Cum am fentat Earth Hour 2009

Ţin minte că în 2008 eram o ferventă susţinătoare a acţiunii Earth Hour: am scris despre asta pe blog, le-am povestit prietenilor, mi-am cumpărat din timp lumânări etc. Cred că eram printre puţinii oameni din România care stăteau în semi-beznă în seara de 29 martie 2008. :))

Dacă în 2007 acţiunea a implicat doar 2,2 milioane de australieni, în 2008 (cel de-al doilea an în care se organiza campania) au participat 50 de milioane de oameni din peste 370 de oraşe, potrivit site-ului oficial, earthhour.org. Iar anul acesta, o acţiune care a început ca una de gherilă a strâns peste 1 miliard de oameni din 931 de oraşe! De la Turnul Eiffel, Piramidele de la Gizeh şi Turnul Londrei până la cazinourile din Las Vegas, hotelul Burj al Arab şi chiar zone din Antarctica, oamenii au stins luminile în solidaritate cu această acţiune de luptă împotriva încălzirii globale (un slideshow al evenimentului aici).

Am aflat cu bucurie că şi România s-a înscris pe lista ţărilor participante şi, mai mult decât atât, oficialii de la Bucureşti au decis să stingă luminile câtorva dintre cele mai importante clădiri ale capitalei: Palatul Parlamentului, Opera Naţională, Ateneul Român, Muzeul Naţional de Artă şi Cercul Militar Naţional.

M-a şocat însă să aflu că acţiunea a devenit atât de populară încât până şi orăşelul de munte unde stau ai mei s-a cufundat în întuneric, conştient, parcă, de propria sa importanţă în lupta împotriva încălzirii globale. :)) Şi aici vorbim despre un orăşel de 4.000 de oameni unde principalul mijloc de transport rămâne căruţa şi unde oamenii îşi cultivă singuri legumele şi fructele.

Eu trebuie să recunosc că anul ăsta am fost un scons, şi că am fentat evenimentul. Asta nu înseamnă, însă, că am aprins vreo lumină în respectivul interval orar. :D M-am întors acasă de la o întâlnire cu o prietenă pe la vreo 9 fără zece, am orbecăit cu lanterna de la mobil prin casă după Lily, am înşfăcat-o şi am echipat-o cu puloveraşul şi hamul în holul iluminat al blocului (slavă Domnului că administratorul nostru n-a auzit de Earth Hour!) şi am pornit în cea mai lungă plimbare nocturnă pe care a avut-o Lily tot anul ăsta. Când ne-am întors, în sfârşit, Earth Hour trecuse de 10 minute şi am putut apăsa întrerupătorul fără să mă simt vinovată. :D

Acum, între noi fie vorba, dacă am vrea ca un astfel de eveniment să fie şi altceva decât un pretext pentru întâlniri distractive cu prietenii sau băi romantice la lumina lumânărilor, ar trebui să organizăm un Earth Hour măcar o dată pe săptămână, dacă nu în fiecare zi.

Shiznit 2

Adio free LastFm. Se pare că, începând de luni, 30 martie, trebuie să plătești 3 euro pe lună dacă vrei să asculți în continuare radiourile de pe LastFm. Comunicat oficial și detalii aici. Acum vin și eu și întreb: Why fix it if it's not broken?

See through house. După invenția bluzelor și genților transparente (the latest Chanel IT bag aici), niște arhitecți portughezi au creat the see through house. Pe numele ei Casa no Geres, clădirea care practic nu are pereți arată fascinant, dar pare și gata să se rostogolească în râul de dedesubt în orice clipă. O singură întrebare: proprietarii merg la băiță pe întuneric? :P

Invitație la film. Dacă n-ați aflat deja, ediția a V-a a Festivalului Internațional de Film B-Est se desfășoară zilele astea la București (mă rog, a început pe 23, mai ține până pe 30). Detalii despre programul filmelor de la Cinema Studio pe site-ul oficial. Cadou de la mine: link către un review scurt dar la obiect al filmelor din festival pe Rekino.

Wii Breakfast. Un filmuleț foarte simpatic, creat probabil de o tipă exasperată de pasiunea iubitului ei pentru jocurile virtuale. Apărut, de altfel, pe Shiny Shiny, site adorabil care se auto-intitulează A girl's guide to gadgets. :)

Vino în dulap! Noua campanie amuzantă a suedezilor de la Ikea. Poți face personajele din camerele virtuale să danseze în rimul unei melodii alese de tine, a modului în care bați tastele, sau a celui în care cânți în microfon. Îmi place să mă joc în dressingul majoretei și în dormitorul cu super-eroi, dar n-am reușit încă să-l ridic pe cel în pantaloni albaștri de pe pat prin tastare. Încă încerc. Revin cu detalii. :D

Pentru BD-iștii amatori. Craig Frazier, designerul grafic ale cărui lucrări au apărut în Time și The Wall Street Journal îți propune un joc simpatic: el desenează o bandă desenată pe săptămână la DraWords, tu îl ajuți cu replicile. Ai timp până la 5 pm în fiecare vineri, deci din păcate azi ți-ai ratat șansa la glorie. :P Nu renunța însă. Peste un an Frazier va publica o carte cu lucrările sale, așa că ai șansa să-ți vezi cuvintele imortalizate pe veci. May the funnies caption win!

You can't fire me because I quit!

Cam la asta s-ar putea reduce experienţa mea de ieri. Şi adevărul e că nimic din comportamentul şefului faţă de mine nu a indicat asta.

La o lună de la angajare, şeful mă anunţă că mărirea de salariu promisă din ianuarie nu va mai avea loc.
A, e ok, înţeleg...cu criza asta...

După încă o lună, salariul mi se reduce la jumătate. Motivul? Trebuie luate măsuri de prevenire a crizei.
Hm...trebuie să am răbdare...lucrurile se vor redresa pe parcurs. Nu aşa m-a asigurat şeful?

Cartea de muncă promisă pentru ianuarie nu apare.
E normal să uite de cartea mea de muncă. A fost atât de ocupat cu concedierile în masă...

Când îmi iau inima în dinţi şi cer cartea de muncă în martie, aflu că pe ea nu va fi trecută slujba mea, ci o alta, pentru care nu am niciun fel de pregătire.
A name by any other name would smell as sweet, nu aşa zicea Shakespeare? Ce mi-i reporter, ce mi-i sunetist?

A, şi am mai aflat încă un mic detaliu: voi continua să lucrez 8 ore pe zi, dar pe cartea de muncă vor figura numai 4. Explicaţia? Taxele sunt prea mari pentru o carte de muncă full time.
Probabil asta se va corecta când va trece perioada de vârf a crizei... nu?!

Dar ieri s-a vărsat picătura care a provocat tsunamiul. Atunci când am fost anunţată că va avea loc o nouă reducere de salariu corelată cu reducerea timpului de muncă (un fel de part-time sezonier din câte am înţeles din mintea înceţoşată a şefului meu), am decis că am pierdut destul timp cu joaca asta de-a let me bend over. Aşa că i-am uşurat munca şi l-am anunţat că demisionez cu mare drag dintr-un job care mi-a adus mai multă bătaie de cap decât satisfacţii.

Când am ieşit din clădirea de birouri, parcă pluteam. M-am plimbat din Grozăveşti până la Universitate pe jos şi priveam atât de mirată în jur de parcă ieşim dintr-o (prea) lungă hibernare. Am simţit că pentru prima dată după şase luni mi-am îndreptat coloana vertebrală.

Mi-am adus aminte ceva: semestrul trecut am învăţat la cursul de leadership că cea mai importantă resursă a unei companii sunt oamenii ei. În cazul în care teoreticienii care au emis ideea asta ştiau ce spun, şeful meu poate lua toate măsurile anti-criză din lume şi tot degeaba. E falit demult.

Şi da, e adevărat că situaţia mea de acum nu e chiar somon. :)) Sunt -kind of- jobless & broke, trebuie să amân mutatul într-un nou apartament şi singurul context în care o să folosesc cuvântul "shopping" în următoarea perioadă va fi în sintagma window shopping. :)

Însă atât timp cât vor exista micile plăceri ale vieţii (Los Colorados, filmele cu Audrey Hepburn, crema de zahăr ars etc.) viaţa mea va fi just bloody brilliant. :D

Recesiunea loveşte comedia în 2009

N-a fost de ajuns că ne-a redus salariile, ne-a făcut imposibil să mai facem credite sau ne-a determinat să ne regândim destinaţia de vacanţă. Criza economică, căci despre ea este vorba, loveşte într-una dintre puţinele resurse cu care i-am fi putut face faţă: comediile din 2009.

Peste 30 de comedii se anunţă anul acesta, dar prin -aproape- toate suflă vânt de recesiune. Altfel cum s-ar putea explica distribuţiile (dureros de) familiare: Kevin James, Matthew McConaughy, Jennifer Garner, Adam Sandler, Will Ferrell, Jack Black, Sandra Bullock etc.? Ultima, de altfel, nu este protagonista unei singure comedii, ci a două. Asta pe principiul: Ce poate fi mai rău decât o comedie cu Sandra Bullock? Două comedii cu Sandra Bullock!

Dacă responsabilii cu distribuţia sunt, în mod evident, într-o criză de inspiraţie, din păcate nici scenariştii nu o duc mai bine. Un el şi o ea se prefac că se iubesc de ochii lumii pentru a rezolva o problemă cu o viză şi ajung să se iubească cu adevărat, un tip de 37 de ani cu probleme familiale se întoarce în trecut şi-şi retrăieşte adolescenţa, o orăşeancă 100% e trimisă într-un fund de lume unde se redescoperă şi se îndrăgosteşte...sunt singura care are un deja-vu?

Acestea fiind spuse, puneţi-vă căştile pe urechi (urmează câteva trailere simpatice, aşa că atenţie să nu vă deranjaţi colegii de birou cu hohote de râs) şi vă invit să pornim într-un tur virtual al celor 21 de comedii pe care intenţionez să le văd în anul de graţie 2009. Lista am luat-o de aici, aşadar se referă la premiera americană a filmelor. Adăugaţi 1-2 luni şi veţi ştii când va apărea pelicula respectivă şi la noi. :)

În ordinea apariţiei:

1. Bride Wars

Trailer: aici

Total chick-movie. Mie şi lui Radu ne-a plăcut! :))

2. New In Town

Trailer: aici

Yet another total chick-movie. Un pic (mai mult) de deja-vu la partea cu fată-de-oraş-cu-fiţe-ajunsă-la-capătul-lumii-care-sfârşeşte-prin-a-îndrăgi-localnicii-şi-a-se-îndrăgosti-de-un-fermier-guy, dar de când cu Bridget Jones, Renee Zellweger mi-e oarecum simpatică.

3. Fanboys

Trailer: aici

Raiul pentru nerds şi Star Wars maniacs everywhere. O să mă uit la el dintr-o curiozitate gender related, deşi nu vorbesc deloc star wars-iana. :P

4. He's Just Not That Into You

Trailer: aici

În afara faptului că în filmul ăsta joacă jumătate de Hollywood, nu prea ştiu ce să vă spun de spreel. Cred că dacă aţi văzut deja trailer-ul, ştiţi 98% din tot ce se întâmplă în film. E suficient să spun că face parte din categoria filmelor la care m-am ambiţionat să nu adorm.

5. Confessions of a Shopaholic

Trailer: aici

Vă sună cunoscut sintagma "guilty pleasure"? Ahahahaha. Cum să nu te uiţi la un film care conţine replica You speak... Prada?

6. Miss March

Trailer: aici

Yet another nerds-on-a-mission movie, de data asta varianta mai light. O să-l păstrez pentru o zi în care sunt brain-dead.

7. Fired Up!

Trailer: aici

Dacă nu ştiaţi, industria americană a produs nu mai puţin de... 33 de filme despre cheerleaders. Am văzut până acum Bring it On (trailer aici), deşi am aflat că între timp s-au mai produs două continuări, Bring It On Again şi Bring It On: All Or Nothing. Încă un suvenir pentru zile cu activitate cerebrală low, aşadar. :))

8. All About Steve

Trailer: aici

Primul din minunata serie de două filme minunate cu minunata Sandra Bullock de pe anul ăsta. De dragul vremurilor în care mi-a fost dragă în Miss Congeniality, zic.

9. I Love You, Man

Trailer: aici

Pentru că Paul Rudd e cute şi genul bromance este un adevărat fenomen în cinematografia americană. Am menţionat şi că Paul Rudd e cute?

10. The Accidental Husband

Trailer: aici

Pentru că Jeffrey Dean Morgan e şi mai cute decât Paul Rudd. :D Şi pentru că comediile romantice cu Uma Thurman au fost întotdeauna mai bune decât filmele ei de cap şi sabie ninja.

11. The Ugly Truth

Trailer: aici

De unde să încep? :D Filmul ăsta e în my personal top three list pe 2009 din trei motive simple. În primul rând pentru că e foarte greu să rezişti unui personaj principal feminin atât de adorabil în neîndemânarea şi obsesia sa pentru control. În al doilea rând, pentru că personajul principal feminin e interpretat de Katherine Heigl, de care dacă nu te-ai îndrăgostit în Grey's Anatomy, n-ai avut cum să scapi în 27 Dresses. În al treilea, dar nu ultimul rând, pentru că tipul e interpretat de Gerard Butler, care e mai hot decât Jeffrey Dean Morgan şi Paul Rudd laolaltă. :D

12. 17 Again

Trailer: aici

Aici nu am să vă dau 17 motive pentru care ar trebui să vă uitaţi. De fapt, simplul fapt că joacă Zac Efron ar trebui să fie suficient pentru a vă convinge să-l ocoliţi. Totuşi, dacă v-aţi uitat la 13 going on 30, este cinstit să-i daţi o şansă şi variantei masculine (şi opuse ca şi construcţie temporală). Ca să nu mai zic nimic de Freaky Friday al lui LiLo...

13. Ghosts of Girlfriends Past

Trailer: aici

Partea proastă? E un fel de rom-com remake al A Chrismas Carol de Charles Dickens. Partea bună? Actorii din rolurile principale sunt simpatici: Matthew McConaughey şi Jennifer Garner.

14. Year One

Trailer: aici

La ăsta chiar nu ştiu ce să spun. Şansele să fie un dezastru sau o comedie super funny sunt 50-50. Combinaţia Jack Black & Michael Cera pare promiţătoare, la fel ca şi acţiunea, care are loc în anul I (î.Hr. sau d.Hr. nu se ştie) când co-există Cain şi Abel (o scenă extrem de haioasă cu cei doi aici) cu soldaţi din imperiul Roman. Let's hope for the best and expect the worst, zic.

15. 500 days of Summer

Trailer: aici

Nu ştiu câtă comedie şi câtă dramă este în filmul ăsta, dar pare foarte promiţător. Iar Joseph Gordon-Lewitt e adorabil!

16. Funny People

Trailer: aici

Am decis să mă uit la el doar pentru că la început ni se promite, în mod voit eronat, că Adam Sandler va muri pe parcursul lui. :)) În afară de asta, merită văzut pentru că e un film marca Judd Apatow, whatever that means nowadays. :))

17. Weather Girl

Trailer: aici

Pentru că e prima comedie cu un personaj principal decent pe anul ăsta. O femeie nu chiar tânără, într-o situaţie nu chiar roz. În sfârşit ceva mai aproape de realitate. Dacă mai vreţi un motiv în plus: Patrick J. Adams. Vă spun, are băiatul ăsta o privire în stare să topească gheţarii. *sigh*

18. The Proposal

Trailer: aici

Cel de-al doilea film marca Sandra Bullock pe anul ăsta. Dacă n-aş fi ştiut că au fost turnate în acelaşi an (ăsta şi cel de la numărul 8, that is) aş fi spus că este o pauză de vreo 5 ani între ele. Uitaţi-vă doar la gâtul ei, for Pete's sake!

19. Black Dynamite

Trailer: aici

Rocky meets Austin Powers meets Get Smart meets Chuck Norris meets... stuff.

20. Old Dogs

Prezentare: aici

Din păcate nu are trailer, pentru că este încă în producţie, dar mie îmi este suficient că-l are pe Robbin Williams în rolul principal. :D

21. New York, I Love You

Trailer: aici

God, I love New York! Să văd un întreg film dedicat New York-ului, mai ales cu aşa o distribuţie, what else could I wish for? Top 3 list material, definitely!

Lista voastră cum arată? :)

Despre balet şi Mary Poppins

După cum v-am promis, am revenit cu povestirea despre prima mea lecţie de balet. :) Primul cuvânt care îmi vine în minte pentru a descrie experienţa (destul de banală în sine, dacă nu ar fi micile şi delicioasele detalii) ar fi magie. Pentru că undeva între autobuzul 70, care m-a lăsat în apropierea şcoalii de balet, şi sala de repetiţii, am intrat într-o fantastică maşină a timpului. Am plecat de la Universitate o tânără jurnalistă şi masterandă de 23 de ani şi când am intrat pe poarta şcolii aveam din nou 9 ani. Probabil că, dacă m-aş fi uitat în oglindă şi aş fi văzut în locul meu o mogâldeaţă de 1.45 de metri, roşcată şi pistruiată, înotând într-o pereche de skinny jeans şi o geacă verde, n-aş fi fost deloc surprinsă.

În primul rând, atmosfera. Fetiţe de 7-8 ani agitându-se de colo-colo în ciorăpeii lor albi şi tutu-urile lor roz. În mod obişnuit, cred că m-aşi fi simţit ca Gulliver printre ele. Nu şi acum, când, în timp ce îmi puneam cipicile în picioare alături de o fetiţă cu zulufi, mă simţeam şi mai mică şi neştiutoare decât ea.

De altfel, pe tot parcursul orei m-am simţit ca o nou-venită într-o şcoală nouă (pentru că nu mai erau locuri la clasa de începători, directoarea şcolii de balet m-a inclus într-o grupă puţin mai avansată). Mi-am făcut în scurt timp chiar şi o colegă de...bară! :))

Şi apoi, în timp ce executam plié-urile şi battement tendu-urile, it all came back to me. Şi aici nu mă refer la mişcările de balet (în pofida asigurărilor unei prietene, baletul, mai ales făcut la o vârstă fragedă şi apoi abandonat, nu e ca mersul pe bicicletă). Mă simţeam din nou copil. Am încercat să impresionez profesoara (o fiinţă uscată ca o stafidă, dar cu un corp teribil şi un accent franţuzesc adorabil, care purta colanţi roz), deşi, în singurul moment în care îi atrăsesem atenţia (pentru "deschiderea remarcabila" aka faptul ca am reuşit, God knows how, să-mi apropii piciorul foarte mult de cap) am reuşit să alunec, să cad ca o prună şi să rup vraja. :))

Nu ştiu să vă spun exact care au fost ingredientele. Locul, muzica (Stravinsky răsunând dintr-un casetofon vechi; am observat însă că fetiţele din sala de sus aveau un pian adevărat, la fel ca în copilăria mea), profesoara mică şi uscăţivă, mişările mele caraghioase, totul m-a reîntors în timp. În epoca lecţiilor de balet şi a cărţilor cu Mary Poppins. Ştiu că pentru mulţi cărţile copilăriei sunt Aventurile lui Habarnam sau Vrăjitorul din Oz. Ei bine, pentru mine, cartea copilăriei a fost Mary Poppins (cu toate cele opt volume ale sale), pe care o citeam cu o înfrigurare greu de descris. Ştiu că am dat recent peste un citat care m-a amuzat. Suna aproximativ aşa: "Îi compătimesc pe copiii care au copilărit cu Harry Potter în loc de Mary Poppins. Între ele e aceeaşi diferenţă ca între margarină şi unt.". N-aş fi chiar aşa de categorică, dar adevărul e că Mary Poppins avea un alt fel de vrajă, care necesita mult mai puţine efecte speciale şi mult mai multă imaginaţie.

E ciudat cum am ajuns să mă gândesc la Mary Poppins în timp ce efectuam piruete în sala de repetiţii. Mi-am spus că de vină este, probabil, atmosfera care mi-a readus aminte de copilărie. Abia când am ajuns acasă, uitându-mă pe bileţelul cu adresa şcolii, am remarcat că se afla pe strada Cireşului. V-am spus eu că e magie? :)

Aparenţe

În seara asta am fost la Un Tango Mas la Odeon. Ca şi în cazul Urban Kiss, am ajuns acolo printr-o invitaţie foarte amabilă din partea Monicăi Petrică, care dansează în acest spectacol alături de Răzvan Mazilu (bine, dansează e prea puţin spus, după ce îi vezi pe cei doi cum se mişcă, tango-ul celorlalţi dansatori - bine executat, de altfel - pare crunt de banal). Mai jos sunt nişte imagini din spectacol:








Stând acolo în semi-întuneric, cu ochii lipiţi de dansul absolut halucinant care avea loc pe o masă de doi metri pătraţi, îmi aduc aminte că mă gândeam cât de absolut fericită trebuie să fie Monica. Cu corpul ei lipsit de cusur, cu mişcările ei delicate şi rafinate, cu zâmbetul ei larg, părea că trăieşte din plin bucuria dansului.

I-am trimis un sms când am plecat din sală, pentru a-i mulţumi. Nu doar pentru invitaţia în sine, ci mai ales pentru faptul că, datorită dansului, mă făcuse să uit de mine (mi se întâmplă uneori în timpul anumitor spectacole să mă uit în jur la reacţiile celorlalţi spectatori; la Un Tango Mas nu mi-am dezlipit ochii de scenă.) Peste jumătate de oră primeam un mesaj de la ea în care îmi spunea că e fff tristă, pentru că unchiul ei a fost internat la Urgenţă, chiar înainte de spectacol.

Ştiu cât de important este acest unchi pentru Monica chiar şi din simplul fapt că îl pomeneşte în fiecare interviu pe care îl dă (şi credeţi-mă, în perioada în care m-am documentat pentru interviul cu ea, le-am cam citit pe toate). Este cel care i-a decis destinul atunci când, văzând-o la maternitate, a exclamat "Prim-balerină va fi!", este cel care i-a fost alături în toţi aceşti ani.

Citind mesajul ei trist, mi-a fost ruşine pentru că am invidiat-o pentru ceea ce eu interpretasem ca fericire în aspectul ei. Mi-am dat seama apoi cât de profesionistă este ca om de spectacol şi cât de bine şi-a disimulat răvăşirea interioară. Dar, mai mult decât atât, mi-am dat seama (pentru a mia oară!) că aparenţele sunt prezente mai mult decât ne dăm seama peste tot în jurul nostru.

Ieri seară, de exemplu, înainte să plec la prima mea lecţie de balet (despre care o să vă povestesc în postul următor), o colegă de masterat mi-a spus o chestie la care mi-a căzut falca, la propriu. Şi anume că îi povestise unei prietene despre mine, spunându-i cât mă invidiază pentru că am o viaţă atât de plină şi că şi-ar dori să fie şi ea mai activă şi implicată, aşa ca mine.

N-o să vă plictisesc aici cu detalii despre viaţa mea banală, e suficient să vă spun că existenţa mea e leită cu cea a protagonistului din scurt-metrajul Signs, până la minutul 3:09 (dacă nu aţi văzut filmuleţul încă, click aici, mie mi s-a părut super sweet). Dar n-o să burst the bubble pentru colega mea. Mă gândesc că, dacă reuşesc s-o impulsionez prin puterea exemplului (fie el şi imaginar) să-şi facă timp pentru noi hobby-uri sau orice altceva i-ar face viaţa mai frumoasă, e un lucru al naibii de bun. :)

Adevărul e că întreaga noastră existenţă e guvernată de aparenţe, doar că nu le conştientizăm pe deplin. Am descoperit în ultima vreme, de exemplu, că în spatele unor posturi care emană luminozitate şi bună-dispoziţie şi pe care le citeam cu plăcere, se ascunde o persoană care se luptă cu o depresie severă. Sau că agresivitatea şi bădărănia unui coleg ascundeau, de fapt, probleme în viaţa lui sentimentală.

Descoperirea acestor adevăruri atât de bine camuflate mi-a produs un sentiment de dezamăgire. M-am simţit înşelată de oamenii ăştia. În primul caz m-am simţit înşelată pentru că persoana respectivă, prin aerul ei bonom şi fericit, m-a făcut deseori să mă simt inadecvată. Mi-aduc aminte că mă întrebam de ce nu pot să fiu şi eu la fel de optimistă şi luminoasă ca ea, în timp ce, în realitate, probabil eram la fel de fucked up amândouă. Iar în cel de-al doilea caz pentru că individul respectiv, prin comportamentul lui agresiv, m-a făcut să mă simt penibilă şi inferioară intelectual. Şi toate astea doar pentru că se certase cu iubita lui!

Probabil aş fi şi mai vehementă în nemulţumirea mea, dacă n-aş fi nevoită să-mi aduc aminte că, în ochii altora, şi eu duc o viaţă plină, în care sunt activă şi implicată. :) Dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca aparenţele să fie la fel de necesare traiului pe Pământ precum oxigenul. Dacă nu mai necesare.

Guilty pleasures

Îmi place sintagma asta, guilty pleasure. :) Îmi place ideea de combinație între două sentimente necongruente, care împreună dau un rezultat delicios.

Mi-aduce aminte de o colegă care îmi povestea că, atât timp cât tatăl ei nu știa că fiica lui fumează, fiecare țigară fumată pe șustache în baie avea o aromă unică. După ce fata s-a maturizat și fumatul a dispărut de pe lista tabuurilor, experiența și-a mai pierdut din aura de mister și gustul misterios a dispărut pentru totdeauna.

Pe cât de mult îmi place aura de interzis conținută de sintagma de mai sus, pe atât mă amuză modul în care unele persoane o folosesc pentru a-și apăra anumite gusturi. Am citit pe Last Fm zeci, poate sute de comentarii ale căror autori (persoane cu gusturi muzicale underground-cool-kindda-thing) se extaziau în fața unei melodii de-ale lui Katy Perry, de exemplu, numind-o ”guilty pleasure”. Mie, în schimb, dacă îmi vine să dansez de fiecare dată când aud Hot & Cold, nu mi se pare că ar trebui să-mi fie jenă de asta.

Dar am și eu lista mea de plăceri cărora le atribui instant eticheta de ”vinovate”, și în care mă cufund cu la fel e mult aplomb (dacă nu și mai mare) ca în cele ”permise”. Fără să stau mult pe gânduri, una dintre primele care îmi vine în minte e Gossip Girl. Adevărul e că nu știu -aproape- pe nimeni care să vorbească despre Gossip Girl fără să-l numească o plăcere vinovată. Pentru cei care încă n-au făcut cunoștință cu serialul (care vine și în România de sâmbătă, se pare la Pro) descrierea, pe scurt, ar fi cam așa: teen drama cu personaje arhetipale și o linie narativă clasică. O gașcă de adolescenți newyorkezi uber-privilegiați, care se fâțâie de colo-colo în costumele lor Dior și Versace, mănâncă caviar la micul-dejun, dețin cluburi de noapte și petrec monstruos. Multă lume asociază GG cu Beverly Hills, 90210 sau cu The OC din perspectiva personajelor, a intrigilor, a conceptului în sine. Alții consideră Gossip Girl un fel de Sex & The City cu adolescenți, din prisma faptului că personajele portretizate au devenit adevărate fashion-icons și că, într-adevăr, serialul este un trend setter în materie de stil.

Din punctul meu de vedere, teen drama ușurel așa cum e el, GG a dus conceptul de serial TV la un nou nivel. Combinația genială între premiza filmului, vârsta telespectatorilor și tehnologia pe care o au aceștia la dispoziție a făcut ca GG să creeze un nou fenomen: e primul serial care a avut succes pe internet a priori, cu legiuni de fani care descarcă noile episoade pe iTunes, și alte sute de mii care le downloadează pe cele vechi direct de pe site-ul CW (producătorul serialului). În plus, ideea de bază a filmului (aceea a unui blog de bârfe, de unde și titlul) a prins viață în realitate: mii de fani își urmăresc idolii din film în viața reală și apoi postează mici bârfe picante pe site-uri de gossip sau fac schimb de zvonuri (despre actori sau personajele din serial) pe forumuri sau site-uri de fani. De altfel, într-un articol foarte consistent, două editorialiste de la New York Magazine îl numesc cel mai bun show de televiziune și un produs de geniu.

Dar nu despre acțiunea sau conceptul filmului am vrut să povestesc azi. :) Într-adevăr, intrigile, replicile și răsturnările de situație sunt, pe alocuri, delicioase, dar nu ar fi suficiente să mă țină o oră cu nasul lipit de monitor. Adevăratul ingredient-minune care mă face dependentă de acest film sunt HAINELE. Da, ați citit bine, hainele. Pentru că din punctul meu de vedere, să mă uit la GG e echivalent cu a răsfoi Vogue (ediția franceză, americană, britanică și italiană în același timp), a urmări un runway show și a sta cu ochii în The Sartorialist (o altă guilty pleasure a mea, care îmi mănâncă zeci de minute; cred că sunt singura care citește aproape toate comentariile, dar o fac pentru că este un excelent exercițiu de fashion anthropology, da?! :D) toate laolaltă.

Într-adevăr, după primele 2 minute de vizionat, îți dai seama că probabil n-o să îți permiți niciodată hainele pe care le poartă personajele respective (costume, rochițe, curele, genți și pantofi de mii sau zeci de mii de dolari fiecare) și pe care le schimbă, pare-se, în medie de 8 ori pe episod, dar nu te poți abține. La fel cum, deși știi că niciodată n-o să patinezi precum campionii mondiali la acest sport, asta nu te va opri să te bucuri de spectacolele lor.

Pentru că GG este ca o uriașă paradă a modei sau ca o lecție de stil vestimentar de 60 de minute pe săptămână. Într-adevăr, modelele-actori spun replici, fac chestii, plănuiesc, complotează, visează, se iubesc, se urăsc, dar toate acestea devin un fel de muzică ușoară de fundal, în timp ce adevăratele staruri, HAINELE, atrag toată atenția.

De altfel, personajele principale ale serialului, dulcea, senina, dar fada Serena a fost comparată nu cu o persoană, ci cu o revistă de fashion, French Vogue, în timp ce stilata și adorabil de malefica Blair e comparată de designerul care le compune ținutele, Eric Daman, cu American Vogue. Oricum, nu este greu de observat cum hainele și accesoriile sunt o parte marcantă a conturării identității fiecărui personaj. Într-un articol în care este prezentat locul unde aș vrea să fiu îngropată la moartea mea (aka garderoba imensă care adăpostește țintutele personajelor din GG :D), Daman explică modul în care a gândit identitatea vizuală a celor două fete: Serena are drept punct de plecare imaginea boho-chic a lui Kate Moss (cu accente de rocker chick, aș adăuga eu), în timp ce Blair e o combinație mai tinerească a icon-urilor vechiului Hollywood, în special Audrey Hepburn. Inspirational wall mai jos pentru lămurire.




Recunosc deschis că sunt înnebunită după Blair Waldorf (inclusiv după construcția psihologică a personajului ei, pentru că mi se pare destul de dificil să creezi un personaj negativ în al cărui fervent șef de galerie te transformi fără să vrei) și că mă trezesc deseori că pun pauză la film pentru a-i studia ținutele. Personajul arată mereu de parcă ar fi coborât din vitrina unui magazin couture din upper-east side, cu ținute impecabile și perfectă până la vârful firelor de păr. Ador faptul că n-am văzut-o niciodată în pantaloni (poartă mereu fuste sau rochii cu ciorapi groși iarna și picioarele goale vara - vezi mai jos), probabil la fel m-aș îmbrăca și eu dacă n-aș fi atât de comodă. :)








De asemenea, îmi place pasiunea ei pentru culorile puternice, vesele (mai ales în combinații de genul ciorapi/colanți roșii, portocalii sau galbeni + costume gri sau negre), și toate acele mici girlie details care fac diferența: dantelă, funde, volănașe, you name it, Blair's got it! Jos un mic (și modest) colaj cu diversele ei ținute.




Dar motivul pentru care Blair este my personal fashion heroine este faptul că a reinventat accesoriile de păr, pe care le ador. De la cordeluțe simple, cu pene, flori sau funde, la fandacsii, eșarfe de mătase sau bentițe împletite, Blair a transformat accesoriile acestea (atât de subestimate!) în her fashion signature.




Pentru că mă simt vinovată că i-am făcut odă doar lui Blair, o să spun două cuvinte și despre stilul vestimentar al celuilalt personaj principal, Serena van der Woodsen. Din punct de vedere vestimentar, fata asta mă enervează la culme, pentru că toate ținutele ei au aerul ăla de efortless chic, de parcă ar arunca ceva în grabă pe ea, în timp ce aleargă dintr-o cameră în alta dimineața, înainte de școală. Să nu vă lăsați păcăliți, însă. Deși ținutele ei sunt mult mai puțin extravagante decât ale lui Blair, sunt cel puțin la fel de studiate și tot la fel de scumpe. Baza în gardroba ei o reprezintă jachetele (de toate culorile, formele, texturile și lungimile), skinny jeans, gențile uriașe și tocurile amețitoare (Kate Moss-like, după cum am spus). Vezi mai jos.






Serena poartă însă și rochițe sau fuste, dar în cazul ăsta vorbim de mini-mini. E adevărat, picioarele ei nesfârșite sunt un accesoriu util la capitolul ăsta (vezi poze jos).








Acestea fiind spuse, mă simt nevoită să închei acest post despre fashion, trenduri și stil personal, de a cărui redactare deja am început să mă simt vinovată. Mi-e teamă că devin too girlie to handle. :)

Today's Shiznit (1)

Am primit deunăzi un link către o reclamă foarte, foarte simpatică, care mi-a făcut poftă să dansez și m-a lăsat cu un zâmbet mare pe față. Am trimis-o câtorva prieteni și colegi de birou, dar mi-a părut rău că nu o puteam împărtăși la și mai mulți oameni obosiți sau stresați.

Așa a apărut ideea acestei noi rubrici de blog, unde shiznit e short form pentru This is the shit, isnt't it? Adică o adunătură de știri mai mult sau mai puțin funny, melodii drăguțe, reclame interesante, gossip, trenduri, totul sub forma unei liste. Today I give you the first Today's Shiznit. Watchha think? :D

Campanie genială. În Rotterdam, dacă așezi poponețul pe banca din stația de autobuz, riști neplăcuta surpriză să-ți vezi greutatea afișată în toată splendoarea ei pe pereții laterali ai stației. ”Vinovații” sunt copywriterii agenției N=5, care au realizat o campanie publicitară pretty damn brilliant pentru un lanț de săli de fitness local, Fitness First. Sursa aici.

Fotomodele în șomaj? Japonezii (cine alții?) au inventat spaima fotomodelelor de pretutindeni (și nu, nu este o porție de cartofi prăjiți cu o friptură scăldată în grăsime): primul robot-manechin. Gata cu fițele, gata cu aerele de divă, gata cu celebrul refuz de a nu se da jos din pat pentru o sumă mai mică de 6 zerouri. Modelele pot respira ușurate, însă, cel puțin o perioadă. Robo-manechina nu are decât 1.50 în înălțime și mai și costă 200.000 de dolari. :P

You go, Gn! Criza economică mondială a afectat și lumea modei. Mai toți designerii au început să recicleze sau să-și confecționeze creațiile din materiale ieftine și/sau naturale. Nu și Andrew Gn, ale cărui rochițe colorate (de peste 15.000 de dolari fiecare) îmi înseninează zilele ploioase. Click aici pentru un slideshow din Vogue cu colecția sa de primăvară 2009. Nu-i așa că e divin?

Desperate Housewives pe pânză. Cineva spunea că picturile suprarealiste ale lui Amy Bennett seamănă cu filmele lui David Lynch: cu cât te uiți mai mult la ele, cu atât ți se par mai puțin în regulă. Pentru mine, scenele dezolante ale suburbiei imaginate de Amy (un bărbat ce stă singur noaptea într-o piscină goală, cineva care fuge de la locul unui accident, un alt individ săpând un mormânt în spatele grădinii) îmi amintesc de Nevestele Disperate. :P

Dansează-ți dreptul la telecomandă! Coșmarul oricărui sedentar obez: un covor de dans în locul unei telecomande clasice. Când oamenii se vor mira de incredibila ta formă fizică le poți destăinui secretul: îți place să ”sari” peste reclame. Ahahahaha! :))

Barcelona rocks! Dacă nu v-ați convins de asta vizionând Vicky Cristina Barcelona aveți timp să vă răzgândiți ascultând melodia mea preferată zilele astea, We're from Barcelona a trupei I'm from Barcelona. Dragoste la prima audiție, vă asigur!

Trist. Se pare că actrița Natasha Richards, soția lui Liam Neeson, este în moarte clinică în urma accidentului de ski suferit luni. Sursa aici.

Papa și prezervativele. Întreb și eu ca prostul: când Papa trebuie să facă o declarație publică, nu e nimeni să-i corecteze compunerea de acasă? Altfel cum poate ajunge să spună asemenea inepții?

Busted! Time a făcut o listă cu cei 25 de vinovați pentru criza economică mondială. Așa am aflat și eu cine e responsabil pentru trecerea mea de la hârtia igienică cu aromă de piersici la cea simplă, roz. Shame on you, people, shame on you!

Kitchenheimer's. De când am descoperit Urbandictionary, mi se pare la fel de addictive precum ciocolata Ritter. Cuvintele de azi: kitchenheimer's și dejabrew. :)))

Hobby-urile anului sufletesc 2009-2010

E trecute de 2 şi eu stau ca un cuc chior şi fără de somn în mijlocul patului. Motivul e isteţimea mea proverbială: un espresso imens băut pe la 10 în seara asta, cu o colegă. Am mers împreună la spectacolul Urban Kiss de la teatrul de Operetă şi după terminarea lui am rămas la o cafenea să schimbăm impresii.

La Urban Kiss am primit invitaţii de la Monica Petrică, prim-balerina Operei Române, pe care o ştiţi din diversele spectacole de balet, dacă sunteţi fani, sau din spectacolul Un Tango Mas, în care dansează cu Răzvan Mazilu (ca şi în Urban Kiss, de altfel). Am cunoscut-o pe Monica cu ocazia unui interviu pentru revista On şi, în afara obiceiului ei puţin enervant de a-mi spune "pisoi", (de cel puţin 10 ori într-o discuţie telefonică de 5 minute) e o persoană incredibil de fermecătoare, care ţi se insinuează destul de repede în suflet şi care te tratează cu o căldură ciudat de familiară. Nu vreau să mă gândesc că e un "defect" profesional sau o tehnică de a-şi crea o imagine favorabilă în media. Îmi ajunge că mi-a oferit invitaţii la spectacolele pe care le are în prezent şi că mi-a insuflat unul dintre hobby-urile anului sufletesc 2009-2010.

O să fac aici o paranteză pentru a explica cum a apărut sintagma "an sufletesc". Aud toată ziua cuvântul "an" în diverse combinaţii. Cele mai dese sunt "an calendaristic", "an universitar", "an şcolar" etc. Şi mai aud tot felul de oameni nemulţumiţi de sintagmele astea. Aşa am decis să creez o sintagmă în care "an" să nu mai aibă o conotaţie negativă (de constrângere, datorie), ci una plăcută. "Anul sufletesc" este, aşadar, anul care cuprinde toate bucuriile sufletului tău. Şi chiar dacă se suprapune anului profesional sau universitar, sunt două universuri paralele. Paranteză închisă.

Cum spuneam, discuţia pe care am purtat-o cu Monica mi-a deschis o poftă incredibilă de balet. Având în vedere cât de uşor am fost de influenţat, trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că nu am intervievat un puşcaş marin. :)) Pasiunea cu care mi-a vorbit despre balet şi nenumăratele lui avantaje pe care le vedeam live asupra ei (postură, graţie, flexibilitate, proporţii frumoase) m-au determinat să iau decizia: mă apuc de balet!

Ştiu că pare o decizie amuzantă, dar în contextul traiului nostru urban şi gri, cred că o pereche de poante, un strop de graţie în plus şi refugiul în ceva atât de suav nu are cum să strice. Nu mă înţelegeţi greşit, nu-mi imaginez că o să ajung să dansez în ansamblul Operei Române. Dar nici nu îmi propun aşa ceva, pentru că baletul va fi parte a anului meu sufletesc, nu profesional. Am găsit locul unde voi urma cursuri de balet (sub forma condensată a programei liceelor de coregrafie), am găsit şi o prietenă cu care să mă distrez şi marţi mergem să ne înscriem. Sâmbătă am primul curs şi abia aştept să vă povestesc cum a fost! :D

Un al doilea hobby pe care vreau să-l dezvolt în anul sufletesc 2009-2010 l-am descoperit datorită lui Cosmin Soare, un foarte talentat breakdancer, free runner şi dansator de capoeira, pe care, surpriză! l-am cunoscut tot cu ocazia unui interviu pentru On (este vorba despre un interviu în oglindă cu Monica, o să vi-l arăt de cum apare). Pe Cosmin îl ştiţi din reclama Vodafone cu balerina, deşi, fetelor, trebuie să vă spun că arată muuult mai bine în prezent. :P

În timp ce mă documentam pentru interviu, am vizionat o grămadă de filmuleţe cu free running (vi-l recomand pe ăsta) sau cu capoeira (dacă nu ştiţi sigur cu ce se mănâncă, click aici) şi mi s-a aprins un beculeţ care spune că am nevoie de un sport prin care să elimin tonele de stres. Cum pentru free running ar trebui să am un pic de condiţie fizică şi şcoli de capoeira nu prea sunt pe toate gardurile în Bucureşti, m-am oprit asupra unui alt sport solicitant, care mă atrage ca becul moliile: alpinismul.

Recunosc că până în prezent toate ascensiunile mele montane sau avut loc la insistenţele altora şi s-au soldat cu lacrimi crocodiliene de neputinţă şi epuizare fizică. No more, I say! Anul ăsta voi pune my lazy arse to work. :) Am în program pentru la vară câţiva masivi din Munţii Tatra (grupa cea mai înaltă a Carpaţilor) şi, chiar dacă din intenţia asta n-o să-mi iasă decât un prăpădit de traseu pe Piatra Craiului, nu ştiu de ce, dar am impresia că tot o să fiu mulţumită.

Ei, şi uite aşa am ajuns la ultimul hobby pe care vreau să-l cultiv în anul ăsta: paraşutismul. Cum am ajuns la el, mi-e greu să vă explic, e mai mult o combinaţie de lecturi şi discuţii cu fani înfocaţi sau simpli paraşutişti-wannabees.

Ce-i drept, am ratat înscrierile din ianuarie la cursurile organizate de Aeroclubul Român (mai multe informaţii aici) şi, cum altele nu se mai fac până anul viitor, am timp să mă ocup de forma fizică care va trebui să fie pretty damn good dacă vreau să trec probele lor fizice (care conţin cuvinte dureroase chiar şi numai pentru auz, precum "flotări" - auu! - "tracţiuni", - auch!- "probă de rezistenţă" şi "probă de viteză").

Anywayz, cum n-am de gând să aştept un an întreg pentru a sări cu paraşuta, mi-am propus să fac anul ăsta o săritură în tandem cu un instructor. E drept, mă va goli de 120 de euro, dar sentimentul va fi priceless. O să plătesc şi taxa de 30 de euro pentru filmare şi vă voi oferi nebănuita şi fantastico-extraordinara ocazie de a mă vedea cu ochii cât cepele, părul vâlvoi, probabil şi cu un cadru-detaliu al amigdalelor mele în timp ce urlu îngrozită. :)

E trecute de 3 dimineaţa şi eu stau tot ca un cuc chior şi fără de somn în mijlocul patului. Măcar v-am împărtăşit şi vouă cele 3 hobby-uri pe care le am în vizor anul ăsta. Recunosc, unul dintre motivele postului ăstuia e să mă responsabilizez. :D Aşa că, data viitoare când ne întâlnim, nu vă jenaţi să mă întrebaţi: "Ina, te mai ţii de poante?" ;)

Duplexul vieţii

De câteva zile sunt băgată cu tot cu coate şi glezne în ceea ce am numi „piaţa imobiliară bucureşteană”. Cu alte cuvinte, vreau să mă mut şi îmi caut un apartament. :D

La începutul acestei aventuri eram naivă şi plină de încredere. Credeam că „mobilat modern şi complet utilat” însemna chiar acest lucru: că apartamentul avea mobilă – aproape – nouă şi toate utilităţile necesare: maşină de spălat, frigider, aragaz, eventual cuptor cu microunde şi alte nebunii.

După zeci de conversaţii cu agenţi imobliari şi câteva vizionări nefericite de apartamente, vălul naivităţi a început să mi se ridice încet de pe ochi şi am ajuns să pot decodifica pe loc o ofertă imobiliară.

Astfel, ceea ce pentru o proprietară era „apartament de două camere la vilă pe Maria Rosetti, spaţios, cu două grupuri sanitare, mobilat ultra-modern şi utilat complet” în realitate era o văgăună mică, cufundată în beznă (avea în faţă o vilă cu un etaj mai mare care bloc complet lumina solară), cu o încăpere cât o cabină de duş care adăpostea (surpriză!) chiar o cabină de duş şi o mini-chiuvetă şi o altă încăpere ce adăpostea o toaletă (în celălalt capăt al apartamentului), în timp ce mobila „ultra-modernă” erau două canapele banale şi un dulap negru, din pal melaminat.

O altă proprietară îşi descria apartamentul de lângă Operă ca „cochet”. Aveam să aflu că „cochet” înseamnă că are un parchet vechi care scârţâie şi sobe de teracotă. Un apartament în Militari, lângă Cora era de confort I, „complet mobilat şi utliat”. Într-adevăr era atât de utilat, încât n-avea nici banalele contoare de apă, iar mobila era complet completă, ei, poate cu excepţia geamului din sufragerie, care era spart pe jumătate şi a vitrinei-bibliotecă căreia îi cădeau uşile.

Tot aşa, un apartament din Rahova (sau o altă zonă la fel de bună) era descris ca fiind „situat într-o zonă liniştită”, dar care în acelaşi timp avea „sistem de alarmă de ultimă generaţie, uşă metalică” şi era într-un imobil „supravegheat BGS”. :))

De altfel, sunt câteva cuvinte-semnal, foarte uşor de depistat după ce capeţi un pic de experienţă, care îţi indică dacă ceea ce ai găsit se înscrie în categoria utter real estate disaster. În această categorie se numără: condiţii deosebite (tradus cel mai probabil prin „patru pereţi şi un acoperiş”), îmbunătăţiri (ceea ce pentru unii înseamnă zugrăvit acum doi ani sau robinete schimbate la baie), mobilat frumos (aici nu mai înţelegi dacă proprietarii îşi laudă propriul simţ estetic sau fac un eufemism), ca să nu mai pomenesc nimic de prezentări gen vedere stradală sau panoramă deosebită (de parcă, zău aşa, te-ai muta în panoramă, nu în apartament).

Ei bine, la capătul câtorva astfel de zile de inspectat piaţa şi vizionări de apartamente triste, soarele a răsărit în sfârşit pe strada mea. Descoperisem ceea ce, în viziunea mea, era Sfântul Graal al pieţei imobilare din Bucureşti, cu tot ceea ce visasem vreodată la un apartament. Un duplex la 100 de metri de Cişmigiu (!!!), într-o clădire numită Central Palace, cu scară interioară, mobilat baroc, cu o baie ultra modernă, o bucătărie micuţă, dar echipată complet (inclusiv cuptor cu microunde şi filtru de cafea), o debara rotundă adorabilă, termopane, gresie, faianţă, centrală termică, Internet, telefon, pat regal, terasă de 10 metri pătraţi cu vedere la Palatul Parlamentului, totul la doar...400 de euro.

M-am frecat la ochi, am recitit anunţul, după care am pus mâna pe telefon şi am sunat. În aceeaşi zi am mers la vizionare şi m-am îndrăgostit complet de el. Era un vis: un mini-conac englezesc pe fucking Park Avenue-ul Bucureştiului. Pozele de mai jos nu sunt suficiente pentru a-l descrie în toată splendoarea sa, dar vă ajută să vă faceţi o idee.

Baia

Bucătăria

Dormitor dinspre baie

Dormitor

Hol dinspre terasă

Hol

Intrare

Scară

Separeu hol

Vedere din hol înspre terasă

Colega cu care intenţionam să mă mut l-a considerat prea scump, aşa că mi-am propus să fac singurul lucru pe care puteam să-l fac: să-l uit. Doar că în noaptea aceea n-am făcut altceva decât să visez că locuiam în el, culmea, cu colegul meu de birou Radu, my dear metro-sexual, The Devil Wears Prada-addict, fashionista, car-freak, non-gay,:P blue-eyed friend.

I-am povestit a doua zi Radu de vis, dar mai ales de apartament, şi, după ce i-am arătat pozele, l-am molipsit de microb. Ne-am continuat ziua dezbătând cum împărţim dulapurile de haine şi debaraua (întrucât Radu are mai multe haine chiar şi decât mine, asta devenise o problemă :)) ), am început să ne facem planuri de alergat dimineaţa în Cişmigiu împreună (şi astfel am renunţat la ideea de a ne lua biciclete de cameră, cum plănuisem amândoi), planuri de petreceri date pe terasă, planuri de unde vom parca maşina noastră şi cum vom bloca accesul câinelui nostru la etaj, unde urma să aibă camera Radu.

Mi-am dat seama cu ocazia asta că Radu ar fi the most perfect and ultimate room mate. O să deschid aici o paranteză pentru că v-am promis mai demult să vă povestesc câteva cuvinte despre el şi n-am apucat să o fac. Radu este every little girl’s dream-friend: un băiat pasionat de modă şi shopping, care te poate ajuta să-ţi aranjezi o ţinută, căruia nu-i e frică să poarte pantaloni roz slim cut, cu un umor debordant şi un imens chef de dans, cu care mă pot duela în replici din all my favourite chick movies (preferatul nostru e The Devil Wears Prada, dar o mai dăm şi în Legally Blonde sau în mai recentele Bride Wars sau Wild Child :D), dar mai presus de toate, cu un suflet mare şi bun (v-am spus că s-a oferit de bună-voie să mă ducă la 4 dimineaţa cu maşina la aeroport când am plecat la Roma?). But enough about Radu, postul ăsta este despre duplexul vieţii, aka visul meu imobiliar. :P

Ne-am dus în aceeaşi zi la o a doua vizionare şi, cum era de aşteptat, Radu s-a îndrăgostit pe loc de el. Mi-a cerut doar două ore să discute cu mama lui şi avea să-mi dea răspunsul definitiv. Era 90% sigur, însă. Apoi au început să vină părerile contra. Mama mea, căreia nu îi prea surâdea ideea, şi care încerca să mă convingă că avea să îmi lipsească intimitatea (într-adevăr, duplexul era un imens spaţiu deschis), sora mea care nu era sigură că m-am gândit bine la toate aspectele, Ligia, care spunea că o să ne usuce întreţinerea (centrala fiind pe bază de electricitate, şi nu gaz).

Am rămas fermă pe poziţii. Asta până seara, când, după ore de surfat netul şi de citit discuţii pe forumuri despre centrale electrice, ajunsesem la concluzia că, într-adevăr, chestia asta se putea dovedi extrem de costisitoare. Radu m-a sunat să mă anunţe că el e gata să se mute cu mine oricând. Acum eu eram cea nehotărâtă.

A doua zi, după o noapte de vise cu apartamente şi mutări, am decis că merită să-mi asum riscurile, oricare ar fi fost ele. Era un duplex la 100 de metri de Cişmigiu, for Pete’s sake! Am descoperit că şi fetele mele se răzgândiseră. Ligia m-a asigurat că mă sprijină în nebunia mea, explicându-mi motivele răzgândirii ei: “M-am gândit… dacă şi gagica şi mama lui Columb erau tot aşa ca noi? Adica: “Nu te duce, nu te duce!” O viaţă ai! Be wild!” :))

Când să-i comunic lui Radu decizia mea de nestrămutat, am descoperit că şi Radu se răzgândise. În calea fericirii mele stătea acum licenţa lui de 1.000 de euro de la Universitatea Hyperion, pe care nu o putea achita dacă se muta acolo.

Aşa că acum, duplexul vieţii nu este decât o iluzie, amintirea unor zile în care am visat cu ochii deschişi la ceaiul de dimineaţă băut pe o terasă însorită şi la jogging matinal în Cişmigiu. O să ajung, probabil, să locuiesc într-un apartament dintr-o zonă sigură, cu alarmă de ultimă generaţie şi uşă metalică, care se află într-un imobil supravegheat de BGS.