-a miscat niciun centimetru. Ok, poate un milimetru, dar asta doar pentru ca imi alunecase cotul pe birou.

Am inteles ca « de 10 (zece !) ani, de cand tot « fac » Cannes-ul », nimic nu va mai poate impresiona. Vorba dvs, in descrierea dejunului traditional cu primarul si juriul festivalului « aceleasi mutre, aceeasi sticluta cu ueli de masline oferita cadou ». Zau asa, economisiti banii pe biletul de TGV si faceti ceva util cu cele cinci ore de calatorie : mergeti la balci, gatiti macaroane, raschetati parchetul. Citirea randurilor dvs mi-a fost egalata, in planul memoriei, doar de un dialog pe care l-am purtat cu Florin Piersic Junior, acum cativa ani, la un festival de teatru. Blazaj, blazaj, blazaj, si nici macar un blazaj atragator.

Revenind. Revenind la insemnarea dvs cu titlul « Branza, brand, blog ». O sa citez un fragment, pentru familiarizare: 

“Dupa cum, sincer, nu inteleg epidemia asta de blog-uri. Toata lumea isi face bloguri ! Cine e celebru isi face blog ca deh, lumea cica trebuie sa stie ce face, 24/24, celebritatea-cu cine, cum, unde s.a.m.d. Cine nu e celebru isi face blog sperand –probabil- sa devina ; cele « 15 minute de celebritate, remember ? »

Nu zic ca nu aveti dreptate in privinta primului aspect. Dvs, care « faceti » atatea festivaluri de film si atatea intalniri mondene, ar trebui, mai bine decat multi altii, sa cunoasteti setea de « popularizare » a vedetelor. Iar eu, de pe partea cealalta a baricadei, va pot spune ca stiu suficiente persoane care cumpara « Ciao ! » sau « Story », doar pentru a vedea chiloteii dnei Udrea, fara a se gandi la copacii sacrificati in cadrul acestui proces technologic.

Cat despre sperantele fierbinti ale vulgului de a deveni vedete, permiteti-mi sa va spun ca asta nu e universal valabil. Sunt cativa care se cred « branduri », care fac bani din asta, dar ei sunt exceptiile. Marea majoritate a noastra, a bloggerilor, suntem mai mult decat ordinary people. Probabil n-ati vrea sa stati la masa cu noi, si nici nu v-ar flata daca v-am face cadou o sticluta cu ulei de masline. Unii suntem gospodine mai mult sau mai putin ratate, cu povestile noastre despre copiii si vise, altii pasionati de warcraft, pierduti in spatiu si ateisti, altii iubim zapada, dar ne e frica de gaze, unii colectionam, mazgalim si introspectam, si mai suntem muuulti, muuulti de tot.

Asa ca, rogu-va, nu ne judecati. Cititi-ne, daca vreti sa ne intelegeti ratiunea de a scrie. Veti afla de ce stam, uneori cu orele sa citim unii despre altii, despre greseli, despre nunti, sau despre kafka. Veti descoperi, poate, cum un post poate sa lumineze o zi, sa te faca sa vrei sa incerci bungee-jumping, sau sa-ti faci timp sa colorezi. Nu toti bloggeri vor sa devina vedete, si in mod cert nu toate vedetele o sa devina bloggeri. Pentru asta exista selectia naturala. 

Inchei aici, urandu-va traditionalul :
« Sa va creasca traficul ! »

O cititoare ( in)fidela

You've got to be couchsurfing me!

Luam una bucata boyfriend cu roomate inscris in reteaua de couchsurfing. Scoatem din tablou una bucata roomate, care sa decide sa plece de acasa chiar in ajunul sosirii "oaspetelor". Da, pentru ca erau doua ele. Mai precis din patria ciocolatei si a ceasurilor pe care nu o sa mi le permit niciodata.

Bun. Vorbesc eu cu boyfriend pe la 9 aseara, el, ce sa vezi, se autoconstituise in comitet de intampinare a celor doua elvetience, si pornise sa le recupereze. Subtila, ii sugerez sa ma sune dupa ce ajung cele doua, ca sa-mi spuna ca amandoua sufera de obezitate, acnee cronica, si orice altceva m-ar fi facut sa ma simt bine.

Ma uit la ceas pe la 11.30. Hm...inca nu ma sunase. Dialog:

Eu: Hei! Ai cam uitat sa ma suni sa-mi spui de elvetiencele obeze, pline de negi si suferinde de melasma.

Nesimticalosul de boyfriend: A, da. Abia acum au sosit!

Eu: Cuum?! Ai stat si le-ai asteptat doua ore?

Nesimticalosul de boyfriend: Umm...Ooo! Au trecut doua ore! Am stat la povesti si...mi s-a parut ca au fost cateva minute...

Eu:.....

Ultima data cand le-am dat de urma, printr-un mesaj pe care mi l-a trimis tarziu in noapte, erau "inca la narghilea". Daca il vedeti pe nesimticalosul de boyfriend pe undeva, va rog anuntati-l ca poate sa se inscrie si el in reteaua de couchsurferi. Nu de alta, dar canapeaua mea va fi ocupata pe timp nelimitat.

Being a girlfriend isn't easy, I tell you

Azi tre sa il insotesc pe boyfriend la un gratar acasa la sefa lui. Stiti de ce imi aminteste asta? De o scena din "Jurnalul lui Bridegat Jones" cand tipa e invitata la o petrecere unde i se spune ca trebuie sa se imbrace promiscuu, asa ca isi ia haine de hooker, fustita mini-mini, corset, pantofi cu toc lung, ba chiar o bunny tail. Numai ca aia renuntasera la "desfranare" ca tema pentru petrecere, iar Bridget se trezeste aratand ca o parasuta in mijlocul unei multimi de gentlemen si ladies respectabili, care o privesc cu oripilare.

Asa si eu. Ma rog, nu chiar asa, pe-aproape. :) Am avut azi interviu cu un individ sclipitor, un tehnocrat in adevaratul sens al cuvantului (si nu spun asta pentru ca mi-a spus ca as putea sa-i fiu fiica, pentru ca sunt si frumoasa si desteapta :D ). M-a invita la o terasa. Ne intalnim acolo, hotaram sa nu stam afara, pentru ca e prea cald, mergem inauntru, dar acolo muzica era prea tare si acoperea reportofonul. Iesim deci, inapoi afara. Distinsul domn imi spune, parca scuzandu-se, pe un ton serios:

-Sper sa nu iti fie prea cald. De fapt, n-ai chiar asa multe haine pe tine...

M-am uitat luuuung la pantalonasii mei scurti in carouri (ii poarta si Gwen Stefani, daaa?), la maioul meu decoltat, la flip flops, si apoi m-am ascuns toata in spatele mapei mele rosii. Am incaput acolo, dovada ca nu prea aveam multe haine de ascuns.

Poate ajung acolo deseara, si se uita toti indivizii in camasi impecabil apretate si toate tipele in rochii lungi si decente la pantalonasii mei in carouri ca la Bridget's bunny tail. Sper ca aia sa aiba booze pe-acolo. Multa.

Kick canicula's big fat ass!

O sa fiu admirata, invidiata, elogiata si omagiata de intreaga planeta. Am descoperit solutia de a invinge canicula asta mare, grasa si lipicioasa.

Pentru ca deja l-am patentat si asigurat cu drepturi de autor, o sa va impartasesc secretul si voua:
pepene galben si "Ole Black 'n' Blue Eyes", de la The Fratellis. Enjoy! Si intre noi sa nu mai fie canicula sau vijelie! :)

Arta din intestine

Bine, recunosc, am ales un titlu bombastic ca sa va atrag atentia :) De fapt, e vorba de ceva mult mai putin spectaculos, dar care arata really, really nice. Am primit ieri un mail de la un prieten din Polonia, care lucreaza in domeniul biotechnologiei, si se pare ca acum si-a diversificat activitatile si in domeniul artistic. Cu alte cuvinte, iti ofera posibilitatea sa ai pe peretele dormitorului o poza cu structura ADN-ului tau, bineinteles, intr-o forma stilizata si moderna.

Dupa cum puteti vedea in imaginea de mai jos, sunt noua tipuri de poze ale ADN-ului, preferata mea fiind (mai) clasicul Sun. I-am spus lui Krzysztof ca, din pacate, aceste neindoielnice capodopere post-pop-art, sunt putin prea scumpe pentru bugetul meu actual (cea mai mica varianta e 450 de euro, mijlocia e 550, iar cea mai mare e 650), dar ca o sa vi le arat voua. Gasiti mai multe detalii despre comenzi, cum vi se ia mostra pentru ADN si intervalul de livrare pe site-ul firmei, DNAlux.

Ce mai asteptati? Aratati lumii cat sunteti de mandri de acidul vostru dezoxiribonucleic ! :)

It’s the end of the world as we know it

Am ajuns sa regret ca nu le-am ascultat mai mult pe tantiile cu Biblii care bateau la usa si ne ofereau carti cu lei si miei ce dormeau imbratisati in cea mai pura armonie. Martorii lui Iehova, adventistii, penticostalii, baptistii, mayasii, ba chiar si Tudor Pamfile, toti au avut dreptate!

Toate semnele indica asta. Sfarsitul lumii e aproape. E la fel de evident ca un hipopotam in fustita roz. E acolo. Mare gri si urat. Puteti ignora avertismentele meteorologice cu privire la codul rosu. Puteti chiar ignora lipsa catastrofala a unei resurse vitale, apa, ce s-a evaporat din toate magazinele. Puteti sa nu dati crezare avertismentelor Agentiei Nationale pentru Energie, care ne anunta ca in cel mult cinci ani, omenirea se va confrunta cu o grava criza a petrolului, din cauza epuizarii rezervelor de petrol din Zona Golfului Mexic si a Marii Negre, si a necesitatilor tot mai mari de combustibil din India si China.

Puteti sa inchideti ochii la semnalele de alarma ale strategilor militari care anunta ca cel de-al Treilea Razboi Mondial a inceput deja, cu atacul aliatilor asupra Irakului, urmand ca, foarte curand, Coreea de Nord sa atace Coreea de Sud, iar China sa invadeze Taiwanul. Va provoc sa nu luati in considerare nici teoria supervulcanului, potrivit careia a trecut cam multisor de cand un astfel de supervulcan n-am mai erupt, si ca ar cam fi cazul…Ultimul supervulcan a creat Podisul Deccan in India si a scuipat destula magma ca sa acopere intreaga suprafata a Statelor Unite ale Americii cu o patura de 1 kilometru grosime. De altfel, supervulcanul care a creat Islanda a creat si Oceanul Atlantic de Nord, iar o astfel de explozie ucide intre 50 si 90% din toate vietuitoarele planetei.

Putem sa trecem cu vedere si teoriile referitoare la meteoriti distrugatori de civilizatii, la asteroizi cu orbite apropiate de cea a Pamantului, la Tsunami-ul care ar putea inunda coastele Africii, Portugalia si Spania, daca vulcanul Cumbre Vieja s-ar prabusi in mare. Unii se lasa speriati de raportul Pentagonului, citat de “The Observer”, care avertizeaza ca, din cauza incalzirii globale, numeroase orase europene mari ar putea fi acoperite de ape, iar clima Marii Britanii ar deveni similara celei din Siberia pana in 2020. In intreaga lume ar putea izbucni conflicte nucleare, seceta, foamete si revolte. Acelasi document sustine ca schimbarile climaterice bruste pot duce planeta in pragul anarhiei, pentru ca numeroase state isi dezvolta arsenale nucleare pentru a-si apara resursele de apa, hrana si energie. Sa fim seriosi! Semnele nu sunt suficient de clare.

Multi si-au tot dat cu presupusul pe cand o sa-i punem cruce civilizatiei noastre. Nostradamus, pesimist mititelu, a zis ca e 1999. N-a fost sa fie. Multi creduli au mers si pe ideea de 2000, avand in vedere ca cifrele rotunde trebuie, ca asa e frumos, sa aduca cu ele moarte, teroare, dezastru (nu au fost 300 de eroi la Termopile? Daca ar fi fost 299 sau 301, altfel ar fi stat lucrurile!). Mi-a cam stat sampania in gat la miezul noptii in 2000, dar nici atunci nu s-a nimerit. Calendarul Maya da ca data sigura anul 2012. Nu ma prea conving astia pe mine, chiar daca civilizatia lor a fost, intr-adevar, una exceptionala. Pai ce, 2012 e cifra rotunda? Nu puteau zice si ei 2020?

Mult mai versat intr-ale cifrelor cu conotatii magice, Rasputin a votat pentru 23 august 2013. Uhhhh…Mai-mai m-a trecut un fior! Then again, Rasputin, trecand peste faptul ca era un calugar nebun, a prezis ca in 2005 se va arata Iisus din nou...NOOOT. Deci il taiem si pe asta. Mai ramane Isaac Newton, tipu cu marul, care a afirmat ca lumea va disparea in 2060. Oh, well, ce argumente putem aduce aici? Newton era un om destept, si Sir pe deasupra (pe de alta parte, si Elton John e “Sir”, dar pe asta nu l-as crede nici daca mi-ar spune ca vine apocalipsa in 31.839). Cu toate astea, cand vine vorba despre prezicerea sfarsitului lumii, Newton, don’t quit your day job! Binecunoscutul fizician a prezis sfarsitul omenirii bazandu-se pe…un calcul biblic! Adica, zice el, ar trebui sa treaca fix 1260 de ani de la refondarea Sfantului Imperiu Roman de catre Carol cel Mare, care a avut loc in anul 800, pana la apocalipsa. De ce 1260 si nu 1654? Asa ca….NOOOT!

Azi, insa, toate indoielile mele au luat sfarsit. Toate intrebarile si-au gasit un raspuns. Am ceritutdinea ca sfarsitul lumii este aproape, la fel cum am certitudinea ca imi plac ciresele si “Chasing Cars”. Apocalipsa ne sufla in ceafa, lumea si-a pierdut axul, somalezii o sa aiba toti Bentleys, iar Cameron Diaz o sa scape de acnee. Dovada: politistii nu numai ca gandeste, dar gandeste rimat si ritmat! Peste putin timp, din toate gradinitele patriei o sa rasune “De-as fi inalt, as ajunge la pix”, versuri cu care micutii o sa-si faca debutul in lumea poeziei, mult mai moderne si atractive decat banalul “Catelus cu parul cret” . Fratilor, pana nu e prea tarziu…Pocaiti-va!

Brie peste tot

Week-end la munte, urcat, transpirat, bombanit, cabana, aglomeratie, americano-germano-italiano-irlandezi, cort nou, izopren argintiu, bronz de tractorist, piersici stropsite, brie in rucsac, brie pe trening, brie pe maiou, brie pe hanorac, brie pe husa, saint bernard fotogenic si amator de danish blue cheese, tolaneala pe muschi, Gummie Baren, rosii muscate, cascaval rupt, Hochland unsa cu des'tiul, ciocolata topita, 7 Pacate, sec, nesomn, sauna, durere de spate, omleta cu rosii, degete calcate, brie pe sac de dormit, coborare, "Ai un zambet sexy/Hai sa bem un Pepsi!", bere si pizza in oras, inghetata de pepene galben si menta, Intercity full, accelerat intarziat, ics si zero, bucuresti, apartament, brie in bikini.

Good, old-fashioned relaxation

Sunteti la birou, mai aveti doua ore pana sa plecati, v-ati terminat treaba, ati numarat toate crapaturile de pe pereti, ati vazut nu stiu cate filmulete silly pe youtube, ati facut avionase din « Libertatea » de pe biroul colegului si ati castigat finala concursului de aruncat si inghitit alune. What to do, what to do?

O sa va impartasesc cateva dintre micile mele secrete, little tricks that help time go by. In primul rand, exista un minunat site numit cost-of-war, unde ti se arata, secunda de secunda, cate miliarde pierd americanii cu razboiul din Irak, si unde poti sa vezi cam cate milioane de case se puteau construi sau cate zeci de milioane de elevi puteau merge la facultate de banii aia. Daca ma plictisesc super tare, compar si costul razboiului pentru americanii din Iowa, de exemplu, fata de cei din Florida. Stiti bancul ala cu francezii? Asa zic si eu acum: frumoasa tara, pacat ca e populata!

Trebuie sa mai recunosc ca imi place le nebunie sa caut poze cu vedete nemachiate, care, de altfel, apar cu duiumul in fiecare zi, courtesy of paparazzi. Te fac sa-ti dai seama ca esti un om nomral, frumos, si ca vedetele sunt si ele exact ca tine, in realitate. Sunt cateva site-uri unde poti sa vezi cat de « bine » arata, de exemplu, Jessica Simson, Britney Spears, Madonna, Penelope Cruz, Eva Longoria sau Beyonce fara fond de ten, mascara, gloss, ruj, blush, corector, anticearcan, baza pentru ochi sau eye liner.

Preferatul meu este asta, pentru ca nu incearca sa faca femeile sa arate ca niste monstrii, ci arata doar ce rol imens, de care nu suntem pe deplini constienti, joaca machiajul si photoshop-ul in viata noastra. Pe de alta parte, pe site-ul asta veti gasi niste poze infricosator de urate unele, pe cand pe asta (scroll), pe asta (scroll) si pe celalalt sunt pur si simplu poze cu all the pretty grammy and oscar faces, not so grammy and oscar, after all. Mai este si un site care zice ca le arata fara machiaj, dar de fapt prezinta poze vechi de ani buni, in care, normal, starurile arata complet diferit.

Ceea ce m-a enervat a fost ca am descoperit o campanie a revistei “People”, care se lauda ca a adus in fata aparatelor de fotografiat cateva dintre cele mai sexi femei din lume, nemachiate si extrem de naturale. M-am uitat curioasa peste poze, si surpriza! Bineinteles ca niciuna un arata ca tocmai coborata de pe covorul rosu, dar se pare ca aerul (sau o fi apa?) de Hollywood face ca tenul sa fie perfect mat, si, mai ales uniform in culoare, fara urma de pata, scoate ca prin minune nu doar cearcanele, ci chiar dungile subtiri de sub ochi, zonele de piele uscata, micile bubite, totul. Dati-mi si mie, nenea, trei metri de aer cub de pe colinele Padurii Sfinte, si vreo trei canistre de apa. La pachet, va rog!

Nu zic ca ar fi folosit in secret fond de ten, inainte de sedinta foto si ca jurnalistii de la “People” ar minti, dar orice fotograf, chiar si amator, stie cat de multe pot sa faca lumina, perspectiva, blurr-ul, si, mai ales, photoshopul. Nu-mi spuneti mie ca Eva Longoria arata asa naturala, cand aici o gasesc asa! Si culmea ironiei e ca imaginile au alaturate comentariile vedetelor care spun cat de bine se simt ele in pielea lor, cum se iubesc asa cum arata. Bine, daca tot sunt ele atat de “confortable in their skin” cum se lauda, de ce se fardeaza atat de elaborat in restul timpului, de ce nu-i spun fotografului : « Scoate-ma naturala ! Fara lumini trucate si fara photoshop ! », de ce pun o presiunea atat de enervanta a perfectiunii asupra oricarei femei normale, care nu dispune de un hair-stylist si un make-up artist 24/7 ?

Of, m-am enervat, mi-am iesit din sfera mea de zenitate, si nu mai am chef sa va arat alte metode de relaxare. To be continued…

If you want to feel princess-like…

Multa vreme am crezut ca, pentru a te simti ca o printesa, ar trebui sa primesti cadou un voucher valoric la Miko Beauty Palace, unde sa ti se faca masaj cu muguri de bambus sau cu pietre pretioase… Sau ca ar trebui sa zaci pe o plaja cubaneza cu un White Russian intr-o mana si cu o palarie de soare foarte mare pe cap.

Azi am aflat ca pentru a te simti ca o printesa, nu trebuie sa-ti iei bilet de avion pana in Varadero, ci sa te duci pana la…Ministerul Apararii Nationale.:) Gosh, oamenii aia m-au facut sa ma simt atat de bine, incat cred ca o sa-mi fi uitat ceva pe-acolo…

Mi-au dat cafea, si suc si apa plata si bombonele, mi-au aratat o gramada de machete de avioane, mi-au explicat frumos tot ce vroiam sa aflu, unul dintre consilierii ministrului Atanasiu mi-a pus la dispozitie masina lui personala, ce mai! Asadar, reteta unei dimineti perfecte, in care sa cunosti o gramada de very hansome men in uniforms e sa iti iei o fusta draguta roz, o pereche mare de ochelari de soare visinii, o privire foarte, foarte pierduta si sa zambesti cat mai larg, ori de cate ori doi subofiteri/militari/locotenenti/whatever se ingramadesc sa-ti deschida usa.

Pssssss…Sa un mergeti prea multe intr-o singura zi, ca bate la ochi! Cand va fac programare? ;)

Inozza, very secret and pitch-dark, multi-double agent ;)

Saptamana trecuta am fost la guvern sa-i iau un interviu unui consilier de-al lui CPT. Cand am sunat pentru confirmarea intalnirii, tanti draguta de la relatii publice m-a intrebat daca vin cu reportofon. I-am raspuns afirmativ. M-a rugat atunci sa o sun inainte sa ajung la Palatul Victoria, sa poata anunta SPP-istii ca vin. Wow! Me is a very dangerous hazard! mi-am zis.

Dupa interviu, m-am ratacit, ca o oaie ce sunt, intre cele multe trei etaje cate are cladirea, si, in loc sa ies pe unde am intrat, am ajuns pe palierul unde isi are CPT biroul, cred. Am o vaga banuiala ca asta a fost cazul, pentru ca un nenea cu arma si muschi multi m-a intrebat ce treaba am pe-acolo.

-Of, cautam un lift, i-am spus pe cel mai nevinovat ton posibil.

M-a intrebat daca stiu ca vizitatorii n-au voie sa se plimbe pe aici.

-Doar nu sunt un atentator! i-am zis razand. Ups! Nenea cu arma si multi muschi has no sense of humour. Ba chiar mi s-a parut ca ii zvacneste o vena la gat si ca i se dilata pupilele. Vorba lui Pink, "Are you a lonely boy, Mr. Prime-minister?". Pai daca astia nu lasa pe nimeni sa se apropie de el, cine sa-l mai cheme la joaca?

Anyhoo, zilele astea pregatesc un interviu la Ministerul Apararii, cu unul dintre secretarii de stat. And everything is soo secretly hushed-hushed and fun! De exemplu, cand ma suna asistenta secretarului de stat sau cineva din cabinet, imi apare mereu numar secret. In plus, a trebuit sa completez niste declaratii cu tot felul de date, de la numarul la pantof la numarul de pistrui de pe umar.

Acum ca am prins gustul aventurii, I'll go next level, baby! O sa caut pe cineva de la SRI sa-i iau un interviu! Poate primesc si un nume de cod, ceva, si poate intalnirea noastra o sa aiba si o denumire secreta, gen...uuuuu...I know, I know, "Operatiunea inozzica"? :D

Inozza, navetista

Eram eu azi la birou. Cu o mana pe tastatura, cu alta pe telecomanda de aer conditionat si cu amandina in gura. Cand, ce m-anunta seful?

-Ne mutam!

Eu, suflet tanar si plin de iluzii:

-Din biroul asta? (o umbra de lacrimi in ochi, privire pasagera aruncata spre spatiul atat de familiar, spre palmierul ofilit pe care nu il uda nimeni, spre televizorul caruia i s-a bruiat semnalul, spre aparatul de apa si hartile capitalei de pe pereti)

-Nu! Din oras!

Panica. Amandina imi blocheaza traheea, mana imi ramane blocata pe telecomanda pana se fac in incapere 30 de grade.

-Dar, ne e bine aici! zic eu cu aerul cuiva care a descoperit ca un birou cu aer conditionat, un automat de cafea pe hol si o Cora dupa colt nu sunt niste lucruri de lepadat.

-Si unde ne mutam? Eu deja fac o ora pana la birou! am incercat eu sa ma plang.

Inexorabilul meu sef mi-a raspuns:

-Ei, acum o sa faci 2 ore! Ne mutam la Branesti.

Dupa ce m-am mai consolat cu vreo 17-18 amandine ca nu o sa mai lucrez in Bucuresti, ca mai bine de 9 ore pe zi o sa mi le petrec in Cucuietii din Vale, deghizati sub aceasta denumire modesta, am trecut la etapa intrebarilor.

Ce o sa port de acum inainte la Branesti? Cum sa ma imbrac ca sa nu tip BUCURESTI! cand trec pe langa noii mei consateni de 9 ore pe zi? Paranteza: Nu ca in Bucuresti as striga eu STIL, dar am reusit sa devin un fel de fashion cameleon. Cu alte cuvinte, I fit in. Pe cand in Branesti...hm...o sa par o bucuresteanca cu nasul pe sus. Paranteza inchisa.

Pentru cei care nu stiu (categorie din care faceam parte cu incantare si inocenta acum doar 30 de minute), Branesti este o localitate situata in partea sudica a tarii, la est de municipiul Bucuresti, fix la intersectia paralelei de 44º25'29" latitudine N si a meridianului de 26º18'-26º26' longitudine estica. You know now where to get me, baby! :)))

Minunata comuna ofera spre desfatarea turistilor urmatoarele atractii hot :

• Casa Pustnicu
• Lacuri pescuit
• Ocolul silvic
• Memorial Catalin Haldan
• Stadion

Va intrebati cum o sa-mi mai ocup pauza de pranz dupa ce am vizitat toate aceste locuri incarcate de istorie si traditie? Simplu: pe lista atractiilor turistice figureaza si “Padure gratar”, ceea ce inseamna ca in loc de clasicul lunch box, o sa-mi pun o punga de carnita de mici, o sa-mi rog vre-o colega de birou sa vina cu gratarelu’, pe alta sa aduca carbunii, si, lunch de lunch frate!

Nu mi-e frica ca o sa mi se faca rau de la carne. Branestenii n-au numai Policlinica Branesti, ci si Ambulanta Branesti, iar daca ma duc astia la policlinica si asistenta e plecata si ea la un gratarel, nu-i bai, ca este si Dispensarul Branesti, unde, sunt convinsa, o sa fiu tratata cu toata grija.

La final, inca o nelamurire. Nenii astia care au creat mirificul site de informare spun asa: “Vatra asezarii inregistreaza un microrelief ceva mai variat, reprezentat atat de sectoare plate, specifice campiei, cat si de versanti sau lunca, unde energia de relief, respectiv pante, cunoac valori diferite fata de rest.” Adica platforme sau flip-flops? :D

What’s in a name?...

Sunt printre - probabil - putinii narcisisti care, atunci cand nu au ce face, mai dau un Google Search cu propriul nume. :D Adevarul e ca imi apar doar doua rezultate. Unu, pentru ca numele meu nu este chiar atat de hm...comun (mai bine zis cele patru nume ale mele. I know, nobody is perfect) si doi, ei bine, n-am facut inca nimic remarcabil incat sa existe site-uri unde sa se lafaie biografia mea si eventual, cateva citate memorabile de-ale mele.

Asa ca, azi, cand am descoperit un al treilea link, am ramas uimita. Era un articol despre girls-bloggers intr-un ziar din Ardeal. Am vazut-o acolo pomenita si pe Irene, care pare o fata foarte speciala, si alte cateva she-bloggers, pe care insa nu le-am citit niciodata. Then again, eu citesc doar vreo 7-8 bloguri, I wouldn’t know. :)

Cum spuneam, citind articolul , in care apar si eu, m-am gandit, bineinteles, sa vi-l impartasesc si voua. And then it hit me. Mi-era teama. In mod ciudat, ma simteam foarte...vulnerabila. In articol aparea numele meu complet, ceea ce ar fi facut ca toata joaca sa devina mult mai reala. Pana acum, m-am simtit privilegiata in blogosfera. Am gasit cativa oameni carora le place ce povestesc, am avut prea putine, sau deloc, comentarii negative, n-am fost haituita, nimeni n-a facut comentarii rautacioase la adresa fizicului meu, pentru ca n-am postat poze cu mine, n-am primit pe mail amenintari sau injuraturi, cum li s-a intamplat unor prieteni de-ai mei.

Pe blog, esti cat vrei tu de real sau de fictiv. Poti sa iti ascunzi varsta, job-ul, sau chiar sexul. Poti sa iti alegi numele pe care mama ta nu a avut curajul nciodata sa ti-l dea, sau poate un joc de cuvinte. Pe blog poti sa fii un copac sau poti sa fii mov. Nu poti sa fii, insa, altceva decat esti. Nu poti sa minti sau sa incerci sa te « scrii » altfel decat esti pentru ca se simte. Oamenii simt. Am mai avut un blog in paralel cu inozza, un blog-experiment, in care am incercat sa fiu altceva. M-au gasit niste oameni, m-au comentat, dar era foarte obositor sa ma dedublez asa. A fost un efort asemanator cu cel scriitoricesc, daca vreti. Am creat un decor, personaje, replici si costume. Am renuntat, foarte curand, si am uitat adresa lui. Cred ca inca exista, pe undeva, si stiu sigur ca unul dintre cei care citesc aceste randuri a dat peste el. Nu stia insa ca sunt eu, si nu i-a placut, desi inozza ii place. Vedeti cum nu ne putem preface ?

Oricum, ideea e ca, desi suntem sinceri, sau vrem sa fim, atunci cand scriem pe blog, procedam la fel cum o face un criminal cand vrea sa paraseasca locul crimei. Stergem urmele. Avem grija ca, desi ne descriem in amanunt hainele sau biroul, nimeni sa nu stie numele nostru adevarat sau locul in care stam duminica in parc.

What’s in a name? se intreba Shakespeare acum cateva sute bune de ani. Multe. Un nume te dezbraca de mantie. Un nume te singularizeaza intr-atat incat, printr-un simplu search pe internet, poti sa gasesti o poza, un tabel, o lista din care face parte, sau chiar o adresa.

O sa radeti de mine, dar sunt stalked de un tip pe...ODC. Am intrat odata cautand un episod din Grey’s Anatomy, si a aparut, din senin, un tip care mi-a trimis un mesaj : « Buna. Ai un nume foarte frumos. As vrea sa te intreb daca vrei sa vorbim cateva clipe ? ». Normal ca am fost flatata, ca orice fata normala craving for compliments, si am acceptat sa vorbesc cu el, dar dupa cateva minute, tipul nu intelegea ca vreau sa ies. M-a bombardat in continuare cu mesaje in care imi cerea, implorand, sa mai intru, sa mai vorbim. Mai nou, nu pot sa intru linistita, pentru ca pare ca ma asteapta mereu. Oricand. Ma sperie cand ii vad numele in lista de pe ODC. Si ce inseamna un nume ?

Ma veti ierta, asadar, daca va voi rapi placerea de a citi acel articol. Ma indoiesc ca ar fi starnit cine stie ce pasiuni nebune la adresa mea. Ma veti ierta, de asemenea, daca nu o sa public poze cu mine, sau daca nu o sa va spun pe ce banca si in ce parc stau duminica. Promit in schimb sa va povestesc cosmarurile mele, visele mele si micile mele ciudatenii, sa va iau cu mine in continuare la interviuri, la piata, la cosmetica sau in baruri. Cui nu-i convine, urmeaza statia Exiting Inozza, cu peronul pe partea dreapta. Drum bun!

Brand new pretty shining driving licence!

Cum mi-am luat eu carnetul de conducere trecand pe rosu e o poveste amuzanta, poate o sa v-o spun intr-o zi. Cum mi s-a furat carnetul de conducere acum un an din ghiozdanul lui boyfriend, e o alta poveste. Insa cum mi-am refacut carnetul in doua ore, e o poveste mai recenta.

Ieri, plec in localitatea in care mi-am luat permisul de conducere, la indemnul autoritatii paterne, sa depun actele pentru reuperarea lui. Stiu ce o sa va intrebati! Cum am stat eu un an fara carnet? Nimic mai simplu! Tata & mama & boyfriend au toti carnet, iar mie mi-e frica sa conduc :D Why on earth did I get a driving license in the first place, then? Ei bine, eu vroiam carnet pentru categoria A, iar tata mi-a spus ca e normal sa iau mai intai pentru B. Si asa m-am trezit cu un carnet de conducere pentru categoria B, pe care il port in portofel ca pe o arma letala, la fel cum as merge cu o grenada in poseta, sau, si mai bine, cu un spray paralizant in buzunar. Daca ma enerveaza cineva, scot furioasa carnetul, i-l flutur amenintatoare sub ochi, si-l intreb: "Stii tu ce pot sa fac eu cu asta?" E ca si cum ai pune la dispozitia unui pui de cimpanzeu butonul de declansare a unei bombe atomic. Ok, ok, ati prins imaginea. :)

Asa. Si ma trezesc ca plec ieri sa depun actele pentru recuperarea "grenadei" mele. Am fost trezita brutal de dimineata, am iesit din casa sarind intr-un picior, fara sa apuc sa mananc, sa ma uit mai cu bagare de seama in oglinda, practic am joggat inspre masina, si am ajuns tot un suflet la directia de eliberare a carnetelor de conducere sau cum s-or numi. Acolo, o coada de vreo 40 de oameni. Ma asez sa astept si simt cum incep sa mi se lungeasca urechile mele delicate.

Dupa vreo ora, incep discutiile despre carnetele de conducere propriu-zise, dupa ce s-a discutat in prealabil despre vreme, cozi infernale, si inutilitatea Revolutiei din '89, avand in vedere ca acum stam tot la cozi. Priveam oarecum cu superioritate pe all the newbies, adica toti aceia care asteptau cu emotie sa-si scoata carnetul pentru prima data. Vedeti voi, eu eram mandra nevoie mare ca sunt soferita de doi ani de zile, chiar daca ultima data cand am condus a fost...hm...(me blushing) la... examneul de conducere? :D Ei bine, am inceput sa simt ca ceva nu e in regula cand am vazut ca fetele scot diverse pudriere in forma de inimoara sau steluta de mare si isi smotocesc cu constinciozitate varfurile nasurilor, sau isi "reimprospateaza" rujul.

Ups! Belea! Imi devenise clar deja ca ziua depunerii actelor era si ziua in care se faceau pozele! Sa intelegeti starea mea de spirit v-ar fi util un mic tur al imaginii mele exterioare in acel moment. Incepem de jos. Nu ca ar conta, dar purtam tenisii de piele intoarsa cu 2 numere mai mici ai surorii mele, avand in vedere ca parasisem Bucurestiul cu o pereche de flip-flops in picioare, si la mine acasa ploua si era frig. La etaj puteti admira tricoul meu nou-nout "Rock & Roll", prespalat si adorabil, dar nu foarte potrivit pentru o poza oficiala. Mai sus de tricou, o fata inca sifonata, fara urma de blush, fond de ten, rimmel, gloss, sau orice altceva purtau atat de generos tinerele din jurul meu. Chiar m-am gandit la un moment-dat, sa le cer sa rub their faces against mine, in mod cert as fi aratat si eu de tras in poza si ele ar fi pierdut o cantitate insignifianta de make-up, incat toata lumea ar fi aratat foarte natural and healthy.

M-am abtinut cu stoicism, insa, la fel cum m-am abtinut, cand am intrat in incaperea liliputana unde se facea poza, sa ma folosesc de pieptenele cu trei dinti mari de plastic, lasat la indemana necajitilor cu freza disperata. Mi-am zis : "Curaj, o sa arati ca o detinuta in tricou gri, cu fata asta de spate, dar, the heck with it, cat o sa ai carnetul asta? Si, mai important, cui o sa i-l arati ca vesnic pieton?"

Peste doua ore, insa, cand am venit sa-mi recuperez bucatica de carton plasticat care atesta ca sunt libera sa bag spaima in pietoni, aveam sa-mi schimb parerea. In poza apare o individa care da sa se ridice de pe scaun, jumatate nedormita, jumatate mirata (tipul m-a pus sa ma uit la aparat in timp ce-mi completa fisa, asa ca m-am zgait la beculet toata un zambet pana fix in clipa in care a apasat el butonul ala nenorocit, moment in care falcile mele intepenite au clacat), cu un tricou gri-murdar si niste cercei foarte Flower-Power-meets-Hippie-Hippie-Shake.

Ma napadesc lacrimile cand imi amintesc cum imi aranjasem buclele la milimetru, cum obrajii mei erau imbujorati pe o suprafata perfect echilibrata, fiind eclipsati doar de buzele perfect conturate in prima poza de carnet. Cum am exersat diferite zambete in oglinda cu o zi inainte, cum mi-am ales bluza din care urma sa se vada doar gulerul dintr-un maldar de posibilitati. Si toate astea pentru ce? Ca un nenorocit sa-mi fure toate actele care mi-ar putea atesta existenta pe acest pamant, si ca intr-o zi noroasa de iulie 2007, sa stau imbufnata si oh so unappropriately dressed in fata aceluiasi aparat de fotografiat?

L-am intrebat pe tipul tinerel si very flirty de la ghiseu ce ar trebui sa faca o fata ca sa iasa bine in poza asta nenorocita.

-Sa mai stea doua orea la coada, sau sa-mi accepte invitatia la cafea! mi-a raspuns cu un wink obraznic.

Am inghiti in sec si i-am spus unui colege de coada, pe un ton cat se putea de ridicat:

-Eu zic ca arat perfect! Mai bine de asa nici Hennessey nu ma scotea!

Povestea sprancenelor mele stufoase (II)

Am intrat, dupa multe peregrinari in studioul atat de select, incat nu avea nici macar firma :) La intrare, receptionista ma intampina cu mult sarm, si dupa ce schimbam replici politicoase intre noi si ii spun motivul vizitei mele, se uita suspect la sprancenele mele:

-Veniti putin cu mine, sa va vada si Elis, sa stim daca poate sa faca ceva pentru dumneavoastra... Sa nu asteptati degeaba.

Ma simt ca o bolnava de neurofibromatoza, care inca spera ca e tratabila. Asa ca nu uit, in drum spre misterioasa Elis, sa le arunc sprancenlor mele o privire incarcata de ura, in oglinda din hol.

Elis e ocupata, dar se uita la pufosile, si imi spune ca e ok, poate sa faca ceva pentru mine, ca am fost "fetita cuminte" si le-am lasat sa creasca. Iau loc pe unul dintre scaunele din asa-zisa sala de asteptare, beata de fericire ca mi-a fost acordat pasaportul catre Tara Sprancenelor Stilate. Rasfoiesc vreo 20 de minute revista "Lumea Feng Shui" (erau vreo 30 in cabinet!) iar apoi imi vine si mie randul pe scaunul fantastic.

Ma asez emotionata, mai ceva ca la prima confesiune, si ii marturisesc ca astept acest moment de multa vreme. Se uita la sprancenele mele, se incrunta, le periaza, iar se incrunta, eu incep sa tremur. Ce nu e bine? Oare n-are o foarfeca de garduri vii, iar forfecuta ei delicata s-ar rupe in stuful de deasupra ochilor mei? Iar se incrunta. Nu mai suport tensiunea.

-Spuneti-mi, ce nu e bine? Ce n-am facut bine?

Elis imi vara sub ochi o oglinda imensa si imi arata cu varful unei pensete firele. Urmeaza o explicatie laborioasa cu firele de sprancene care au trei varste de crestere, cu sprancenele mele care se pot reface doar in trei luni, cu faptul ca ea nu poate sa faca mare lucru acum, pentru ca, desi le-am lasat sa creasca, nu au crescut unitar in toate directiile.

Dupa cateva minute de taiat varfurile cu forfecuta, de pensat doua-trei fire, de incruntat, de tamponat cu solutie, de pensat alte doua-trei fire, parasesc scaunul sprancenlor fericite si salonul foarte hushed-hushed. Ies in strada, mai saraca cu jumatate de milion, fara vreo doua-trei fire din sprancene, la fel de pufoasa cum am intrat, gandindu-ma ca va trebui sa revin in urmatoarele trei luni de zile constant, pentru a mi se smulge alte doua-trei firisoare de par. Fredonez un "Goodbye my lover, goodbye my friend" masandu-mi rinichiul drept si pasesc in soare.

Povestea sprancenelor mele stufoase (I)

De vreo luna de zile, inainte sa ies din casa, dupa ce ma pudrez, ma glossaiesc si ma parfumez, trebuie sa nu uit sa imi pieptan sprancenele stufoase. Nu de alta, dar risc altfel sa-mi cada peste ochi si sa ma trezesc rostogolindu-ma pe scari.

Cum am ajuns in situatia ca sprancenele mele sa trebuiasca puse pe bigudiuri si pietanate precum o blanita de puddle? Simplu. Mi-a impuiat o prietena capul cum ca ea a dat peste o asistenta a Anastasiei Soare, zeita hollywoodiana a sprancenelor. Pentru necunoscatori, romanca asta penseaza cele mai mofturoase staruri din Cetatea Filmului, de la Jennifer Lopez, la Helen Hunt, la Cindy Crawford, Demi Moore s.a.m.d. Rumor has it, ca taxeaza 4 dolari firul. Probabil e o scorneala, dar e si foarte posibil ca starurile sa o fi obisnuit cu aceste onorarii astronomice, nu de alta, dar sa nu-si mai permita si muritoarele de rand sa apeleze la serviciile romancei.

Si prietena asta a mea a dat aici, in Bucuresti, peste o eleva, se pare cea mai talentata, a lui Madame Soare, si m-a convins ca, cel putin o luna, sa nu-mi mai pensez spancenele, pentru a-i pune la dispozitie acestei a doua Soare, cat mai mult material :) Singura problema este ca, well, prietena asta a mea (pe care o urasc, for the record), a plecat pentru o luna in Grecia, unde se pare ca si-a si inchis mobilul, fara sa-mi dea numarul de telefon al fabuloasei cosmeticene.

And here I am, dandu-mi sprancenele peste cap, incercand sa nu calc pe ele, sau, Doamne fereste! sa calce altcineva pe ele :) Totusi, dovada ca Dumnezeu ma iubeste, e ca am gasit (printr-o intamplare hazlie) numarul acestei cosmeticiene si am reusit sa ma si strecor in orarul ei hiper-aglomerat. In zece minute ma pornesc spre cabinetul ei fitos, mai usoara de un rinichi (ca deh, doar trebuia sa scot de undeva banii pentru operatiunea asta), dar cu flacara sperantei arzand in sufletul meu tanar. Daca nu ma scapa ea de pufosile, vin acasa si le rad! :))))

Watching the "stars" :)

Avem asa:

-un ecran imens de cinematograf in aer liber- check

-un decor foarte urban, cu ziduri daramate si cladiri dezafectate in jur-check
-pizza cheap si destul de mare pe care poti sa o iei cu tine in fata ecranului in aer liber- check
-stele cat curpinde si cat permite fog-ul- ckeck
-bilet de 10 lei pentru toate filmele din seara respectiva- check
-intrare liber pentru presa si studentii de la UNATC :D -check
-terasa cu bancute in valuri (greu de explicat, e mult prea urban loung-ish) -check
-mult nisip fin -check
-un angajat cu probleme obsesivo-compulsive- din pacate, check (daca nu mutati scanunele din fata ecranului si nu va puneti picioarele pe ele, e inofensiv)

Locul se numeste Cinema E-Uranus, este singurul cinematograf in aer liber din Bucuresti, si este situat pe strada Uranus numarul 144, in spatele Pietei George Cosbuc. Acum este saptamana filmului spaniol, si daca rezistati bine la frig noaptea, merita sa vedeti "Mar adentro", "Obaba", "Lucia y el sexo" sau "Hable con ella".

Despre tinerele sperante jurnalistice

E o poveste lunga. Pe scurt, suna cam asa: silita de imprejurari si intr-un mod absolut fortuit :) , am ajuns sa citesc (si sa trebuiasca sa corectez) niste texte scrise de una dintre tinerele aspirante la gloria jurnalistica, ce “presteaza” la mult apreciata si iubita publicatie “Zau!”.

Nu ma sperii eu cu una cu doua, am vazut si accidente si cutremure si incendii la viata mea, dar fata asta m-a pus pe ganduri. Am de-a face zilnic cu oameni ce nu-si mai amintesc normele fundamentale gramaticale. Nu-i bai. Daca pui un simplu «nu», in fata constructiei « am decat doua ore », ai rezolvat o problema si ai facut o gramada de cititori fericiti. Tot in aceeasi logica, daca inlocuiesti numele lui Doru Octavian Dumitru intr-o succesiune de fraze care suna cam asa: “Doru Octavian Dumitru a spus ca (…). Aceasta este prima data cand Doru Octavian Dumitru calatoreste in (…). Pe viitor, Doru Octavian Dumitru (…)”, cu “comedianul”, “show-man-ul” sau cu banalul “Octavian”, lumea nu o sa mai aiba impresia ca se afla intr-un montagne russe si o sa evite o usoara senzatie de ameteala.

Dar ce te faci cand omul nu se multumeste cu (nu-i asa ?) deja plictisitoarele greseli ortografice si de punctuatie si trece de la categoria “pana” la categoria “grea” ? Faci ce fac si eu. Bei multa apa sa-ti hidratezi celulele nervoase, respiri profund si regulat, si, mai ales, razi printre lacrimi.

O sa va ofer cateva mostre din textul cu care m-am luptat (la propriu) toata dimineata, pentru a-l face sa sune nu «romaneste», ci mai ales «omeneste». Mai intai, trebuie sa stiti ca textul este un articol despre turneul european pe care l-au lansat Felicia Filip si trupa K2, la initiativa Ministerului Culturii si Cultelor. In rest, fiti tari, stimabililor !

Articolul incepe in forta : « Soprana Felicia Filip este singura interpreta din lume, care a reusit sa castige prestigioase concursuri de canto si toate premiile “Mozart”: Premiul “Belvedere” (Viena), unde a primit trei premii, inclusiv Premiul Japonez, Premiul « Francisco Vignas » (Barcelona), Premiul P.I. Ceaikovski (Moscova) si Premiul “The Glory of Mozart” (Toronto). » Daca trecem cu vederea faptul ca «premiu» se repeta de 7 ori intr-o singura fraza, e minunuat sa aflam ca la Premiul “Belvedere”, Filipissima a reusit performanta (demna de Cartea Recordurilor, zic eu) de a primi alte trei premii.

Mai departe, aflam ca desi Felicia Filip si-a inceput cariera ca violonista, a ajuns sa interpreteze si ca solista, iar, in cele din urma, “In disputa cu vioara, vocea a prelevat, si astfel, a devenit cu usurinta studenta a “Academiei de Muzica din Bucuresti”.” In continuare, tanara jurnalista isi incearca mana cu literatura SF, in care, nu-i asa, timpul se dilata, se contracta, pana ce prezentul devine viitor , iar viitorul, prezent: “In prezent, Felicia Filip se va afla, timp de urmatoarele doua saptamani intr-un turneu (…)”.

O alta dovada ca timpul e relativ, sau ca, pur si simple, logica si istoria nu au nimic in comun e urmatoarea propozitie: “Cariera internationala a inceput acum 16 ani, imediat dupa Revolutia Romana (1991)”. Acum ca ne-a lamurit cum sta treaba cu Revolutia, autoarea trece la a ne explica implicatiile :) rolurilor sopranei: “Presa internationala o numeste “regina Traviatei”, rol pe care il trateaza exceptional, interpretand rolul unei mari tragediene”. Credeti ca glumesc? Ei bine, acum urmeaza partea mea preferata! As spune chiar ca tanara jurnalista e putin ironica, daca nu mi-ar fi teama ca, de fapt, e la fel de paralela cu aceasta notiune precum sunt cele doua sine de cale ferata. Iata, asadar, o fraza sublima: “Cu toate ca are o cariera exceptionala, Felicia Filip nu inceteaza sa munceasca. “Diva”, cum o numeste presa internationala, este artista care face 365 de zile pe an vocalize, cu exceptia anilor bisecti”. Eu eram pe jos de raaaaaas! M-a intrebat pana si secretara de redactie daca am patit ceva.

Inchei prin a demonstra carcotasilor ca, desi tanara aspiranta nu stapaneste la perfectie complicatele reguli gramaticale ale limbii noastre mioritice, ca deh, precum ziceau si strabunii nostri latini, “errare humanum est!”, ea compenseaza, in schimb, printr-o solida cultura generala, imposibil de zdruncinat: “De asemenea, mai scrie tanara, orasul in care se afla mai bine de 60% din arta omenirii, Roma, nu putea fi ocolit de turneu.” Sa va vad pe voi cum imi demonstrati ca nu are dreptate si ca Roma adaposeste, de fapt, doar 48,6% din cultura globala! Asa-i ca ati ramas fara replica?

Nu cred ca sublima autoare a randurilor din care eu v-am spicuit doar micile nimicuri este absolventa a unei facultati de jurnalism de la noi din tara, sau din acest univers, daca vreti. Mai tragic e ca, in urma simplificarii procedeurilor de admitere la institutii de invatamant superior de acest gen, oameni ca mine vor trebui sa corecteze tot mai mult ceea ce scriu oameni ca ea. Si zau ca redactia nu imi asigura terapie psihologica in schimb!

When it rains, it pours

Un vechi proverb (mi se pare bengalez sau sunit) spune asa: “Nu iesi din casa in ziua in care ti-a aparut un cos !" De ce trebuie ca eu sa ma incapatanez si sa ma impotrivesc intelepciunii seculare ?

Anyways, azi mi-a iesit un cos (si ma gandesc ca asta e un semn bun, atat timp cat imi ies cosuri ca la adolescenti, sunt tot mai departe de momentul cand o sa-mi apara riduri, nu?) si da, am iesit din casa. Si am obosit sa ies din casa, dar sunt prinsa intr-un cerc vicios si trebuie sa ies. Si ma obosesc oamenii din jurul meu si ma oboseste sa ma iau la tranta cu obtuzitatea, cu fatarnicia, cu meschinaria. In fond, la final, eu sunt cea care se ridica din praf, stergandu-si buza de sange. Si cel mai tare ma oboseste sa invat sa nu-mi pese, pentru ca, daca nu stiti voi cumva un alt secret al Suprematiei Multimomniversale numarul 4, atunci mie mi s-a spus ca secretul e sa nu-ti pese. Eu as adauga ca secretul e sa nu plangi in fata Lor. Mie mi s-a intamplat saptamana trecuta si inca regret ca n-am reusit sa stavilesc lacrimile ce mi-au naclait fata. Si Obtuzitatea, Fatarnicia si Meschinaria m-au privit alergand pe holul gol, si mi-au aruncat un «Sa nu-mi zici ca mergi sa bocesti ! » in fata. Sa le stea in gat ! Intr-o buna zi, mie n-o sa-mi mai pese.

Intr-o cu totul alta ordine de idei, ca « fericirea » sa fie completa, au scos la licitatie castelul Bran. Se pare ca mostenitorul castelului, Dominic Habsburg, nu vrea sa-l mai tina in proprietatea familiei sale ca muzeu. Si eu vin si va intreb : si de-acum incolo n-o sa mai avem voie sa ne cataram pe zidurile lui ? N-o sa mai putem sa ne fotografiem in fata fantanii din curtea interioara ? N-o sa ne mai putem plimba in papucii de plastic prin camerele reci ? Sa le stea si lor in gat cifra cu opt zerouri, de care a vorbit presedintele companiei de tranzactii imobiliare ce se ocupa de vanzarea lui.

Si, nu in ultimul rand, dupa ce am obinut interviul pe care il visez de mult cu Ana Diculescu-Sova, pe care eu o consider cea mai desteapta, rafinata si absolut speciala femeie din Romania la ora actuala, am aflat ca data acestuia se suprapune cu un alt eveniment la care vroiam sa merg. Si uite asa, o sa refuz invitatia la Clubul de carte Elle, la care speram, dintr-o curiozitate personala, s-o cunosc pe Mihaela Radulescu, si o sa aleg, chiar daca putin indoita, interviul cu avocata fabuloasa pe care o admir de multi ani.

Mama a fost incredibil de dulce azi. Mi-a spus ca a vorbit ea cu cineva si a ajuns la concluzia ca eu am intrat prea devreme « in viata », plus ca m-a intrebat daca nu vreau vacanta. Of, mami, as vrea sa vin acasa, sa mananc visine din gradina, sa ne certam, sa ne pupam apoi, si tu sa faci prajitura cu rabarbar si sa te joci Lines. Dar e putin mai complicat. Nu vreau sa fug de Ei. O sa ma ajunga peste cativa ani, si atunci o sa fiu si mai nepregatita. Lasa-i sa ma ucida, cum zicea Iorga, de invins, n-o sa ma invinga niciodata.

Later edit: Nu era cos! Vaaaai, ce bineee! Era herpes :D Acum sa vad eu cum ii explic eu lui boyfriend cum am contractat herpesu...

Besti(al)val

Se spune ca nicaieri nu te simti mai singur decat in mijlocul unei multimi de oameni. Nimic mai fals, atunci cand multimea de oameni, chiar daca nu vorbeste aceeasi limba, canta, intr-o singura voce, acelasi cantec.

Este ceea ce am simtit eu aseara, inconjurata, din patru puncte cardinale, de straini. Cupluri, grupuri, nicio fata familiara, dar in cateva minute m-am trezit cantand alaturi de ei, tinandu-ne de mana, miscandu-ne in acelasi ritm. A fost un concert incredibil, atat Reamonn cat si Pink fiind foarte 100% there.

Reamonn au fost foarte calzi, foarte familiari si au primit extra points pentru ca au inceput concertul cu 5 minute mai devreme.Ce mai, punctualitate nemteasca ! Concertul a debutat cu niste melodii straine (mie, adica), si au continuat cu « Alright », « Star », « Promise (you & me) », « Strong », « Tonight » (prima melodie la care a cantat tot publicul cu ei), « Sometimes », « Serpentine », si multe alte melodii superbe. La un moment-dat au iesit de pe scena, luandu-si la revedere, dar au revenit (cum era de asteptat, pentru ca nu era nici jumatatea concertului), iar atunci cand s-au intors, solistul purta pe umeri tricolorul Romaniei. Asta, si faptul ca a invatat sa spuna : « Buna seara, Bucuresti ! », « Va multumesc » (pe care il repeta destul de des) si « Va iubesc ! » i-a atras repede simpatia publicului si multe, multe, multe apauze. « Supergirl » a fost un moment incredibil. Un bulgar ce a stat langa mine tot concertul, abia miscandu-si picioarele, pur si simplu a « inviat » odata cu aceasta melodie. Canta din tot sufletul cu vocea lui grava si falsa, alaturi de miile de oameni din jurul nostru.

Concertul germanilor de la Reamonn s-a incheiat cu melodia mea preferata, « The only ones » si cu promisiunea ca vor reveni. “I know that this is our first time here, but I swear it’s not going to be the last one!” a spus solistul, inainte de a parasi definitiv scena. Eu, una, abia astept sa ii revad!

Dupa ce s-su stins luminile pe scena Heineken, precum in reclama de la Click net, toata suflarea s-a indreptat catre scena alaturata, unde urma, in jumatate de ora, sa apara Pink. Atmosfera era foarte amuzanta, multi cascau din cauza pauzei nefericite, se faceau pronosticuri in legatura cu vestimentatia si coafura solistei, se discuta despre concertele romanesti care avusesera loc in ziua respectiva. La un moment-dat, a aparut pe scena, printre instrumentalistii care faceau ultimele pregatiri, o fata blonda, tunsa scurt, care a starnit multe comentarii si reactii inflacarate « Ba, e Pink, iti zic eu ! », « Ce prost esti, ba, crezi ca apare asa cu 20 de minute mai devreme sa ii aduca bateristului apa ? ». Intr-un final, cum era de asteptat, fata s-a intors cu fata si nu, nu era Pink. Ca orice vedeta care se respecta, Pink a intarziat cu vreo 10-15 minute, fapt care o nemultumea strasnic pe o fata din fata mea : « Hai, odata, femeie ! Mor de somn!”.

Dupa mult fum, si multe acorduri de chitara, Pink a aparut, intr-o fustita (care s-a dovedit mai tarziu, o rochita) si un blazer. Concertul ei se poate descrie printr-un sir de explozii, pentru ca Pink e o adevarata show-woman. Are o energie de zile mari, danseaza, sare in ritmuri nebune, isi saruta chitaristul si comunica cu publicul la toate nivelele posibile, in timp isi canta piesele cu o voce inconfundabila. A stiut sa fie aproape de noi, prin simplul fapt ca nu a ramas fixata in mijlocul scenei, ci a cantat cand in stanga, cand in dreapta ei. M-am simtit foarte norocoasa, pentru ca stateam chiar in randul al treilea si o vedeam perfect. Ba chiar am avut a moment, there. La un moment-dat, cand Pink s-a asezat in fata mea, pe boxele din stanga scenei si…s-a uitat in ochii mei si a zambit! Eu stateam acolo mega fericita, in mijlocul oamenilor care cantau, si ii zambeam, si ea mi-a intors zambetul! M-am simtit wowish. N-are rost sa va spun ca a cantat toate melodiile cunoscute, de la cele clasice “Family Portrait”, “Get this Part Started”, “Don’t let me get me”, sau “Just Like a Pill”, la “Last to know”, “Cuz I can”, “Leave Me Alone”, “Stupid Girl”, “Who Knew”, “I’m not dead”, “U and Ur Hand” si “Dear Mr. President”, plus inca cateva.

Din prestatia ei, mi-au ramas in minte doua picioare incredibil de slabe, vocea superba, si multa lume fericita. Bine, nu chiar toata lumea era fericita, pentru ca m-am trezit la un moment-dat, ca o tanti din spatele meu m-a batut pe umar : « Te rog fa ceva cu parul ala ca-mi tot intra in fata ! ». Mi-am cerut scuze, si mi-am dezlegat coada de cal, transformand-o intr-un coc comod, care nu avea cum sa deranjeze pe nimeni. Am mai zambit amuzata, atunci cand am auzit-o spunandu-i jignita sotului ei : « Da’ vezi ca tot continua sa sara ! », la care individul i-a raspuns foarte sec : »Las-o, draga, in pace, ca suntem la un concert ! Ce-ai vrea sa faca, sa stea ca noi ? ». M-as fi intors sa-i zambesc tipului, dar mi-am zis sa nu-mi fortez norocul.

Drumul spre iesire a fost presarat cu pahare goale de bere si Cola si multe castronele de plastic, iar in strada, majoritatea masinilor erau galbene.

Azi m-am trezit cu o durere serioasa de gat si de cap (nu pot decat sa-mi inchipuiesc cum se vor trezi cei care merg asta-seara la Cooper si la Manson!), dar si cu sentimentul ca am avut o seara absolut besti(v)ala !