Pe mine, evident! )) Aseara m-am vazut cu unul, in seara asta ma vad cu celalalt (ok, poate si cu Nicholas Cage, the night is still young).
Evident, titlul si chapeau-ul mi-au servit doar scopului subversiv de a va atrage atentia. Aseara nu m-am intalnit cu Zuckerberg, dar am fost sa vad “The Social Network” (la sala VIP de la Afi unde mi-au inghetat picioarele pe super fotoliile lor ajustabile si butonabile, dar sa nu divagam). Nu dau spoiler alerts, so read on.
The Social Network e un film bun, desi, dupa umila mea parere nu merita chiar 8.5 stele cate i-au dat cei 22.000 de geeksi pe imdb.)) Daca n-ati auzit de el pana acum, filmul povesteste cum s-a nascut cea mai mare retea sociala a secolului 21 (Facebook) in camera de camin de la Harvard a tocilarului si inadaptatului social Mark Zuckerberg. Trailer mai jos:
E un film care merita vazut, mai ales daca aveti cont pe Facebook si vreti sa intelegeti (ma rog, partial) reteta de succes care a dat nastere acestei revolutii in comunicare de care multi suntem dependenti. Ritmul alert, plasarea actiunii in campusul unei universitati, predilectia pentru profilul “geek”-ului, iubirile (semi)adolescentine, sumele fabuloase de bani, faptul ca filmul are la baza o povestea adevarata – toate acestea mi-au adus aminte de 21 (pe care, daca nu l-ati vazut, va recomand calduros sa o faceti, e un film chiar foarte, foarte misto. Eu l-am vazut de vreo 4 ori ).
Am facut apoi niste sapaturi si am descoperit ca The Social Network si 21 au cel putin 2 lucruri foarte importante in comun: ambele au la baza o carte scrisa de Ben Mezrich (in cazul primului este vorba despre “The Accidental Billionaires”, iar in cazul celui de-al doilea de “Bringing Down the House”) si amandoua au fost produse de Kevin Spacey. Si, desi nu cred ca vreuna dintre ele va deveni filmul definitoriu al Generatiei Y (cum spunea cineva pe imdb, comparand “The Social Network” ca impact cu “Fight Club”), trebuie sa recunosc ca Spacey stie sa nimereasca subiecte ce miros de la o posta a succese la box office.
O sa citesc “The Accidental Billionaires”, dar presimt ca nu va fi de ajuns pentru a-mi satisface curiozitatea cu privire la adevarata personalitate a lui Zuckerberg. La inceputul povestii, Mark este prezentat ca un obsesiv-compulsiv usor autist, inadaptat, egocentric, iar cateva sute de milioane de “prieteni” si cateva miliarde de dolari mai tarziu, este aproximativ la fel (in acest sens, ultima scena din film este geniala).
Am ajuns aseara acasa si primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi deschid laptopul, sa intru pe Facebook si sa-i caut profilul. Bineinteles ca niciunul dintre statusurile sale (pe care am dubii serioase ca le scrie chiar el) nu tradeaza nimic din profilul pe care i-l realizeaza filmul. Desi, aparitia lui brusca la Oprah si anuntarea unei donatii de 100 de milioane de dolari imediat dupa lansarea filmului ma fac sa cred ca pelicula a atins un punct dureros pentru cel mai tanar miliardar al planetei.
Cat despre partea a doua a titlului acestui post, in seara asta, la invitatia prietenei mele Alexandra, o sa ma fac all shiny & pretty si o s-o insotesc la Balul de Halloween organizat anual de Leslie Hawke (aka mama lui Ethan Hawke) in beneficiul Fundatiei Ovidiu Rom.
Balul va avea loc la Palatul Parlamentului, iar tema de anul acesta este “anii ’50”. Asadar, voi purta o rochita neagra cu buline mici albe, legata dupa gat si plisata de la talie in jos (very pretty and very 50’s) si un sacou Catinca Roman alb cu buline negre, all courtesy of minunatul dulap cu haine dragute al redactiei Tabu. Iar pe cap voi avea aceasta minunata floare cu voaleta, courtesy of Diana, talentatul designer de accesorii de la Mansarda 9.
Pentru ca nu merg direct la Bal, ci la after-party, nu stiu care sunt sansele sa-l intalnesc pe Nicholas Cage (pe care Leslie Hawke l-a convins sa vina pentru a spori atractivitatea evenimentului) dar daca o fac, I’ll tell him you said hi. ) In alta ordine de idei, sa va distrati si voi, pe oriunde decideti sa va petreceti noaptea de Halloween si nu uitati sa dati ceasurile cu o ora in urma la noapte.
Ma gandesc la tine des, sa stii. Unde esti, ce mai faci... De cand ai plecat, nu ai mai dat niciun semn. Si-atunci imi ramane doar sa visez. Si-mi imaginez ca acolo unde esti e mereu dimineata, si tu iti pregatesti cafeaua cu aceleasi doua bucatele de zaharina si pleci la pescuit. Mi-ar placea sa te mai vad macar o data luandu-ti cutia cu rame si mulineta din hol. Intr-o zi stiu ca am s-o fac.
Pana atunci, n-o sa-ti spun sa-ti fie tarana usoara. Stim amandoi ca tarana e grea. In schimb, sa-ti fie cafeaua putin amara si firul intins, tata! Mi-e dor de tine. In fiecare zi.
Cateva motive pentru care nu trebuie sa ratati "Autobiografia lui Nicolae Ceausescu", filmul lui Andrei Ujica, super-aclamat de criticii de la Cannes:
- Pentru ca e genial. Initial am crezut ca va fi documentar, dar nu este. E realizat din zeci de fragmente video din arhiva personala a lui Ceausescu (vizite de stat, vacante, discursuri publice, dar si inmormantari si aniversari in familie etc.) din care sunt reconstituiti ultimii 25 de ani din viata lui.
- Pentru ca e o combinatie foarte bine dozata de anecdote pe care le veti vedea in premiera si lectii de istorie.
- Pentru ca, daca tot vorbim de lectii de istorie, va va ajuta sa intelegeti niste lucruri care nu se predau la scoala (asta daca sunteti nascuti dupa '80).
- Pentru ca va da o noua perspectiva asupra perioadei respective (daca sunteti nascuti inainte de '80).
- Pentru ca este primul film despre/cu Ceausescu care il umanizeaza. Cristina m-a avertizat inainte sa-l vedem "Sa te uiti la ochii lui cum se schimba". Si asa e. Spre final are o privire de animal haituit. Si de paranoic. Dar sa vezi cum ajunge sa aiba privirea asta e absolut fascinant.
Am fost aseara la avanpremiera filmului, la Centrul National al Cinematografiei, intr-o companie extrem de restransa si selecta: jurnalisti si bloggeri politici, vreo 20 de oameni in total. Dupa cum v-ati dat seama pana acum, mi-a placut foarte mult filmul, dar si mai mult decat filmul mi-a placut sesiunea de Q&A de la final, cu regizorul Andrei Ujica.
Am mai fost pana acum la avanpremiere de filme romanesti, unde am avut ocazia sa ascult regizorii vorbind, dar la nici unul n-am ramas atat de fascinata. Un om rafinat, cu o ironie delicioasa si o experienta de viata foarte interesanta, pe care as fi putut sa-l ascult ore in sir. Am inteles ca preda la o academie de teatru si film din Germania. Well, ferice de studentii lui ca pot asculta zilnic un om atat de fain.
Din discutia la care am asistat, am retinut raspunsul la intrebarea de ce n-a punctat in film, prin explicatii scrise, locurile si persoanele care au aparut in imagini, astfel ca toata lumea sa inteleaga despre ce este vorba: "Eu nu sunt un diriginte de cultura. Eu fac arta, nu istorie. Pe mine m-a preocupat doar sa pun un spot de lumina pe un anumit personaj, intr-un anumit moment din timp."
Tot asa, mi s-a parut foarte interesant ca in total exista 9.000 de ore de film cu Ceausescu in arhive, din care au fost selectate initial 1.000 de ore, in functie de cateva indicatii precise (evenimente, perioade ale anului, capete de banda care pastrau imagini de tipul candid camera) apoi 250. Regizorul si editorul s-au uitat apoi la cele 250 de ore, timp de un an, si au reusit sa editeze prima varianta a filmului cu doar 16 minute peste ceea ce puteti vedea acum.
Revenind la "Autobiografia lu Ceausescu". Trailerul oficial al filmului este acesta, dar nu va va ajuta sa va faceti o parere foarte clara despre ce este vorba. Va recomand sa urmariti, in schimb, alte 3 trailere create de regizori romani pentru acest film, pe care domnul Ujica ne-a rugat aseara sa le popularizam.
Trailerul lui Marian Crisan este foarte simpatic, pentru ca il prezinta pe Ceausescu prin ochii generatiei de dupa '89:
Trailerul lui Adrian Sitaru suprinde excelent principalele momente din film:
Iar trailerul realizat de Radu Jude prezinta doi pusti care comenteaza cateva scene din film si mi se pare cel mai creativ:
Filmul are premiera joi, 28 octombrie, la Sala Palatului, incepand cu ora 18.00 (atentie ce planuri va faceti dupa, filmul dureaza 3 ore!). Studentii si elevii au intrarea gratuita, la fel si cei care aduc o bancnota veche de 5 lei comunisti (care, din cate am inteles, au disparut dupa '78). Pentru restul publicului intrarea costa 5 lei noi. Mai multe detalii pe pagina oficiala a filmului: autobiografia.ro sau pe Stiri de bine.
Daca o sa am vreodata o casa a mea, mi-ar placea sa am si o camera mica-mica, in care sa depozitez, ca pe niste trofee, greselile pe care le-am facut.
Ar avea peretii varuiti cu alb si un bec galbui, care ar arunca pe pereti o lumina prietenoasa. Iar pe rafturile de lemn lacuit ar fi grupate, ca la o expozitie, ocaziile pe care le-am ratat pentru ca am fost prea timida, momentele in care am spus prea mult, cele in care am spus prea putin, fotografiile in care am zambit fals, lucrurile pe care le-am pierdut pentru ca n-am crezut ca le merit sau pentru ca n-am stiut sa lupt pentru ele, clipele in care am fost prea mandra sa cer ajutor, cele in care n-am stiut sa fiu suficient de mandra, piedestalurile pe care am urcat si gropile in care am cazut, reprosurile pe care le-am facut, cele pe care n-am stiut sa le fac, gesturile nechibzuite si cele prea indelung exersate, momentele in care i-am mintit pe altii, dar mai ales cele in care m-am mintit pe mine.
As fi singura care ar avea cheia de la camera si as intra destul de rar in ea. Cam de doua-trei ori pe an, cat sa sterg praful de pe greseli si sa ma asigur ca nu le uit. Iar la sfarsitul fiecarei vizite as inconjura cu privirea toate exponatele, as inchide becul si as rasuci multumita cheia in usa. In urma mea, in camera s-ar asterne o liniste adanca, si un parfum discret de gardenie, mosc, piersica si regret.
Barbati care vor sa schimbe lumea si barbati care nu se pot schimba nici pe ei insisi. Barbati care alearga la tine cand se taie intr-o coala de hartie si barbati care nu spun nimanui ca au febra. Barbati care imblanzesc munti si barbati care se simt bine numai inconjurati de beton. Barbati care te privesc neputinciosi cand suferi si barbati care stiu sa alunge durerea. Barbati care cred in tine atunci cand tu nu o faci si barbati care te descurajeaza pentru ca se simt intimidati. Barbati copilarosi si barbati barbosi.
I-am iubit pe toti si mi-e dor de fiecare in parte.
Dar cel mai tare mi-e dor de barbatii care te fac sa uiti. Sa uiti de replicile care te fac sa pari desteapta sau de ipostazele in care arati ridicol. Sa nu-ti pese ca dimineata cand te trezesti iti luceste nasul caraghios sau ca incurci capitalele europene. Si sa-ti fie indiferent ca sucesti capete cand porti rochii verzi si esti mereu sufletul petrecerii.
Mi-e dor de barbatii in bratele carora te dematerializezi si te transformi intr-o simpla stare. Ca un ibric fermecat in care, dintr-un pliculet concentrat de tine, ramane doar un abur cald, cu miros de acasa.
Pentru ca se simte in aer miros de weekend, m-am gandit sa va fac astazi o surpriza si sa impartasesc cu voi trei mici comori perfecte pentru o seara retro de sambata sau o dupa-amiaza lenesa de duminica.
Este vorba, in primul rand, de 53 de diafilme romanesti pe care, datorita lui Nihasa, (care le-a uploadat) le gasiti pe Youtube.
M-am uitat intr-o seara cu Ligia vreo doua ore la ele (sa vedeti acolo conflict de interese, ea voia "Ridichea uriasa", eu "Nuielusa de alun" si numai dupa negocieri indelungate am ajuns sa le vedem pe amandoua )) ) si trebuie sa recunosc ca a fost putin ciudat. Dupa atatea filme 3D, sa stai sa te uiti la un ecran si sa nu auzi nimic decat trosnitul popcornului poate fi o experienta usor bizara. Dar reconfortanta, in acelasi timp.
Din pacate, unele dintre diafilme nu sunt complete (da, vorbesc despre tine, domnule "Harap Alb"!) si lipsesc tacanitul apartatului si mirosul de banda de film usor incalzita (va mai aduceti aminte?!). Cu toate astea, cred ca o sa va faca placere sa le revedeti.
In aceeasi nota retro, am descoperit si doua site-uri unde va puteti uita la filme romanesti clasice: Cinema romanesc si Filmele copilariei. In total peste 250 de filme si seriale romanesti, de la "Maria Mirabela" si "Roscovanul" la "Ciresarii", "Liceenii", "Nea Marin Miliardar", "Padurea Spanzuratilor" si "Ciuleandra". Eu, una, abia astept sa ma uit la cateva episoade din "Toate panzele sus".
Din pacate, pe langa minunatele filme romanesti clasice, cele doua site-uri au si filme contemporane (chiar si din 2010). Veti gasi pana si "Eu cand vreau sa fluier, fluier" si "Poker", ceea ce nu cred ca este ok. N-o sa ma simt vinovata sa ma uit la "Felix si Otilia" online, dar cred ca filme precum "Nunta muta" sau "Boogie" merita sprijinite si vazute la cinema sau cumparate pe DVD, nu piratate. Dar asta e doar parerea mea.
Acestea fiind spuse si link-uite, sper sa va placa recomandarile mele. Vizionare placuta!
Vesti bune pentru tinerii crestini, seriosi si fara vicii! Pentru ca cineva cu cunostinte de html stie cat de greu e sa-ti gasesti jumatatea crestina in ziua de azi, a aparut primul site de matrimoniale 100% crestin-ortodox.
Gata cu picoteala prin diverse unghere ale bisericii, in asteptarea finalului Sf. Liturghii, pentru a aborda cate o domnisora! Gata cu pelerinajele plictisitoare in care ati plecat impinsi de dorinta de a gasi sufletul pereche! De-acum sunteti doar la un click distanta de a va implini visul unei familii crestine numeroase.
Pasii pe care trebuie sa ii urmati in acest sens sunt foarte simpli. Tot ce trebuie sa faceti este sa accesati site-ul Cetatea Crestina si sa mergeti la sectiunea “Doresc sa intemeiez o familie crestin ortodoxa”. Veti gasi rubricile de mai jos (valabile, bineinteles, si daca sunteti o tanara crestina in cautare de sot.)
Criteriile de selectie tin, bineinteles, de numarul de vizite la biserica si cel de spovedanii, opinia cu privire la ecumenism, dar si de gusturile muzicale (Manele: “Ii plac”/”Nu asculta”), de obligatii familiale si de inaltime.
Impinsa de curiozitate si ghidata de un spirit de toleranta, am cautat un barbat crestin cu vicii. N-a fost sa fie.
Dezamagita ca nu exista barbati crestini cu vicii, am impus criterii mai usor de atins, si am intrat sa citesc profilurile tinerilor mai putin viciosi, care spera sa isi gaseasca jumatatea aici.
E bine sa stiti de pe acum ca nu toti isi doresc acelasi lucru, si ca multi nu stiu, de fapt, ce vor. Spicuiesc dintre raspunsurile mele preferate la rubrica CE SPERATI SA GASITI PE ACEST SITE.
- unii, de exemplu, cauta ceea ce ar putea gasi si pe o banca in parc: “Liniste”.
- altii cauta ceea ce vrem cu totii “Putina intelegere”.
- mai sunt si cativa indecisi, care oscileaza intre insuratoare si achizitionarea unui animal de povara, ceea ce, pana la urma e de inteles:
- si, in timp ce unii vor sa gaseasca Atlantida
- altii sunt destul de modesti in cerinte
- si foarte putini sunt cei atat de precisi in indicatii
- mai sunt si cei care vor varianta feminina a Calaretului fara Cap
Si am pastrat la final cel mai simpatic raspuns la aceasta intrebare. Va dau un indiciu: omului ii lipseste ceva ce lui Marlyn Manson i-a prisosit. ))))
Pentru ca Andreea este cea care mi-a spus de acest site, daca va gasiti jumatatea prin intermediul lui, sa stiti ca ei trebuie sa ii multumiti.
Scria Iren zilele trecute un text adorabil despre "Cluburi secrete din care as putea face parte". Ei bine, unul dintre cluburile super secrete si elitiste in care ma vad membru emerit ar fi "Asociatia oamenilor cu idei putine, dar fixe".
Am si eu niste chestii pe care le vreau in viata, nu foarte multe, dar care imi stau in capsor ca niste piuneze prinse pe un panou. Nu va ganditi insa la lucruri mari.
De exemplu, de mai bine de un an imi doresc o pereche de wellington boots (supranumite si "cizme de cauciuc"). Nu-s o chestie nici scumpa, nici rara si totusi, mai bine de un an n-am reusit sa intru in posesia lor. Noroc cu vacanta la Londra, de unde m-am intors cu ele in picioare (literally, desi si la Londra si la Bucuresti era un soare nebun, dar eu n-aveam loc in bagaj nici de un pachet de guma). [I'm actually wearing them, as I type, my preciousss ]
Din aceeasi serie, imi doresc de ceva vreme sa dorm o noapte la un hotel din Bucuresti. Sa ma lafai intr-un pat dublu, sa las prosoapele pe podeaua baii, sa servesc micul-dejun in pat, dupa care sa-mi iau bocceluta, sa caut cea mai apropiata statie de RATB si sa ma duc acasa. ))
Si iata ca vineri mai dam jos o piuneza din capsor:
O sa trec cu vederea faptul ca o fata single, who's just casually dating and not in a relationship, e putin discriminata in orasul asta si o sa ies in seara asta la Carrefour, sa cumpar o cutie noua de piuneze. Astea vechi sunt cam pe terminate. ))
PS: Urmeaza si texte mai putin glossy, daca ati inceput sa va ingrijorati.
Toata lumea ma intreaba zilele astea ce am facut la Milano. Ei bine, am ars-o à la Maria Antoaneta, vorba colegului meu Robert de la Beau Monde (care mi-a fost principalul partener in crima, atat la shopping, cat mai ales la party). Dar sa o luam cu inceputul.
Am fost cazati in cel mai luxos hotel din Milano, Principe di Savoia, care arata intr-un mare fel, respectiv asa:
Am aflat ca aici s-au mai cazat, de-a lungul timpului, regina Elisabeta a II-a, Woody Allen, George Clooney, George W. Bush, Bill Gates, Vladimir Putin si Francis Ford Coppola to name but a few (bineinteles, aici vorbim despre apartamentul prezidential de la etajul 10, unul dintre cele mai mari si somptuoase apartamente prezidentiale din lume, cu lift propriu, spa de 100 de metri patrati in stil pompeian, mobilier original din secolul al XIX-lea, oglinzi venetiene, candelabre din Murano, portelan de Limoge, argintarie veritabila etc.).
Cu toate ca nu m-am bucurat de o piscina cu peretii acoperiti de fresce, nu pot sa spun ca m-am jenat nici cu superbul meu apartament din turnul hotelului. Si cand spun apartament, spun dressing cat prima camera de camin in care am stat in liceu,
[un mic colt din dressingul cu oglinda de 3/1,5 metri]
spun baie cat un living,
spun birou pe care initial l-am confundat cu dormitorul propriu-zis (cand am vazut canapeaua, prima mea reactie a fost “You’ve got to be kidding me! Nu dorm pe asa ceva!” Yup, I’m sometimes really stupee. )) )
si spun un dormitor cu pat cu baldachin si pereti capitonati pe care pana si Maria A. l-ar fi gasit satisfacator, sunt sigura.
Acum, ca sa sparg putin monotonia acestui text descriptiv, trebuie sa va spun ca, pe langa loc de pus capul pe perna si facut bai ridicol de lungi si inspumate, apartamentul mi-a servit si ca setting pentru cele mai tampite fantezii cu hoteluri de 5 stele pe care le-ati vazut in rom-comurile proaste.
N-am ratat, asadar, obligatoriul canon ball jumping in pat, cu dublu flic
si o aterizare de care si Nadia ar fi fost mandra [ignorati, va rog, piciorul de gazela ce se iveste pornografic de sub halatul de baie - absorbita de actiune am uitat de bunele maniere ))].
Am inclus pe lista si arhi-cunoscuta coregrafie a lui Hugh Grant pe care am executat-o la o ora ridicol de tarzie pe palierul hotelului, cu usa intre-deschisa, cat sa aud Pointer Sisters si sa o sterg daca se ivea vreun spectator [pozele imi lipsesc aici, dar va asigur ca a fost quite a show! )) – videoclipul de lamurire mai jos]
Si, pentru ca am avut si un seif in dressing, n-am putut rezista tentatiei de a-mi adaposti in el pretiosii biscuiti si de a-i pazi cu un cod extrem de alambicat, de era cat pe ce sa-i las prizonieri acolo la plecare. ))
S-au mai intamplat si alte lucruri wild in apartamentul 175, dar, din respect pentru demnitatea mea, vor ramane nementionate.
Apropo, am observat ca hotelul asta tinde sa scoata la iveala latura kinky din oameni. Iata, de exemplu ce poza am gasit pe Google cautand “Hotel Principe di Savoia Milano”. Si aici vreau sa mentionez ca, desi baia si geanta fetei sunt identice cu cele pe care le-am avut si eu la Milano, eu am gusturi mult mai bune la incaltaminte. )))
Am avut doar doua mici nemultumiri in legatura cu hotelul. Prima ar fi ca, desi am avut in birou un televizor de ultima generatie cu consola, nu l-am putut folosi sa ma uit la unul din sutele de filme excelente pe care le avea pentru ca un film costa...20 de euro! Bine, avand in vedere ca o camera era peste 400 de euro si doar micul-dejun era vreo 70, presupun ca cine isi permite banii astia nu are probleme sa arunce 20 de euro pe o vizionare de film. E adevarat, muzica si canalele TV erau gratuite. Nu si Internetul, care era si el vreo 15 euro ora, but don’t get me started.
Al doilea lucru care m-a enervat a fost ca m-au cazat (ca pe o printesa de secol XXI ce sunt...NOT!) in Turnul hotelului, la care ajungeai printr-o combinatie incurcata de luat liftul pana la etajul 3, mers prin vreo 5-6 siruri de holuri, traversat pasarela care lega turnul de hotel si apoi luat alt lift, care te ducea la etajul tau.
Inutil sa va spun ca m-am ratacit ca o oaie de fiecare data cand trebuia sa ies/vin in camera. Motiv pentru care m-am imprietenit (ma rog, el mai mult cu mine decat eu cu el) cu Shivashasomething, un indian suspicios de amabil si saritor care nu stiu cum facea, dar se nimerea in preajma de fiecare data cand nu-mi gaseam drumul si insista sa ma conduca pana la camera.
L-am vazut si la petrecere, unde bineinteles ca a venit sa ma salute si sa se intereseze cine este cel care ma insotea (Robert, that is). Era cu echipa Cosmopolitan India, asa ca mi-am petrecut o buna parte din party ascunzandu-ma cu Robert de “Cosmo India guru”. Abia ieri, cand am facut ordine printre cartile de vizita primite, am descoperit ca dl Shivashankar era...sunteti gata?..."Lavazza Director - South Asia"! )))))))))))))))))))) Noroc ca nu sunt a gold digger, ca altfel mi-as trage probabil si acum castane in tartacuta pentru indiferenta glaciala cu care l-am tratat.
V-am povestit despre insistentul Shivashasomething, dar n-am apucat sa va povestesc despre conferinta de presa si interviul cu Mark Seliger si Francesca Lavazza. Ei bine, tema din acest an a calendarului este ta-daaa: “Falling in Love in Italy”. Si, pe langa calendar, cei de la Lavazza au facut si un mockumentary super simpatic, in care “specialisti” in dragoste vorbesc despre pericolul de indragostire care te "pandeste" in Italia.
Despre calendar, hm. Ideea din spatele lui a fost sa prezinte cate un cuplu de indragostiti in cate un oras simbol pentru Italia (Venetia, Verona etc.), insotiti, bineinteles si de cate o cana de Lavazza, prezenta mai mult sau mai putin sugestiv, umoristic, suprarealist etc. Nu pot spune ca m-a dat peste cap, desi mi-au placut foarte mult imaginile pentru lunile martie-aprilie
si pentru septembrie-octombrie (care a fost si poza preferata a lui Seliger)
Marea absenta de la conferinta a fost Olivia Wilde (interpreta personajului “13” din Dr. House), care, impreuna cu sotul ei, italianul Tao Ruspoli (cu care e maritata de la 18 ani) deschid prima pagina a calendarului. Ni s-a spus ca e pe platourile de filmare in SUA unde finalizeaza trei noi filme.
Cat despre Seliger, a fost fenomenal! Am aflat cu putin timp inainte de conferinta de presa ca, pentru ca ii intarziase avionul, nu mai puteam sa facem interviuri 1-1 cu el si urma sa avem o sesiune comuna de Q&A-s. M-am speriat putin, pentru ca am crezut ca n-o sa-i pot pune suficiente intrebari (da, imi pregatisem temele ca o scolarita ), dar totul a iesit perfect. Pentru ca nu toti colegii mei au fost atat de curiosi, am reusit nu doar sa ii pun intrebarile pe care mi le propusesem, ci chiar sa avem un dialog si am ramas total fermecata de omul asta.
A fost cald, natural si ne-a povestit niste chestii super personale (l-am intrebat, de exemplu, despre melodia “Cold Ground” pe care o canta cu formatia sa, Rusty Truck, si care a ajuns intr-unul din episoadele “True Blood” si ne-a povestit foarte emotionat ca a fost inspirata de prima lui iubita, care fusese abuzata de tatal ei vitreg).
La final, atmosfera era atat de relaxata ca a ajuns chiar sa ne arate niste poze inca nepublicate, direct de pe iPhone. Plus o gramada de alte chestii faine, pe care o sa le cititi in interviul cu el din Tabu de decembrie.
Cu doamna Lavazza m-am intalnit la o ceasca de cafea intr-unul din saloanele hotelului. Super rafinata, destul de tanara (i-as da vreo 35, dar s-ar putea sa aiba niste creme cu caviar al naibii de bune), pregatita pentru interviu ca pentru o lectie invatata pe de rost, din care recita in fata tablei, cu o engleza excelenta pe care, daca o stalcea, se uita repede intrebatoare la una dintre cele doua translatoare care stateau la masa cu noi.
De fiecare data cand o sa vad o cafea Lavazza in supermarket o sa-mi amintesc de sprancenele ei perfect conturate, de ochii ei ireal de verzi si de inelele ei cu pietre pretioase pe care le invartea din cand in cand pe degete, absorbita de conversatie. A fost ciudat sa o vad pe ea si pe fratii ei la conferinta si sa ma gandesc ca Lavazza e si un nume de familie dupa ce m-am obisnuit cu el atatia ani doar ca brand de cafea. Ar fi ca si cum as fi pusa fata in fata intr-o buna zi cu membrii clanului McDonald’s. )))))
Party-ul s-a tinut intr-un club super select, care a fost transformat pentru o seara intr-o gradina cu copacei, foaiere cu trandafiri, globuri cu bomboane si lumanari suspendate, gazon si balansoare cu pernute in forma de inima.
Am fost foarte suprinsa (si da, super flatata) ca doi dintre baietii care fusesera la conferinta de presa (unul de la revista “Kinki” din Olanda si altul de la “British Journal of Photography” din UK) au venit sa ma felicite pentru intrebarile puse la Q&A-ul cu Seliger si mi-au spus ca facut research dupa conferinta sa verifice tot ce am intrebat.
Petrecerea a fost ok, dar a devenit excelenta pe masura ce Robert si cu mine am degustat tot mai mult din delicioasa sampanie. Moment dupa care a devenit de-a dreptul excelenta. ))
In rest, franturi din mica mea trecere prin Milano includ dimineata de cumparaturi cu Robert (ocazie cu care am devenit mandra posesoare a unei perechi de botine de la H&M), cel mai bun gelato din lume pe care l-am gustat tot prin zona Domului, si un pranz la care am invatat cum sa mananc homari cu clestele si un fel de lance miniaturala (“invatat” este aici un termen mult prea generos. Mai tineti minte scena de la restaurant din “Pretty Woman” cu “Slippery little suckers!”? Ei bine, cam asa am fost si eu. )) ).
Mi-am luat la revedere de la Milano de pe bancheta din spate a unei limuzine Mercedes, (yes, old habits die hard! ))) ) in care mi-am petrecut mai bine de o ora prinsa intr-o discutie foarte simpatica cu un sofer la fel de amabil si prietenos ca Tonino de odinioara.
Si am aflat, cu aceasta ocazie ca superstitia legata de moneda aruncata in Fontana di Trevi functioneaza. Asta pentru ca am revenit la Roma, chiar si pentru o ora, cat a durat pauza dintre avioane la intoarcere. Asa ca i-am spus orasului “Ci vediamo!” si sunt convinsa ca asa va fi. In fond, am aruncat in fantana trei monede, nu una.
)) Aseara m-am vazut cu unul, in seara asta ma vad cu celalalt (ok, poate si cu Nicholas Cage, the night is still young).
). 
