21 de semne ca viata iti pute, dar tu nu stii:

1. Iti petreci toate serile plangand cu sughituri mici in fata dramelor gastii de la Seattle Grace Hospital, de parca ai urmari in direct cum cineva iti bate bunica.

2. Cand ai epuizat o serie din serialul sus-mentionat, te uiti la reluari si...bocesti cu nadejde in continuare.

3. Povesteste absolut tuturor pritenilor tai pasionati de acelasi film care e finalul, in detalii, pentru ca tu l-ai vazut deja.

4. Ori de cate ori ai ocazia, plictisesti pe oricine sta mai mult de 30 de secunde in preajma ta, cu toate amanuntele inutile si oripilant de plictisitoare si adormitoare ale tragedia pe care o traiesti.

5. Atunci cand, in disperarea de cauza, decizi sa impartasesti problemele din mizerabila ta poveste cu portarul, replica e : "Da, mi-ati spus si ieri despre insomnii si problemele pe care le aveti cu colonul."

6. Nu te plictisesti sa stai cu orele si sa inventezi tot felul de joculete sadice, in urma carora seful tau si-ar pierde diferite parti ale corpului.

7. Cand ai chef de ceva aventuros, te decizi sa aduagi putin oregano la omleta.

8. Iti planifici inca de luni, intr-o schema cu subcapitole si subtitluri curatenia de sambata si te infioara de placere gandul ca o sa apuci (in sfarsit!) sa cumperi ardeii si vinetele pentru zacusca.

9. La ora noua seara niste "golani" se trezesc sa rada in fata blocului, iar tu scoti capul furioasa pe geam si ii ameninti cu Politia.

10. Iti faci programari la cosmetica, la pedichiura si la coafor doar ca sa apuci sa mai "socializezi".

11. Insisti sa convoci o sedinta de bloc pentru a discuta problema fiscusilor neudati de la etajul5, precum si distribuirea sarcinilor pentru impodobirea casei scarii de Sfintele Sarbatori ale Craciunului.

12. Flirtezi cu vecinul dragut de la patru, in timp ce Terrier-ul lui se usureaza cu aceeasi precizie, de fiecare data, pe sandalele tale.

13. In lipsa vecinului dragut de la patru, flirtezi cu tatal lui semi-paralitic care a scos la plimbare potaia. Care inevitabil se "elibereaza" pe pantofii tai noi. Potaia, adica.

14. Iti faci teste pentru a afla daca esti "o mica diavolita sau un ingerash", daca "stii sa tii un secret" sau daca "ai capacitati de lider", iar raspunsul e intotdeuna "nu disperati, totusi..."

15. Ai etichetat toate cutiile din debara si le-ai notat continutul in ordine alfabetica, utilizand creioane colorate. Aceste insemnari au umplut cinci caiete pe care le-ai depozitat dupa culoarea copertii intr-un suport de carti, care mai adaposeste si lista completa a tuturor cheltuielilor pe care le-ai realizat in ultimii patru ani (inclusiv insemnari gen "23 aprilie 2005: i-am dat lui Costel 1.500 de lei la coada la Cora. Nu cred ca mi-i mai da")

16. Sortezi rufele pentru spalat in : albe, albe-galbui, albe-cenusii, albe-cenusii galbui, albe-albastrui, albe-galbui cu o pata, albe-galbui cu 2 pete, albe-galbui cu 3 sau mai multe pete, albe-cenusii cu o pata, albe-cenusii cu 2 pete, albe-ceusii cu 3 sau mai multe pete, albe-cenusii-galbui cu o pata...

17. Te decizi sa astepti soldurile la second, inainte sa te avanti sa cumperi ceva.

18. Schimbare totala de look inseamna pentru tine sa-ti muti cararea cu doi centimetri, sa-ti inlocuiesti inelul cu chihlimbar cu cel cu ametist sau sa te dai cu mascara maro, in loc de negru.

19. Petreci mai bine de 15 minute in fata raftului din supermarket, nestiind daca pentru o tocana ar trebui sa cumperi borcanul cu ciuperci feliate sau pe cel cu ciuperci intregi.

20. Auzi zilnic: "Maaaama, ce frumoasa esti!", "Oau, esti incredibil de desteapta!" sau "N-am cunoscut pe nimeni mai sexy decat tine!", si iti promiti ca de maine o sa renunti la vorbitul in fata oglinzii.

21. Crezi ca "I now pronounce you Chuck and Larry" ar trebui nominalizat la Oscar pentru cel putin 4 categorii, dintre care: Cel mai bun film, Cel mai bun actor in rol principal, Cea mai buna actrita in rol principal, Cel mai bun scenariu si Cea mai buna regie.

Una calda, una rece...

M-am trezit azi-dimineata cu un munte de draci. Minny Bunny a fost mega porc spinos si mi-a ros ieri cablul de la acumulatorul mobilului. Avand in vedere ca mobilul meu mai are energie fix de-o liniuta rosie, in curand o sa comunic cu lumea prin semnale luminoase si fumigene. A, da! Am fost la vreo 3 Germanos-uri, doar ca sa aflu ca modelul meu de acumulator fie nu mai exista, fie nu mai este in stoc. Friendly advice: luati-va iepure doar insotit de garnitura de broccoli!

Pe de alta parte, acum cinci minute, cand m-am intors de la pranz, gradinarul s-a holbat atat de intens la decolteul meu, incat a pierdut controlul asupra vehicolului de tuns iarba si...a picat in nas. Am ras isteric eu, a ras si mai isteric portarul, au ras si cativa trecatori. Da, am luat in considerare faptul ca pentru asta e posibil sa ard in focurile eterne ale Gheenei, sau sa acumulez atatea bad karma points, incat urmatorul lucru pe care il roade urecheatul sa fie geanta mea nou-nouta si lacuita de la Milano. Bring it on, sister!

Povestea sprancenelor mele stilate

Avertisment: Urmatorul material nu este indicat pentru lectura persoanelor de sex masculin. Citirea lui poate cauza moartea prin plictiseala. Contine detalii inutile despre cosmetica, pensat, sprancene si alte prostii de'astea.

Povestea sprancenelor mele pufoase s-a incheiat. Ieri, mai precis. Imposibilul s-a produs: am gasit cosmeticiana de vis: amabila, prietenoasa, dar mai ales extrem de talentata. Cand ma uit in oglinda, suspin. Sprancenele mele, vizibil usurate de loads of hair, suspina usurate si ele. Fata mea arata ca a altcuiva. A cuiva cu niste sprancene stylish. Dar sa va spun cum a inceput si s-a sfarsit toata tarasenia.

Pentru cei nefamiliarizati cu aventurile mele insprancenate, citit aici. Pentru cei de-ai casei, sa va iau de unde v-am lasat. Cu alte cuvinte, am ramas in momentul in care am gasit-o eu pe Elis, aparent cea mai accesibila pensatoare de fite de pe cheiurile Dambovitei. Care, cu un zambet suav, si o mana finuta, m-a lasat mai usoara de jumatate de milion si de doua fire de spranceana. Bineinteles ca, atunci cand mi s-a intors prietena din Grecia, am luat-o la impins compartimente de vagoane-restaurant. Pai bine, mai Adina, asa prietene suntem noi? Ma trimiti la tipa asta care, nu zic nu, pare ca stie ce face, dar nu face nimic? Intelegeti voi, traisem o drama. Adina arunca magarul mort in curtea vecinului: cum n-a facut treaba buna, ea care e asa si pe dincolo, care transforma si cele mai subtiri sprancene intr-o capodopera? Ma uit la ea incruntata: a prizat Adina canepa in Grecia? Care sprancene subtiri? Ale mele erau ca niste cosite vikinge si nici n-a vrut sa se uite la ele suficient de mult incat sa le dea o forma.

Misterul l-a dezlegat tot Adina: vorbeam despre doua persoane diferite. Confuzia nu a fost greu de explicat: amandoua au nume similare: Elis, cea pe mainile careia am nimerit eu si Ela, tipa la care trebuia sa merg, amandoua au avut saloane in Dorobanti, amandoua au avut de-a face cu Anastasia Soare.

Diferenta este totusi, foarte mare. Elis, rafinata si comunicativa, nu zic nu, promite, dar nu arata. Cred ca daca ar scrie pe site ca se poate ocupa de sprancene numai in 3 luni de tratament, interval in care trebuie s-o vizitezi regulat si sa-i maresti contul bancar cu aproximativ 3 milioane, multe dintre inocentele care-i trec pragul ar face cale intoarsa (me included). Tot asa, tipa asta mi se pare putin cam rautacioasa (folosesc un eufemism, evident). Daca ii accesati site-ul, veti vedea ca are grija ca, inca din primele paragrafe, sa arunce cu putintel noroi in...concurenta, nimeni alta decat Ela, care, vedeti voi, "a fost foarte departe de pretentiile" lui Elis.

Ela nu are site. Are un cabinet intr-un apartament cochet, la un subsol, unde, din cauza mobilierului vechi, a acvariilor si a tablourilor, am crezut ca am nimerit intr-un fel de galerie de arta. N-a vorbit rau (culmea!) de Elis. A spus doar ca niciodata nu i-a fost eleva lui Elis, cum sustinea ea pe site-ul salonului si m-a rugat sa compar rezultatele la final, fara alte comentarii. Am ras. Nu era greu. Elis imi "ciupise" 4 fire. Orice schimbare de la 5 fire in sus ar fi fost remarcabila.

Rezultatul mi-a depasit asteptarile. Acum am niste sprancene fluide, dar cu linii ferme, usor arcuite, parca prelungite, in fine, visul meu de multi ani. Iar suma de bani a fost aproape jumatate din cea platita la primul "experiment". Nu vreau sa-i fac reclama tipei, n-are nevoie. Are mii de cliente, iar printre ele sunt multe vedete sau persoane instarite, (gen: "iar cand am vazut perechea aia de pantofi din piele de crocodil aurie Jimmy Choo, stiam ca o sa mor daca nu mi-i cumpar pe loc", fragment auzit accidental cat am stat acolo). Dar vreau sa-mi cer scuze persoanelor care, la imboldul meu, au mers in primul salon de cosmetica, de unde, cred eu, s-au intors nemultumite.

A, da! Si unul dintre scopurile ascunse ale acestui post a fost sa ma laud :)

Bine v-am regasit!

Dragi cititoare si cititori,

Va invitam pe toti sa participati la relansarea produsului inozzic. Defectiunile tehnice au fost remediate in totalitate, iar produsul a fost imbunatatit si rebranduit. Speram sa redescoperiti cu incantare spiritul inozzic, pe care ne-am straduit sa-l pastram nealterat, dar sa si apreciati schimbarile pe care le-am adoptat.

Din sumarul insemnarilor viitoare, spicuim:

-jurnalul sprancenelor mele stufoase (III) -gasirea adevaratei cosmeticiene de geniu, dupa care suspina toate sprancenele, si intalnirea cu Oana Zavoranu in cabinetul acesteia

-viata glam, vazuta prin ochii mei mereu uluiti

-cum sa-ti schimbi viata in 26 de zile- ghid practic

-la cumparaturi de iaurt cu Andreea Raicu

-raspunsul la orice problema ai avea: Deborah Tom

-10 semne ca your life stinks dar tu nu stii

-aventuri cu Prigoana (I) si (II)

-the ugly duckling adventures

Asteptam, pe adresa deja cunoscuta, idei, sugestii si (de preferat nu) reclamatii.

Multumim tuturor celor care ne-au ramas fideli si asteptam cu incantare noi cititori.

O saptamana fantastica in continuare!

Echipa Inozza

PS: Really missed you, guys! :)

Va multumim pentru intelegere!

Din cauza unor defectiuni tehnice (lacrimi, cearcane, depresii), ne pare rau sa va informam, dar acest blog intra intr-o perioada de revizie tehnica/tacere blogofonica. Va invitam in acest interval sa recuperati timpul pierdut prin necitirea altor pagini personale mult mai interesante, si sa ii urati posesoarei lui insanatosire (tehnica) grabnica.

Cu deosebita consideratie,

Echipa Inozza

Life's so unfair! :)

Redactiile publicatiilor glam sunt exact asa cum credeam. Pline de skinny blondes, in mare parte, iar brunetele (care nu sunt blonde, adica), tot skinny sunt! Multe se hranesc cu mure sau zmeura si mai toate au cani imense de la Coffee Right sau Starbucks. Si sunt ataat de stylish. Mor cand le vad pe astea care nu par ca s-au fardat deloc, dar care probabil au obtinut efectul natural in cateva zeci de minute! Vedi glam editorial staff...e piu mori... :)

Spal, deci exist!

Ce va vine in gand cand auziti sintagma “terapia prin spalare”? O tehnica indiana prin care, cu ajutorul unor muguri de bambus si al unui prosop de bumbac 100%, inmuiat in apa de trandafiri, vi se purifica trupul pentru a vi se elibera energia negativa din spirit ? Sau poate o forma de medicina moderna care presupune imbaierea in ulei de castor cu aroma de eucalipt pentru a vindeca anumite probleme circulatorii ?

Ei bine, eu sunt descoperitoarea acestei minunate terapii si o sa impartasesc si cu voi secretul. Se iau cateva kilograme bune de asternuturi, sosete, fuste, bluzite, pantaloni, pijamale, tricouri, maiouri, rochii si prosoape, se sorteaza pe culori si...se spala. Zilnic, pret de cateva ore.

Mi-e jena, dar o sa recunosc. Avand in vedere ca, dupa cum bine ati observat, in ultima vreme sunt intr-o dispozitie...sa-i spunem delicata, nu prea simt nevoia sa fac nimic. Adica chiar nimic. Nimic-nimic. Genul ala de nimic in care, dupa ce te hranesti dintr-un kilogram de rosii si unul de nectarine o saptamana intreaga, iesi la cumparaturi doar inainte sa lesini de foame. Genul de nimic la care prefer sa-l dresez pe Minny sa-si schimbe culcusul, decat sa o fac eu. (Se pricepe deja destul de bine, dar exagereaza, ca intotdeauna, cand isi pune talaj. E foarte lacom, ca sa spun asa. Isi captuseste cusca, desi stie ca ulterior o sa-i tina prea cald.). Genul de nimic in care am ajuns exact precum Christina Yang din “Grey’s Anatomy”. For non-speakers, va prezint replica pe care Christina i-a servit-o lui Burke atunci cand, ajunsi acasa la ea, acesta vede munti de haine nespalate pe podea: “I don’t do laundry. I buy new laundry.”

Mi-e greu sa recunosc, dar am inceput sa “buy new laundry” in momentul in care mi s-au terminat rufele curate. Yep. Tricourile de saptamana trecuta, maiourile, panties, pijamas, towels …a whole bunch of them. Singurul lucru care m-a impiedicat pana acum sa-mi cumpar un asternut si cateva perechi de blugi noi era faptul ca mai aveam doua randuri de schimb.

Si alaltaieri... alaltaieri am avut o revelatie. Ok, ok, poate incepuse cosul de rufe sa stink. Whatever. Tot revelatie sa numeste. Asa ca am luat obiectul revelatiei mele, un maldar de rufe murdare, si le-am cufundat, intr-un fel de transa mistica, in Dero. N-am rostit nicio incantatie. A trecut ceva vreme de cand am realizat acest ritual si...mi-am cam iesit din mana. Dar se pare ca a functionat si asa. Dupa multe spalari, si clatiri, si inbalsamari…voila! Non-stinky, shiny, fuzzy and cozy clothes ! Si zau, am avut acelasi sentiment victorios ca dupa o zi intreaga de shopping. Doar ca acum aveam portofelul intact.

Azi mai am o tura de rufe, iar dupa ce termin, ma apuc sa le spal pe alea de toamna-iarna. Va recomand cu caldura ca, in cazul in care vi s-a spart masina, ati fost concediati, v-ati despartit de your better half sau ati nimerit numerele la Loto, dar v-ati pierdut biletul, sa incercati terapia prin spalare. Un singur avertisment : poate cauza dependenta. :)

Ce am invatat de la jobul meu (II)

Multa lume ma intreaba, cand afla ca trebuie sa povestesc saptamanal viata unui « stranier », « capsunar », sau cum vreti voi, de unde le iau numerele de telefon, cum dau de ei, in Spania, in Italia, in Germania, in Irlanda, in Franta, in Portugalia, sau in multe alte tari ?

Imi vine sa rad. Daca ati stii ce greu a fost la inceput ! Aveam patru numere de telefon, primite de la tata. Erau rudele unor colegi de serviciu de-ai lui, care au plecat sa faca un ban la cules de ciuperci sau la ingrijit batrani. Toti din aceeasi localitate, toti plecati in aceeasi localitate. La finalul fiecarei conversatii, mai ceream datele de contact ale unei persoane care ar fi acceptat sa vorbeasca cu mine. Asa s-a dezvoltat o adevarata retea. Asta in Italia.

In Spania, totul a pornit de la cunostinta unei colege de serviciu, care m-a pus in legatura cu cineva, iar acel cineva cu altcineva, pana am ajuns, prin zeci de persoane, zeci de povesti, zeci de deziluzii si zeci de sperante de trai mai bun, la presedintele Uniunii Romanilor din Spania, care a fost incredibil de amabil si mi-a oferit o lista cu zeci de oameni. In alte tari a fost mai greu. Am obtinut diverse numere de la prieteni, de la unele dintre contactele din alte tari, sau din pura intamplare, cum mi s-a intamplat sa cunosc un roman care lucra in strainatate in timp ce calatoream cu trenul, acum cateva saptamani. I-am scris povestea vietii pe doua pachete de servetele Paloma, cu un pix pe care l-am cumparat de la un mut.

Am crezut o vreme ca am un noroc imens. Am relatat niste intamplari senzationale, si mi se parea ca am bafta la gasit subiecte tari. Apoi am inteles ca nu era meritul meu, si nici o raritate. Majoritatea oamenilor care au ales sa se rupa de tara, sa inceapa totul de la capat altundeva, intr-un loc cu limba straina si oameni nu intotdeauna binevoitori, sunt extraordinari. Si multi dintre ei au trait povesti pe care, daca le-as transforma in scenarii, as putea sa le fac filme de aventura sau romance-uri cu succes imens la box office.

Asa, de pilda, Dumitru Toderas a mers in Italia...pe jos. Cand imi povestea cum, de la granita cu Iugoslavia, pana unde i-a lasat o masina, el si cu cei trei insotitori ai lui si calauza au pornit-o pe jos, mergand noptile si ascunzandu-se zilele in codri, ca sa nu fie descoperiti, mi se parea ca urmaresc un film, nu povestea de viata a unui om chinuit. Unul dintre tovarasii de drum, de altfel si-a rupt un picior, si a fost lasat pe marginea soselei noaptea, la mila soferilor, pentru ca nu puteau sa riste sa-l duca la un spital. Dupa atatia ani, tot nu stie ce i s-a intamplat acelui om. Si asta nu e tot. Ajuns la Milano, Dumitru a cunoscut-o pe Irina, fata cu care avea sa se casatoreasca curand. Fenomenal este ca cei doi au trait o viata intreaga intr-o localitate de 1.920 de suflete, fara sa se cunoasca, ca sa ajunga sa dea unul peste altul intr-o metropola cu 1.300.000 de locuitori ! Am vorbit cu amandoi, atunci. Dumitru era obosit, marcat de toate greutatile prin care trecuse, dar indragostit, iar Irina era fericita.

Otilia Beldea e una dintre doamnele la care tin cel mai mult. A plecat ca menajaera in Spania, si a ajuns peste cativa ani, luptandu-se sa schimbe comunitatea in care a intrat, sa candideze pe listle electorale la alegerile locale din Spania ! I-am tinut pumnii, din pacate n-a fost sa fie, dar continua sa lucreze la fel de altruista si hotarata sa imbunatateasca situatia romanilor nou-veniti.

De-a lungul acestor luni, am vorbit cu medici care au plecat pentru ca « afara » castiga de 10-20 de ori mai mult decat aici, cu o tanara care a deschis o librarie cu carti romanesti in Spania, cu constructori, cu o femeie care din ingrijitoare de batrani a ajuns un relationist public de succes, cu traducatori, cu profesori, cu foarte multi pictori si artisti plastici, cu jurnalisti, cu barmanite, cu preoti care au intemeiat scoli de limba romana pentru copiii « capsunarilor » sau cu altii care au adunat bani in cutia milei pentru a salva romani in situatii disperate, cu muncitori la capsuni, portocale sau ciuperci care au fost inselati sau adusi in prag de epuizare de un orar de lucru de 17 ore pe zi, 6 zile pe saptamana. Ultima data am vorbit cu o profesoara de desen, care tocmai si-a deschis o...Academie de Arte Plastice in Castellon !

Oamenii astia se bucura sa ma auda. Unii nu vorbesc romana decat cu ocazia unui telefon saptamanl dat acasa, si in discutia noastra de 20-30 de minute, incearca sa afle de la mine vesti din tara. Bineinteles, aici vorbesc despre oamenii simpli, chiar necajiti, care nu au timp, din cauza muncii extenuante, sa citeasca presa sau sa vada stirile. Cei cu situatii deja stabile, sau cei care « au dat lovitura » acolo, vin destul de des in Romania. Cu toate acestea, se bucura sa vada ca cineva e preocupata de soarta lor, ca cineva vrea sa scrie un articol in tara despre ei si povestea lor.

Cat despre mine, eu sunt incantata. Desi mi-e greu, pana le castig increderea, pana ii fac sa se simta in largul lor si sa-mi povesteasca lucruri mai personale. Dar am invatat atat de multe de la ei, incat merita acest mic efort. N-am invatat doar chestii practice despre stilul de viata, orarul de lucru, mentalitatea sau obiceiurile din tarile in care acestia s-au stabilit. Pentru ca toti oamenii pe care i-am enumerat mai sus, si altii pe care poate i-am uitat, au un numitor comun. Sunt puternici. Sunt niste luptatori, si niste supravituitori.

Asa am invatat ca la 40 de ani poti sa o iei de la capat, sa incepi o noua viata intr-o tara noua si chiar sa te...indragostesti pentru prima data, cum s-a intamplat cu o doamna plecata in Italia sa lucreze intr-un azil de batrani. Asa am invatat ca oameni care aici mureau de foame, acolo au reusit sa-si deschida afaceri prospere si sa aiba chiar 50 de angajati, sau ca pictori aici ignorati, acolo isi vand panzele cu mii de euro bucata.

Mi-e drag de toti dintre ei, de oamenii mei imprastiati prin lume. Cand rasfoiesc colectia de ziare, uneori, e ca si cum as rasfoi un altfel de album de familie. Si imi dau seama ce privilegiata am fost ca destinul meu s-a intersectat cu al lor, chiar si pentru 20 de minute, la un capat de receptor.

Ce am invatat eu de la jobul meu (I)

Primul lucru pe care l-am invatat cand m-am angajat a fost cum se scrie o stire. Pentru ca, orice ti s-ar spune, asta nu te invata in facultate. Apoi am invatat cum se scrie un articol mai complex, un reportaj sau un interviu. Uitandu-ma in urma, nu-mi vine sa cred ce mult am evoluat ! Inca fac greseli, inca uit sa pun intertitluri la fiecare 1.000 de semne, inca nu citesc toate ziarele si nu sunt la curent cu toate stirile, inca ma plictiseste politica, si cred ca asta nu se va schimba niciodata.

In schimb, am invatat sa scriu despre probleme sociale, la fel cum scriu despre influenta secetei asupra preturilor volatile, despre ritmul de absorbtie a fondurilor europene de catre tarile penultimului val sau poltitica de nationalizare a lui Putin. Nu ma pasioneaza multe dintre subiectele despre care scriu, dar cineva trebuie sa o faca, si daca tot s-a nimerit sa fiu eu aia, macar sa o fac bine.

La inceput am primit de scris 5 pagini (din cele 24, cate are saptamanalul nostru). O pagina despre ce au invatat/intreprins tarile aderate in 2004, un fel de prognoza a schimbarilor care au survenit acolo de la implementarea normelor europene. Apoi o alta pagina de legislatie europeana, in care ma chinuiesc sa traduc diferite regulamente si dispozitii din tarile UE din multe limbi in romana, pe intelesul coafezelor, cum spune seful meu, sau, mai bine, pe intelesul meu, cum spun eu. :) Mai am o pagina in care prezint povestile romanilor care s-au stabilit si muncesc in Europa, fie ei capsunari sau medici neurochirurgi, si doua pagini de interviu, cu un politician sau un economist, de regula.

Pagina despre penultimele tari aderate nu m-a invatat mare lucru. Doar ca o sa fie scumpiri enorme dupa aderare, ca asa au fost pretutindeni, iar apoi preturile o sa se normalizeze. Nu trebuie sa fii Hawkings sa-ti dai seama de asta.

Pagina de legislatie m-a invatat ca nimic din experienta noastra nu e inutil. Daca promiteti sa nu radeti, o sa va impartasesc un secret : eu ma relaxez uitandu-ma in fiecare seara 1 ora la o telenovela. E un fel de dus psihic, daca vreti. Uneori nu sunt atenta, ma fura gandurile, dar incerc sa urmaresc firul povestii. In gimnaziu urmaream “La Usurpadora”, nu mai stiu cum au botezat-o romanii. Era aia cu Gabriela Spanic, care era si buna si rea, in rol dublu. Ca in bancul ala cu « Am fost bolnava de schizofrenie...Dar acum suntem bine ». Anyways, in liceu a urmat “Rebelde”, dar varianta originala, nu asta cu astia toti smecheri care au venit luna trecuta in Romania, si « Pisica Salbatica ». Stiu, am fost o rebela. Toate colegele mele urmareau “Clona”, dar eu aveam nevoie de ora mea de stat si clatit mintea imediat ce veneam de la scoala, iar atunci rula “Pisica”. Momentan urmaresc remake-ul dupa « Cafea cu parfum de femeie », pe care romanii au botezat-o foarte neinspirat « Tequila cu suflet de femeie ». In fine, revenind.

Ideea e ca vazand aproape zilnic o ora de film in limba spaniola, fie el si film de mana a treia, daca vreti, am inceput sa invat spaniola. La inceput, doar lucrurile de baza, ca “Te quiero mucho” sau “¿Como estas?”. Apoi au urmat expresiile, propozitiile, si, in final, dialogurile.

Dar n-am fost niciodata nevoita sa folosesc spaniola pe care o invatasem de la Maria Fernanda, Gaviota sau Jose Manuel. La scoala am facut germana, engleza si franceza, si nimeni nu a cerut vreodata mai mult de la mine. Asta pana acum, cand m-am trezit nevoita sa traduc anumite acte normative sau dispozitii din spaniola in romana, avand in vedere ca in Spania traieste cea mai mare comunitate de romani din Europa. Si uite asa, am ajuns de la « por favor » la « anticonstitucionalmente » si de la « mujer libre » la «Cada año salen del país 225,000 de los jóvenes más preparados, en busca de mejores oportunidades de vida en el exterior, la cual no siempre obtienen, advirtió el Fondo de Población de las Naciones Unida ». N-o sa-mi dau aere sa va spun cum sunt eu o mica Einstein si ca nimeni n-ar intelege (chiar si fara studiul prealabil al limbii spaniole) fraza de mai sus. Dar mie, recunosc ca mi-a fost utila experienta cu filmele sud-americane. Asadar, de la pagina de legislatie, am invatat sa traduc legi sau articole din spaniola in romana. Mare lucru ar fi sa o fac invers, din romana in spaniola, dar pana acolo , o sa mai curga multa apa pe Tarnava. :)

O sa trec repede peste ce-am invatat de la pagina de interviu, pentru ca sunt prea multe de spus. In mare parte, mi-am format o cat de cat coerenta cultura politica. Si am invatat ca e doar un moft sa scrii la finalul interviului « Va multumesc, domnule ambasador !/ Si eu va multumesc ! ».

Pagina care mi-a provocat cele mai nebanuite emotii, de-a lungul timpului, si singura care, acum cand ma uit in urma, imi dau seama ca m-a facut sa cresc, dar nu ca jurnalist, ci ca om, a fost pagina dedicata povestilor romanilor. Dar despre ea intr-un nou post, pentru ca asta e deja kilometric. :)

Minny Bunny says Hello! :)

Nu vi se intampla?...

Nu vi se intampla ca atunci cand vi se rupe sufletul de dor, sa nu puteti face nimic?

Nu vi se intampla ca atunci cand vreti sa ascultati o voce familiara, sa nu mai aveti credit?

Nu vi se intampla ca atunci ca nu va mai pasa de cum aratati sa vi se spuna ca ati slabit si aratati bestial si asta sa nu mai insemne nimic?

Nu vi se intampla ca atunci cand toti din jurul vostru par sa se indragosteasca, voi sa mancati cas cu rosii, singuri, la voi in pat?

Nu vi se intampla sa deschideti reviste numai la pagina de "cum sa te regasesti"?

Nu vi se intampla ca toti indragostitii lumii sa se sarute si sa se tina de mana numai in jurul vostru?

Nu vi se intampla sa va rastoarne iepurasul vaza cu flori in asternut si sa dormiti pe jos, langa cusca lui?

Nu vi se intampla sa nu puteti adormi serile, numarand greseli si vorbe si nevorbe?

Nu vi se intampla sa va uitati portofelul acasa, in ziua unui interviu important si sa va intoarceti cateva statii pe jos?

Nu vi se intampla ca iaurtul si rodiile si prazul si creme-broule-ul sa aiba acelasi gust?

Nu vi se intampla sa va opriti in loc si toata lumea sa treaca pe langa voi?

Nu vi se intampla sa faceti orice, numai sa nu aveti timp sa va ganditi?

Nu?

Aha. Si mie...

Sunt rea, dar ma tratez

Sunt intr-o perioada nu prea fluffy si shiny a vietii mele, okay? Nu stiu daca exista un regulament scris al drepturilor pe care le au oamenii care se simt shitty si singuri. Mi se pare de bun simt sa avem voie sa :

-mancam ciocolata. Oricata ciocolata vrem! Si de-aia buna, nu aia neagra si sanatoasa. Asa.

-si sa nu facem sport daca nu avem chef.

-si sa nu trebuiasca sa muncim cand ploua.

-si sa fim lasati la cozi in magazie sa trecem inainte, ca sa avem timp sa ne uitam la un episod din "Grey's Anatomy" si sa facem si o baie lunga. sa nu trebuiasca as alegem.

-hm..da! Si sa nu trebuiasca sa zambim prea des, nici sa ne stea bine parul.

-sau sa trebuiasca sa ne asortam cerceii la tricou.

-a, da! Si sa putem sa fim rautaciosi cu cei care au fost rautaciosi, sau indiferenti sau nepasatori sau brutali sau nesimtiti cu noi.

De cateva zile invoc privilegiul cu nezambitul, parul aiurea si cerceii neasortati. Azi vreau sa beneficiez de dreptul de a splash right under your noses pe cativa dintre cei care au fost naspa naspa naspa cu mine in ultimele luni. O sa incep cu:

Elena Udrea

Nu stiu de ce, cand nu prea ai multe merite ale tale, care sa nu se decline cu substantivul "cocos" in fata, e bine sa nu exagerezi cu importanta de sine. Play modest, ca sa zic asa. Nu zic sa nu-ti arati farmecele de femeie fatala prin pictoriale "focoase" in revistele de dame. Da-i bice! Te prinde bine blondul si o stii! Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai da inabordabila in fata presei. Spune-i omului care te suna sa-ti ia un interviu ca nu ai timp, sau ca, pur si simplu, nu vrei! Dar nu-i zice sa revina maine, apoi raspoimanie, apoi luna viitoare...

Trista mea intersectare cu platinata de pe dealul Cotrocenilor imi evoca un munte de nervi. Mai intai gingasa, ex-consiliera prezidentiala ma roaga sa revin cu un telefon, pentru ca e intr-o sedinta. A doua zi, ma roaga sa revin cu telefonul pe la 5. La 5, surpriza! Telefonul e inchis. Dupa multe alte "o sa va rog sa reveniti maine, acum nu pot sa vorbesc!" suierate, mi s-a cerut s-o sun a treia zi de paste. Tablou: mama, tata, bunica, pisicu, nasa, fratele si surorile, toti innecandu-se cu cozonacu. Eu, stresata sa nu uit s-o sun pe diva. Imi raspunde intr-un final: vaaai, da, isi aminteste ce m-a rugat. vaaai, dar azi nu poate sa stabilim o intalnire. vaaai sa o sun peste fix o saptamana! Apoi a venit referendumul si mi-a spus vaaaai, dar noi nici n-avem timp sa respiram acum. ce ocupati suntem! Peste doua saptmanai, sigur facem interviul!

Sunt curioasa cat ar fi tinut-o asa! Stiu ca m-a calcat pe nervi pentru ultima data, atunci cand, revenind eu cu un telefon "la 4", cum ma rugase, o aud pe madama ca se ambaleaza in receptor: "vaaaai, doamna, dar chiar asa! chiar n-am timp de dvs!" I-am inchis elegant, dupa ce am salutat-o. Doamna e maica-ta, in primul rand! Si-apoi, cat de greu iti era sa nu ma porti pe toate drumurile 2 luni de zile! All you had to say was: "Scuze, n-am timp!" Si nici nu trebuia sa stii ca Norvegia nu are presedinte pentru asta!

CTP

My bad: i-am cerut individului sa-mi acorde un interviu cand publicatia pentru care lucrez era inca la inceput si nu era stiuta in breasla.

His bad: a fost un mitocan, desi, barem, nu m-a purtat pe drumuri. Mi-a raspuns glacial ca "Auzi, draga, eu nu am auzit niciodata de voi! Imi pare rau, dar nu pot sa-mi asociez imaginea cu cine stie cine!" Ass! Neeeext!

Cozmin Gusa

In caz ca nu stiti cine e, e tocmai marele lider PIN. A, si asta e un partid, nu codul de la mobil. Mare om. Cica o sa ajunga presedinte, zice el. Cand mi-oi vedea eu ceafa si marmota ciocolata in staniol. A, da, si pentru ca tot e la moda, cand o sa se aleaga Patriarh un non-securist si non-gay.

Acelasi scenariu ca la Udrea, doar cu final deschis. Adica trebuia sa ne intalnim intr-un loc numai de el stiut a doua zi. Doar ca de atunci nu mi-a mai raspuns la telefon. Ever again.

Eugen Nicolaescu

Wasn't man enough for me. Ca un las ce este, m-a pasat directoarei lui de cabinet. Care, normal, m-a rugat sa "revin cu un telefon". Si cand revin, ce sa vezi! Nu-mi raspunde directoarea de cabinet, ci asistenta ei! Ca sa revin ca directoarea e intr-o sedinta. Si cand revin, sa lesin de ras! Nu-mi mai raspunde asistenta directoarei ministrului, ci secretara biroului asistentei directoarei de cabinet a ministrului! Ca asistenta era intr-o sedinta. Buuun, zic eu, pot sa vorbesc atunci direct cu doamna directoare? Nu, e si ea in sedinta cu asistenta? Sa ghicesc ca amandoua sunt in sedinta cu ministrul? Nu, imi pare rau daca sugerati ca am un ton ironic, doamna secretara a asistentei directoarei ministrului. Incercam si eu sa urmez firul logicii.

Sorin Oprescu

Ultima lovitura de slap mi-a fost data in fluier de nimeni altul decat fostul ministru al medicinii. Care, culmea, a acceptat bucuros sa ne vedem la un interviu, ba chiar a fixat o data din acea saptamana si mi-a explicat cum sa ajung la sediul Colegiului Medicilor din Bucuresti, unde presteaza el in prezent, ca director.

Ajung acolo cu o jumatate de ora mai inainte, si, ca sa nu sun la interfon si sa-l deranjez prea devreme, in lipsa unei banci, m-am asezat turceste pe trotuar, si m-am dedicat unui viciu nobil, lecturii. Cand mai erau doar 5 minute pana la intalnirea noastra, ma ridic din praf si ma indrept catre usa. Vad iesind doi indivizi.

Buna ziua, buna ziua, il caut pe domnul oprescu, care domn oprescu ca n-a fost deloc azi aici, cum nu, eu am interviu cu el, sunteti sigura, da, normal, noi nu stim nimic, ne pare rau, in cladire mai este doar femeia de serviciu, cum asa, asa bine, la revedere, la revedere.

Il sun in disperare pe individ, liniste si pace. Intr-un tarziu mai sun la interfon. Tanti de serviciu si potaia mica si ciufulita ma privesc cu intelegere, dar n-au cum sa ma ajute. Cum, domnul Oprescu nu e in concediu? ma intreaba nevinovata femeia. Stiu si eu? ii raspund. O fi plecat intr-o escapada romantica...

A doua zi, dupa ce il sun ca disperata iar, placidul domn Oprescu imi taie elanul elegant: "Domnisoara, stiu, sunt un bou si un dobitoc! Am uitat complet de interviu!"

Ehei, Lenuto, mai ai de invatat de la astia grizonati! Uite ce frumos stiu ei sa-si aprecieze lipsurile. Vezi daca tu nu stii sa-ti faci mea culpa? Tie trebuie sa ti-o zica altii!

PS: Promit sa mananc mai multa ciocolata, ca sa nu mai fiu atat de dark, mean and twisted!

Se poate si mai rau...

Atunci cand credeam ca nimeni nu ma intelege, ca sunt singura si ca ma lupt impotriva morilor de vant, Atotputernicul mi-a trimis un semn.

Insist sa va uitati, e prima data cand am ras cu lacrimi in ultimele luni. E cazul unui individ care l-a dat in judecata pe Dumnezeu pentru ca nu si-a onorat contractul incheiat la botez si nu l-a ferit de Satana. Dovada suprema ca romanul isi gaseste in orice situatie tapul isapasitor, si ca justitia romana e impiedicata sa-l audieze pe Creatorul cerurilor si al pamantului pentru foloase necuvincioase, abuz in serviciu si luare de mita doar de un mic detaliu. Citatia nu poate fi trimisa la ultimul domiciliu cunoscut al paratului...in cer! :))))))))))))

Three year crisis

For a few days now, I almost live in “Bad Day”, Daniel Powter’s video, minus the point where the cute and geekish guy comes in to rescue, with his red umbrella.

So, please be gentle if I write poorly, sadly, or uninterestingly. I’m as lonely as I could be , I feed on yoghurt and peanuts, I have a paper to run, a new job to hunt down, a life style to change, a hair straightener to buy, and a bunny rabbit to feed. Ah, yeah…and a relationship to save.

So, I have been hearing a lot about the so-called “three years crisis” lately. They say it’s got a psychological and scientifical explanation and all. I guess it’s just like coming back to the car shop, after the first drive test. If you “felt” your car, if you had that unique feeling that it’s meant to take you places, if you even forgot that it’s driving that you did, and not running wild or flying, if you felt all that, you’ll do anything to get the money and buy it. If not...you’ll try another car. And another. But you have to bring it back to the shop and decide.

So, here is me, bringing the car back to the shop. It’s not an usual car, either. Actually, it’s sort of vintage. And me and the car had a wonderful ride together. I was so sure that I was going to buy it. I so loved it’s pace and the way its metallic body communicated with me. I don’t actually know where I went wrong. I got tired in the end. When I was only a few streets away from the vintage car shop, I forced the car’s breaks, I burned its leather interior, I even scratched its side mirror.

So now I’m taking driving lessons again. And I’m sort of not going back to the shop to see the car, until I’m sure I won’t hurt its mechanism, until I change the way I look at it, until I change my life a bit. You see, I never used to drive so carelessly, to take such dangerous turns, to act so recklessly. So now I’m a walker. A bit of a lonely walker, but I guess the pain is okay, as long as it’s helping me grow.

One last thing, though. If you see a ’75 black Lincoln Continental Town Coupe, please think twice before taking it. It used to belong to me.

Nedumerire

"Stelele care cad,
Nu pier.
Stelele care cad,
Se duc pe un alt cer"

spun cei de la Taxi. Dar ce se intampla cu iubirile care cad?

De pe net adunate

Va provoc sa petreceti 10 minute pe blogul meu azi, nu mai mult, in care sa

1. aflati unde va puteti calcula on-line alcoolemia, pentru a nu mai fi nevoiti sa suflati in fiolele alea nesuferite si bacteriene. Poate n-ar strica sa vedeti daca berea de aseara a mai lasat ceva urme sau sunteti buni de urcat la volanul unui Bugatti Veyron :)

2. descoperiti un artist care face really dirty pictures :))

3. va calcultati, in doar 5 minute impactul vostru asupra planetei. mie, de exemplu, mi s-a spus, in functie de modul in care mananc, fac cumparaturi, calatoresc, reciclez s.a.m.d, ca folosesc resursele a 2,3 oameni. bad, bad me!

4. va decideti daca vreti sa va implicati in campania "beautiful lenghts" a celor de la pantene, prin care suntem incurajate sa ne ingrijim parul si sa-l lasam sa creasca, pentru ca apoi sa-l tundem si sa-l donam. din el se vor face peruci pentru femeile care si-au pierdut parul din cauza cancerului. ganditi-va ca sunt doar 4 pasi mici : grow, cut, share, shine.

have a merry, rainy wednesday!