Preţul real

Mă duc azi să-mi cumpăr o cartelă Cosmote de 5 euro la magazinul de peste drum. Vânzătorul, băiat simpatic de altfel, mă priveşte chinuit când îi întind bancnota de 50.

-Îmi pare rău, azi sunteţi primul nostru client. Vă rog să-mi daţi 26 de lei fix, că nu am să vă dau rest.

Biiiiiine, îi spun, mă întorc pe călcâie şi îi promit să mă întorc repede. Ies din magazin şi dau cu ochii de o farmacie nou-deschisă. Îmi place firma simplă pe care scrie doar "Farmacie". Intru. Şi aici sunt prima clientă, deduc eu din agitaţia stârnită de intrarea mea. Un băiat care căra cutii se opreşte să mă privească mirat iar vânzătoarea îmi zâmbeşte cu mult aplomb.

-Ăăăăăă...gumă de mestecat aveţi? întreb eu ca tâmpita, încercând să cer ceva cât de cât necesar.
-Nu, îmi pare rău, răspunde farmacista şi zâmbetul i se stinge.
-Poate bomboane mentolate? dau eu s-o dreg.
-Da! îmi răspunde ea bucuroasă că pe asta a nimerit-o. Avem Hills.
La naiba! mă gândesc eu. Cât o fi un pachet? Nouăj'de mii te pomeneşti. Nu-i o afacere tocmai bună.
-Hm. Poate aveţi ceva mai puţin puternic. Ştiţi...nu mă doare gâtul.
-Atunci Hills cu miere şi lămâie poate? zâmbeşte ea încurajator. Nu e puternic deloc.
La naiba! Iar o supăr.
-Ăă...mă gândeam la ceva care ar reîmprospăta respiraţia...De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, Paracetamol aveţi?

Femeia mă priveşte aşa cum meritam pentru o asemena replică (ca pe cineva fugit din Cuculand), după care se întoarce pe călcâie şi îmi aduce cutia.
Îi întind bancnota de 50. O aud oftând.

-Aveţi cumva mărunt? Ştiţi...abia am deschis. Nu aveţi deloc? Atunci staţi puţin.
Şi o văd că se întoarce şi caută ceva în poşeta ei.
-Nici eu nu am mărunt, spune ea zâmbind încurcată. Am doar 300.000.

Mie îmi vine să intru în pământ de ruşine că e aşa drăguţă cu mine şi sentimentul că sunt o şarlatană nenorocită care se foloseşte de fata asta drăguţă pentru a schimba 500.000 de lei devine insuportabil. Îi promit să vin cu rest imediat şi ies în stradă în căutare de mărunt. Deja-vu, anyone?

Ajung în faţa chioşcului de ziare. Fără să gândesc prea mult, mă aud spunând:
-Daţi-mi, vă rog, un ziar!
-Care?
-Oricare!
Vânzătorul mă priveşte chiorâş. Dar pesemne nu sunt prima analfabetă cu care are de-a face, pentru că nu stă mult pe gânduri şi-mi întinde cotidianul cu cea mai colorată primă pagină.
-Ăsta e bun?
-E perfect!
Îi întind cei 50-nenorociţi-de-lei şi îmi ţin respiraţia. Omul nici nu se uită la mine şi îmi întinde restul. Respir uşurată. Următoarea opţiune ar fi fost florăreasa din colţ. Şi aia se târguieşte, nu glumă.

Mă întorc la farmacie, îi întind femeii banii şi o iau spre ieşire. Farmacista mă strigă să iau şi Paracetamolul. Abia mă abţin să nu râd. Când ies pe uşă, însă, o aud râzând pe ea.

Am ajuns, într-un final şi la Cosmote, de unde am plecat victorioasă cu cartela mea. Care m-a costat fix 5 euro, o cutie de Paracetamol şi un ziar.

Bucurii pascale

Sunt un fan declarat al Crăciunului. Nu ştiu cum, dar zăpada, cadourile, colindele şi miresmele de sezon (cetină, gheaţă, cozonaci) reuşesc să scoată ce e mai bun din mine. Însă chiar dacă Paştele mi se pare o rudă mai săracă şi mai puţin amuzantă a Crăciunului (poate şi din cauza postului mai lung şi mai puţin permisiv, nu că l-aş fi ţinut, dar ca idee :P), trebuie să recunosc că are şi el părţile lui bune.

Inevitabil, cap de listă la categoria părţi pozitive stă micul-dejun în familie, cu faţa de masă cu iepuraşi, concursul de rezistenţă al ouălor roşii, drobul, pasca şi specialităţile culinare ale mamei. Avem chiar şi un set de căni speciale de Paşte, pe care le folosim doar o dată pe an. :) Da, ştiu că e puţin jenant că o culme a Paştelui pentru mine e reprezentată de un festin culinar şi nu de un sentiment creştinesc înălţător. Adevărul e că, din perspectiva mea, slujba de Înviere înseamnă trei ture de biserică şi o predică, moment după care o şterg cu mare graţie. :D Nu ştiu cum se face că în fiecare an mă trezesc insuficient echipată pentru a face faţă frigului. :))

Anul ăsta nu a reprezentat o excepţie. Am bifat cele trei ocoluri tradiţionale de biserică (ocazie cu care, încercând să iau Lumină, am reuşit să sting lumânările a nu mai puţin de 5 persoane), precum şi citirea Evangheliei şi predica. Singurul lucru pe care ne-au rugat părinţii să-l face, atunci când am plecat de acasă, a fost să aducem Lumină de la biserică, având în vedere că anul acesta a fost adusă direct de la Ierusalim. Bineînţeles că nicio lumânare n-a rezistat de la biserică până acasă şi am ajuns să falsificăm Lumina în holul blocului, cu o brichetă. :D Mi se pare totuşi că sora mea, într-un exces de sinceritate, s-a scăpat şi i-a stricat bucuria mamei de a avea Lumină sfântă în casă. Oh, well, poate la anul...

Pe lista lucrurilor care fac Paştele frumos anul acesta mai stă breazda de verdeaţă din sufragerie în care mama a ascuns ouă roşii (arată foarte ikebano-feng shui-istic), faptul că o să ne bucurăm de câteva mese în familie cu participarea tuturor membrilor (momente cu adevărat rare), cadourile pe care le-am primit (în cazul meu trei perechi de pantofi, my Precious! :D :D :D), dar şi vestea minunată de azi.

Remember Minny? Ei bine, azi am primit un mail de la noii lui stăpâni în care mi-au spus cum o mai duce şi mi-au ataşat şi câteva poze. Recunosc spăşită cu ocazia asta că am rătăcit de mai bine de un an numărul de telefon al noilor stăpâni ai lui Minny Bunny şi habar n-aveam ce s-a întâmplat de atunci cu el. :( Vă puteţi închipui atunci bucuria mea de a afla nu numai că Minny este încă în viaţă, dar că e un grăsun fericit. M-am gândit că aceia dintre voi care îşi amintesc de el se vor bucura să afle că e foarte bine.

Iată-l şi pe flocos. A crescut ceva de atunci, nu-i aşa? :))

Paşte fericit şi numai bucurii, dragii mei!

Voiaj transilvan

La ora la care scriu aceste rânduri voiajul meu transilvan s-a încheiat de câteva ore bune, lăsând loc vacanţei mele bucovinene. Cu toate acestea, am decis să scriu două rânduri despre mica mea călătorie prin Ardeal pentru a vă convinge (dacă mai este nevoie) că zona asta de ţară e una magică, în care oamenii sunt mai buni, zâmbesc mai mult şi timpul se scurge (după legi neştiute) mai molcom.

Ştiţi senzaţia pe care o ai când tocmai ai ieşit de la duş, te simţi ca un fulg, miroşi a lapte şi miere (sau struguri şi flori de câmp, după caz) şi eşti atât de bine dispus încât îţi vine să ţii un concert cu foehn-ul în sufragerie? Ei bine, aşa mă simt acum, după ce am mers câteva zeci de ore cu trenul prin Ardeal şi m-am bucurat de câteva zile de primăvară transilvăneană.

Iată doar câteva dintre lucrurile care mi-au luminat ultimele zile:

• Să stau pe prima bancă de lângă Turn în cetatea din Sighişoara şi să privesc lumea trecând. În linişte şi în soare.
• Tot în cetate la Sighişoara, o bătrânică ce ţinea un stand cu obiecte de artizanat a insistat să-i împletească o zgardă roşie lui Lily, pentru a o feri de deochi. Am ajuns să o port la încheietură, ca brăţară.
  
• Localităţile cu nume adorabile din Ardeal, gen Iclănzel, Coroisânmărtin sau Cuzdrioara. *inimioare*
  
• Băieţii din Cluj. Sunt teribil de politicoşi şi fooooarte drăguţi. :D
• La Mediaş, după ce am ajutat o bătrânică cu bagajele prin gară, a insistat să-mi dea o jucărie de pluş pentru Lily, cu care se întâlnise cu o zi înainte la Sighişoara (absolut întâmplător, nu o cunoşteam).
  
• Gara din Sighişoara (o clădire nou construită şi una dintre cele mai frumoase şi pitoreşti gări pe care le-am văzut în România) are un mic coafor şi un salon de manichiură şi pedichiură. Manichiurista e foarte amabilă şi poligloată pe deasupra. :)
  
• Un personal pe ruta Sighişoara-Mediaş (unul dintre cele 4 pe care le-am luat) e un fost tren german, cu uşi care se închid automat după semnalul sonor, ca la metrou, cu scaune separate şi tapiţate şi cu... difuzoare cu muzică. Am ascultat de la Eros Ramazotti, la Blondie şi Ace of Bace. Conductorul era, pesemne, un mare melancolic. :) A fost cea mai frumoasă călătorie cu trenul din viaţa mea.
• În Cluj, un bărbat într-un costum impecabil a ieşit de mână cu iubita dintr-un magazin şi, dând cu ochii de Lily a exclamat zâmbind: Ni no ce câine mic! A fost cea mai adorabilă interjecţie pe care am auzit-o în ultima vreme şi m-am abţinut cu greu să nu râd.
• Undeva, între două gări scăldate în soare, mi s-a insinuat în minte subiectul unei cărţi pe care simt că trebuie să o scriu. Nu ştiu încă cum o voi structura sau cum se va numi, dar ştiu cine vreau să o ilustreze (da, va avea ilustraţii :P)
• Pâinea ardelenească la cuptor cu cartofi
• Străzile înguste şi căsuţele vechi cu grădiniţe pline de flori
• Oamenii care îţi zâmbesc fără motiv.

Mă aştept numai la lucruri frumoase şi la vancaţa mea bucovineană, cu atât mai mult cu cât include ouă roşii, Slujba de Înviere, drob şi un recital Richard Clayderman, la care avem toată familia bilete. Revin cu poveşti şi impresii zilele astea. ;)

Wind of change

Lectura mea de weekendul ăsta, Triumful prostiei de Belinda Cannone, mi-a confirmat niște gânduri pe care le țeseam de mult timp.

Dintotdeauna am apărat blogul personal, ca formă de comunicare cu ceilalți, ca modalitate de exprimare a sinelui, ca mijloc de creare de conținut. Mi-au displăcut mereu cei care fac generalizări gratuite și care consideră că toți bloggerii nu sunt decât niște ahtiați după atenție și cele 15 minute de glorie. De asemenea, am în continuare foarte puțin respect pentru persoane precum Marius Tucă, care jignește la grămadă bloggerii în texte care denotă o îngustime de minte rară și, cel mai probabil, un început de sindrom Tourette (textul cu bloggerii-râme aici, cel cu bloggerii-onaniști dincoace, în caz că nu le știți deja). Nu e mai puțin adevărat că blogroll-ul meu conține doar bloguri personale (bine, cu excepția lui Vlad Petreanu, care e personalo-jurnalistic), pentru că sunt blogurile pe care le citesc cu cea mai mare plăcere. Și sper să continuu să fac asta multă vreme de acum încolo.

Schimbarea de macaz aș vrea să se petreacă în ceea ce privește propriul meu blog. Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să vă spun, iată fragmentul din eseul-roman al Belindei Cannone care a rezonat cu gândul pe care îl nutream:

„Frankfurt descrie prostia mecanismului care constă în a estima că, deoarece crede că nu poate identifica nicio esență a lucrurilor, individul încearcă să fie fidel propriei sale naturi. În fond, se trece atunci de la relativism la cultul lui eu-și-doar-eu. Căci această natură proprie, acest sine însuși, nu-i așa, cum ar putea fi el perceput și descris dacă nu suntem în stare nici măcar să concepem și să definim ceea ce ne înconjoară? Știu că nu prea sunteți amatori de romane, Gulliver și cu tine, dar romanul este un observator foarte sigur al epocii și vă garantez că producția actuală nu contenește să ilustreze această domnie a individului minimal bun doar să vorbească despre el însuși. Mă întreb dacă tele-realitatea, felurite ședințe de confesiune sub toate formele ei, în fine, această manie a exhibiției nu este exact rezultatul relativismului. Dacă realul este inaccesibil, atunci realitatea nu e decât un punct de vedere, nu e decât ceea ce eu-și-doar-eu vede și zice în legatură cu ea, iar prostia contemporană a ajuns repede să afirme că, vorbind despre lucruri, nu se vorbește decât despre sine – deci mai bine să se vorbească despre sine. ”

Nu sunt o persoană narcisistă (dimpotrivă, din păcate). Singura explicație care îmi vine în minte dacă ar fi să lămuresc caracterul auto-referențial și profund personal al blogului meu este faptul că am conceput blogul ca pe un instrument de comunicare cu prietenii și am păstrat tonul familiar și abordarea apropiată chiar și atunci când numărul prietenilor s-a înmulțit (apropo de asta, dacă Andra mai bântuie pe aici, e rugată să dea un semn, you are being terribly missed >:D< ). Asta ca să nu mai spun nimic de faptul că sunt cunoscută ca o comunicatoare (a se citi moară stricată) notorie.

Astfel a rezultat un blog (uneori prea) personal, de care m-am atașat în timp, pentru că mi-a facilitat legătură cu oameni, evenimente și idei noi. Nu regret (aproape :D) nimic din ce am scris aici (sau ce regret am și șters deja, ca să fiu politically correct :)) ) și mă bucur din plin de toți oamenii și de toate lucrurile minunate care au venit în viața mea via blog. Daaaar (pentru că toată construcția textului de mai sus converge către un dar, nu-i așa? :P) simt că a venitul momentul ca blogul să devină mai puțin auto-referențial. Un fel de personal, dar nici chiar așa, dacă vreți. :))

Voi continua să povestesc întâmplări a căror martoră sunt (în măsura în care ele mă ajută să make a point), să scriu despre lecturi/filme/piese/locuri/oameni cu care am intrat în contact și care mi-au creat o anumită stare de spirit, dar vor dispărea însemnările din jurnalul lui Bridget Jones (dormit în baie, damage control, mers la saloane cosmetice, interviuri ratate etc.) poveștile despre bad dates, ex, current & future boyfrienzi, mici bucurii sau drame personale etc. Cu alte cuvinte, textele vor păstra amprenta și comentariile mele, dar vor fi mult mai puțin confesionale. Asta cu excepția a două posturi pe care le-am promis deja și pe care le voi scrie în aceeași notă de jurnal cum am scris-o și pe prima din respectiva serie.

Desigur, îmi rezerv dreptul să mă răzgândesc oricând. ;)

Must see!

Tocmai am terminat de scris un review pentru următorul număr din Max și am 6 cuvinte pentru voi: Cea mai fericită fată din lume.

E românesc și e primul lungmetraj al lui Radu Jude. Partea bună e că NU e un film românesc despre Revoluție, cerșetori sau prostituție (no offence, Pescuit Sportiv, ok?). Partea proastă e că e un film cu o familie disfuncțională, niște mârlani blazați și niște aroganți idioți atât de familiari, încât deși vrei să râzi, îți cam stă râsul în gât.

Povestea e simplă: Delia Frățilă este o liceană din provincie, care trimite etichete de pe sticle de suc la un concurs promoțional și câștigă marele premiu, un Logan break. Fericita câștigătoare și familia ei se deplasează în buricul prăfuit al Capitalei pentru a ridica premiul și pentru a filma un spot publicitar. Treaba pare simplă: tot ce trebuie să facă e să stea la volanul mașinii, să dea pe gât sucul pentru care s-a făcut promoția și să spună încântată că e cea mai fericită fată din lume. Scena de 35 de secunde a spotului însă se filmează iar și iar, sub acest pretext narativ desfășurându-se drama Deliei, insultată de echipa de filmare și umilită de părinții care vor să o convingă să vândă premiul. Sinopsis aici, dacă nu mă credeți. :P

Deșii unii au criticat filmul pentru faptul că prezintă aceeași realitate cruntă a României din ziua de azi, eu cred că povestea lui Jude face mai mult decât să repete aceleași dialoguri sau situații din alte pelicule românești.

E adevărat, cei trei membrii ai familiei Frățilă sunt cât se poate de reali în schematismul, plafonarea și îngustimea lor de provinciali, dar grație actorilor (cel puțin puștoaica în rol principal e genială) și talentului regizorului de a empatiza cu personajele, ajungi să intri fără să vrei în mica lor dramă.

În rolul tatălui, Vasile Muraru se șterge de păcatele tutror sketch-urilor vulgare din ultimii ani și dă naștere unui personaj incredibil de complex. Domnul Frățilă e tembelul agresiv, dar în același timp mârlanul plin de sine, gata să-și rănească fiica pentru a-și atinge scopurile (atunci când fata nu vrea să vândă mașina, pentru a cumpăra o pensiune, așa cum insistă el, îi urlă în față „Nu mai ești fiica noastră – vedeta lu' căcat!“). I se alătură Violeta Haret în rolul mamei, și ea întruchiparea idioatei absolute (e posibil să te treacă un fior de nostalgie la replica „Să știi că și pentru etichetele alea de suc, și cu alea am făcut sacrificii pentru tine!“).

Cât despre Andreea Boșneag, liceana care o interpretează pe Delia Frățilă, wow! Deși fata nu are deloc experiență în domeniu (interviu cu ea pe videofil.ro), e evident că are un talent înnăscut pentru actorie.

Când o vezi pe Delia Cristina Frățilă, o cartoafă în hainele ei de oraș (în care s-a schimbat în drum spre București în WC-ul unui popas), cu mutra ei de vițică, cu vocea gâtuită și părul încleiat cu fixativ, te apucă râsul-plânsul. Talentul Andreei te face să simți din plin drama de suflet călcat în picioare a Deliei: terorizată de părinți și suspusă la tone de insulte din partea echipei de filmare (o trupă de papagali cinici), fata e totuși forțată să repete la nesfârșit „Mă numesc Delia Cristina Frățilă și sunt cea mai fericită fată din lume!“.

Trailerul aici. Ne vedem la cinema pe 15 mai. ;)

Lame.fm :)

Pentru aceia dintre voi care nu sunt utilizatori sau fani ai site-ului Last.fm acest post s-ar putea să nu fie deosebit de important. Cu toate acestea, povestea pe care intenționez s-o prezint aici este interesantă, cel puțin din perspectiva modului în care este văzută egalitatea online în anul 2009.

Dacă nu ați făcut încă cunoștință cu LastFM, acesta este un site de muzică, care combină downloadarea legală, cu radiouri online, recomandări, topuri, biografii ale muzicienilor etc. Ce este așa deosebit la acest site, vă veți întreba. Ei bine, în primul rând faptul că site-ul are la bază un progrămel-minune, numit Audioscrobbler, care practic ”spionează” tot ce mișcă în materie de muzică pe un calculator: ce melodii asculți în Winamp, ce mp3-uri ai etc. Audioscrobbler este tot timpul activ pe un calculator pe care ai ascultat muzică mai mult de 3 zile, îți înregistrează gusturile muzicale și apoi generează recomandări pornind de la preferințele altor utilizatori. Și aici ajungem la al doilea motiv ce face acest site atât de deosebit: faptul că asocierea Audioscrobbler cu ideea de radio online a dat naștere celei mai mari rețele sociale bazate pe gusturi muzicale din lume: 30 de milioane de utilizatori din 200 de țări.

Last.fm-ul mai este grozav și pentru faptul că îți creează un fel de jurnal cu toate melodiile pe care le asculți, astfel încât dacă nu-ți aduci aminte melodia aia grozavă pe care o ascultai acum două luni într-o seară de marți, o poți găsi acolo din câteva clickuri. Ca să nu mai pomenesc nimic despre interacțiunea cu oamenii care au aceleași gusturi muzicale ca tine (oameni care comentează piesele, poartă discuții pe forumuri, leagă prietenii etc.), topurile pe care Last.fm ți le face cu cele mai ascultate piese și formații sau, bomboana de pe tort, funcția care îți permite să creezi stații de radio cu numele unui artist sau unui tag. Am, de exemplu, un Amy MacDonald radio și un Happy Radio, pentru zilele ploioase.

Dar scopul acestui post nu este de a vă convinge (în caz că nu erați deja) de cât de cool e Last.fm. Problema este alta. Acum o săptămână, Last.fm își anunța utlizatorii că, din cauza costurilor ridicate pentru licențele muzicale (costuri ce nu pot fi acoperite din reclame), începând cu 1 aprilie vor trebui să plătească o taxă lunară de 3 euro prin serviciul Paypal pentru a continua să asculte muzica. Și asta nu e tot. Fără să dea nicio explicație, conducerea site-ului mai anunța și că cetățenii din SUA, Anglia și Germania sunt exceptați de la această prevedere și că vor putea asculta Last.fm gratuit, ca și până acum.

Reacția a fost virulentă. Foarte mulți utilizatori s-au declarat deranjați de introducerea costului, cu atât mai mult cu cât, spuneau ei, există alte servicii asemănătoare, gratuite pe internet. Însă cei mai mulți fani ai Last.fm-ului au spus că sunt jigniți de discriminarea apărută între țările G3 (așa cum au început să fie numite SUA, Anglia și Germania) și restul lumii. Mi s-a părut amuzant că au existat chiar și germani și americani, care au spus că deși se numără printre privilegiați, în semn de solidaritate cu cetățenii din afara țărilor lor, își vor șterge conturile și vor înceta să asculte Last.fm.

Ca urmare a acestei reacții, șefii site-ului au comunicat că vor amâna introducerea costurilor într-un nou post, prin care încercau să îndulcească șocul inițial prin niște măsuri pe cât de amuzante, pe atât de ineficiente în ochii utlizatorilor: introducerea altor modalități de plată în afară de paypal, posibilitatea de abonamente cadou (cumperi un abonament cadou pentru un prieten etc.). Am citit cu interes (aproape) toate comentariile lăsate ca urmare a acestui nou anunț, deoarece mi se par foarte interesante pentru a afla ce gândesc oamenii din diferitele țări ale lumii în legătură cu plata pentru radiouri online, în legătură cu această măsură discriminatorie, dar și care este nivelul de trai și cât reprezintă pentru aceștia 3 euro pe lună.

Iată care sunt principalele lucruri care au fost imputate conducerii Last.fm.

În primul rând, cea mai puternică acuzație a fost aceea de rasism muzical, în variante ei mai blândă de discriminare socială. Foarte mulți oameni au subliniat faptul că site-ul s-a lansat inițial sub deviza Social Musical Revolution, tocmai pe ideea că muzica e gratuită pentru oricine, din orice țară. De asemenea, se pare că o soluție de compromis acceptată de foarte multă lume ar fi ca serviciul să devină plătit în absolut toată lumea, pe principiul ori plătim toți, ori nu plătim nici unul. Într-adevăr, cei de la Last.fm au explicat că aceste 3 țări sunt scutite de plată pentru că reclamele din țările respective acoperă costurile pentru licențe. Pe de altă parte, mi se pare foarte justificată explicația unui comentator care spunea că dacă și cetățenii din respectivele țări ar plăti (să nu uităm că radioul ar fi plătit în 197 de țări și gratuit în 3, dintre care una e un contiment întreg, for Pete's sake!), costul radioului ar coborâ sub 2 euro pe lună, poate chiar sub un euro, ceea ce ar fi în beneficiul tututor.

Unul dintre cele mai simpatice comentarii la capitolul discriminare a fost următorul:

”imagine that at an all-you-can-eat buffet we start charging americans and germans more money than other nationalities…because we found out that on average they eat more than the rest of us…i’m sure you would agree, innit?

of course we’d charge the english more as well ‘cause they tend to drink more than the rest of us too. you’re treading a treacherous path my friends… i’m willing to pay whatever you want… but: same price for the same service…for everybody.”

Dar problema nu rezidă doar în faptul că cele trei națiuni privilegiate vor asculta Last.fm gratuit, în timp ce restul lumii va plăti pentru serviciu, ci că cele trei țări vor avea parte de funcții pe care restul nu le va avea, nici măcar contra-cost. În acest sens mi s-a părut foarte plastică comparația unei alte utilizatoare de last.fm:

”My problem with the last.fm radio subscription is really not that we will have to pay (although of course it is better to have it for free). My main problem is that some countries pay while other coubtries, who get better last.fm services (play-on-demand, like I’ve mention numerous times before) than we ever will after paying, don’t pay. It’s unfair.

See things this way: If you have a magazine and you’ve always sold it on newsstands and suddently you put it up online in PDF for free people won’t give it as much value as they would if it were paid. Because, even if the notion is buried in our unconscious, we always assume that if we pay for something it is better, and if it is free it’s probably not that good. Hence the saying “you get what you pay for”. But now imagine you have a magazine and you put it up online in PDF and some people you allow them to get it for free but others have to pay, and the people who have to pay get a version of the magazine with alot less pages than the magazine the other select group of people is getting for free. No one would want to pay for it.”

Pe de altă parte au fost și unii care au tratat indignarea persoanelor care se simțeau discriminate cu delicioasă ironie:

”You are not discriminated against just because you can’t have what someone else can have. It is like saying I live in Spain and I am discriminated against because I’m not allowed to have Barrack Obama as my President. Or that I’m discriminated against because I can’t use the British National Health Service even though I live in Canada.”

În al doilea rând, pentru mulți oameni, chiar suma de 3 euro lunar constituie problema. Un student sud-american spunea, de exemplu:

”Let me get this straight, your are only not charging to the most rich countries?

With 3 USD I can buy brunch, lunch, and meal, in my college, including beverages.

Every day, my local currency worths less and less, so everyday it will be expensier.”

În al treilea rând, faptul că anunțul a survenit doar cu 7 zile înainte ca decizia să intre în vigoare a fost considerat de mulți o lipsă de respect pentru utilizatori, cu atât mai mult cu cât cei care au plătit un abonament (doarece exista și până acum această posibilitate, în schimbul sumei de bani urmând să primești funcții suplimentare) spun că nu ar mai fi făcut acest lucru dacă ar fi aflat decizia Last.fm de a face o diferență între cetățenii americani, britanici și germani și restul lumii.

M-am amuzat copios citind comentariile lăsate de oameni în urma celui de-al doilea anunț Last.fm. Sunt o radiografie excelentă a mentalității actuale vizavi de Internet și serviciile online (pe principiul “I love this site so much that I refuse to pay for it!!”), dar și o măsură a nivelului de civilizație și economie mondială etc.

Personal, în timp ce scriu aceste rânduri, ascult în căști The Boy Least Likely To la radioul meu Happy de pe Last.fm și mă gândesc că anunțul ăsta este, cel mai probabil, o mare păcaleală de 1 aprilie. :) Nu pot să cred că cei din spatele unui site care se vrea global, și un instrument al revoluției muzicale pe itnernet pot fi atât de lipsiți de inteligență încât să creeze discriminări teritoriale. Și dacă problema ar fi, într-adevăr, faptul că respectivele țări aduc venituri mai mare din publicitate, atunci de ce nu s-ar face și delimitări pe orașele din acele țări? Ca să nu mai spun nimic de faptul că ar putea exista atâtea alte modalități de a rezolva problema fără a introduce costul (de exemplu introducerea donațiilor, ca în cazul Wikipedia).

Și da, aș plăti 3 euro pe lună pentru că ascult al naibii de mult Last.fm în fiecare zi, dar nu în condițiile în care nu mă bucur de aceleași avantaje ca americanii sau britanicii, de exemplu. E ca și cum la un club de dans pentru copii, o parte dintre ei ar putea face cursuri gratuit, în timp ce o parte ar plăti pentru ele. Iar cei care ar face cursurile gratuit ar învăța pași de dans mai interesanți decât plătitorii, și ar avea și echipament din partea casei pe deasupra. Absurd, right?

Eu una aștept în continuare să apară pe site mesajul cu April Fool's Day. :))