Facebook Love Story in Tabu

Pe baiat il cheama Florin Avram. Pe fata o cheama A. Au devenit un cuplu pe Facebook, in gluma, inainte de a se cunoaste in realitate. Mai apoi, gluma a devenit serioasa. Ca si relatia lor. Cum a ajuns totul sa se incheie (ironic) unde a inceput, puteti citi in noul numar al revistei Tabu.

PS: Nu m-am putut abtine sa nu includ in articol si replica mea preferata din "500 days of Summer".  :)

Despre cum mi-am facut cont pe Facebook

Dap. E oficial. Dupa luni si luni de amanari, incepand cu seara memorabila de 26 iunie 2010, am intrat si eu in lumea Facebook. Sau am inceput sa exist, dupa cum spune Cristina Bazavan in editorialul de iulie-august al Tabu. :)

Promit de vreo doi ani sa-mi fac cont. Poate mi-as fi facut mai demult daca nu aveam doua prietene la care puteam sa apelez oricand ma rodea curiozitatea sa vad profilul cuiva sau ce tunsoare mai au colegele din liceu. :) Bineinteles, in moduri parsive, Facebook-ul s-a insinuat in viata mea, dar de fiecare data am reusit sa-l fentez. Astfel am reusit performanta de a crea un quizz pe Facebook pentru un client al agentiei la care lucrez, evitand insa cu gratie sa-mi fac cont. Sau, mai nou, am scris un articol in noul numar din Tabu despre o poveste de dragoste inceputa si sfarsita pe Facebook (detalii luni, promit ca o sa va placa) si, in lipsa de experienta cu relationship-statusurile, am reusit sa conving pe cineva sa ma ajute cu un experiment super haios.

Pentru ca trebuia sa aflu daca modificarea statusului unei persoane aflate intr-o relatie cu alta persoana va afecta automat si statusul celeilalte persoane, am rugat doua colege de birou, una single si una "in a relationship" sa-si modifice amandoua statusul si sa-si treaca "in a relationship with" una cu alta. Am aflat cu ocazia asta, ca, intr-adevar, daca ai la status "in a relationship with X" si X isi schimba statusul, al tau se va schimba automat si iti va ramane doar "in a relationship". Am lasat apoi fetele sa se descurce singure cu torentul de prieteni uimiti de aceasta declaratie bizara de coming out. :))

Va spuneam mai sus de numarul din iulie-august al revistei "Tabu". Ei bine, este primul numar al unei reviste glossy din Romania dedicat integral online-ului. Mai jos puteti vedea coperta cu Loredana Groza, in inconfundabilul stil Tabu:

Mai multe informatii despre continutul acestui numar special si cei care au contribuit la realizarea lui, pe blogul Cristinei Bazavan. Va recomand sa nu ratati dosarul de iulie, cu 3 povesti una si una despre cum Fb poate schimba vietile oamenilor: 

- povestea unui grup de moldoveni care au reusit sa schimbe legea distributiei filmelor in cinematografele din Republica Molodva creand un grup pe Fb

- povestea unui tanar gay care s-a folosit de Fb pentru a-si exprima orientarea sexuala

- o poveste de dragoste care a inceput in gluma pe Fb si s-a incheiat tot acolo, desi asta putin mai in serios

Un articol simpatic este si "Legenda lecturilor urbane", povestea proiectului initiat de Civika.ro, dar si cele doua articole scrise de Alex Negrea: "Ce trebuie sa stii cand iti faci profil pe Facebook" si Adrian Ciubotaru: "status: Single". Pentru realizarea acestuia din urma, Adrian si-a modificat relationship status-ul in "Single", dezlantuind iadul admiratoarelor. Totul de dragul cititoarelor Tabu si al experimentului social, bineinteles. :)

Revenind la proaspatul meu cont pe Facebook, insa. Din seria "you know you really suck when...", iata un dialog care a avut loc aseara intre mine si mama mea:

Mama: Si, ce mai faci in seara asta?

Eu: Pai vreau sa ma uit la un film si sa-mi fac, in sfarsit, cont pe Facbook. Stii, Facebook e o retea de socializare...

Mama: (intrerupandu-ma) Normal ca stiu ce e Facebook. Am cont pe el de un an. 

Eu: (dupa o pauza de soc) Cred ca il confunzi. Nu e ala cu job-urile, mami, ala e LinkedIn. 

Mama: Stiu care e LinkedIn. Eu iti spuneam ca am cont si pe Facebook.

Am ajuns acasa si am dat Google search. Intr-adevar, mama are cont pe Facebook - insert "I'm lamer than I thought" break here. [Mama, stiu ca citesti, vezi ca inca nu mi-ai dat "Accept"! :))] 

In alta ordine de idei, sper ca observati ca m-am apucat serios sa-mi pun in practica planurile de vacanta.  :) Deja am citit primele 50 de pagini din prima carte de pe lista, am inceput sirul intalnirilor cu oameni dragi si, dupa cum vedeti, mi-am facut si cont pe Facebook. Si, pentru ca tot spuneam in postul respectiv ca pot intui reactiile oamenilor vizavi de aparitia mea pe Fb, primul comment pe care l-am primit pe Wall a fost, cum altul, "In sfarsit". :)

Fanii Twilight iau cu asalt Bulevardul Unirii

Pe 1 iulie, in jurul orei 17:00, NU vreti sa va aflati pe Blv. Unirii, spre Piata Alba Iulia. Trust me. Asta daca nu sunteti pustoaice isterice la pubertate sau gospodine cu complexe romantice adolescentine fani "Twilight". Pe acest traseu se va desfasura marsul fanilor Twilight din Romania, care va culmina cu o sesiune de istericale Conventia Amurg, "cea mai zgomotoasa pledoarie pentru venirea actorilor din Amurg in Romania!".

Nu stiu cine le-a zis femeilor astora (eu inca sper ca nu sunt si barbati  printre ele!) ca, daca se aduna in grup la Amfiteatrul Mihai Eminescu si miorlaie la unison "pledeaza zgomotos", au sanse sa-l convinga pe Taylor Lautner si pe Robert Pattinson sa se scoboare pe Otopeni. Dar, in fond si la urma urmei, e dreptul lor. Mamele au iesit in strada sa protesteze impotriva reducerii alocatiei pentru copii, minerii au venit sa protesteze, agricultorii au facut marsuri de protest...da' ce, fanii Twilight n-au si ei dreptul sa-si spuna oful?

Deocamdata, din ce am vazut pe site, si-au anuntat prezenta 289 de highly hormonal chicks persoane, dar sansele sunt foarte mari ca numarul acestora sa creasca, mai ales datorita cuvantului magic "gratis" (si a diferitelor sale sinonime) repetat ostentativ de organizatori: "Daca nu esti inca fan, vino oricum. Vei putea vedea Amurg si Luna Noua pe gratis. Intrarea este libera!".

Recunosc ca pe mine promisiunea gratuitatii nu ma gadila defel, dar daca as sti ca prezenta mea la evenimentul cultural-artistic l-ar determina pe Taylor Lautner sa-si salte camasa peste cap si sa-si dezvaluie pectoralii in soare, mai ca as marsalui si eu. :)))

Nu stiu daca sunt fani Twilight printre cei care citesc aceste randuri (sau, si mai bine, participanti la mars :)) ), dar daca n-ati vazut scena in care Bella are un accident cu motocicleta, si Jake vine fuguta-fuguta si isi da jos camasa sa o tamponeze usor cu ea la cucui, ati consumat oxigen degeaba pana acum.  :)) Ligia si cu mine am ras cu lacrimi la faza asta, pe care un comentator de pe Youtube a sintetizat-o genial: "OH NO, BELLA, YOU CRASHED! HERE, LET ME SEXILY TAKE OFF MY SHIRT!" :)))))))))))))))))))))))))))))

Povestea incredibila a unei agrafe rosii

Zilele astea am o stare de neastampar. Un neastampar din ala bun, ca atunci cand te mananca talpile si degetele, sau cand visezi tot felul de lucruri colorate si intalnesti oameni la fel de neastamparati ca si tine.

Asa ca, poate nu intamplator, am descoperit recent (thanks to Lost & Found Desk) povestea lui Kyle MacDonald. Kyle a pornit de la o agrafa de birou rosie (pentru care, a recunoscut mai apoi, nu avea nicio pasiune deosebita) si si-a propus sa o dea la schimb pentru lucruri din ce in ce mai mari, pana isi va indeplini visul si va primi la schimb o casa. 

Pe 12 iulie 2005, canadianul a anuntat lumea pe blogul sau ca are o agrafa rosie si ca vrea s-o dea la schimb.

In doua zile a schimbat agrafa rosie pe un pix in forma de peste. 

Apoi a schimbat pixul pentru o clanta.

In curand a dat la schimb clanta pe un gratar.

A urmat schimbarea gratarului pe un generator, generatorului pe o petrecere instant, petrecerii pe un snowmobile, snowmobile-ului pe o vizita in Yahk (un fel de Cucuietii din Deal pentru canadieni), calatoriei in Yahk pentru un camion (!) si de aici lucrurile au devenit foarte simpatice. 

Cineva i-a oferit la schimb pentru camion un contract cu o casa de discuri (care includea atat 30 de ore de inregistrari in studio, cat si transportul dus/intors catre Toronto din orice loc in lume, cazarea si prezentarea albumului sefilor Sony-BMG). In schimbul acestui contract, Jody Gnant, o tanara care isi dorea o cariera in domeniul muzical, i-a oferit un an de cazare gratuita in duplexul ei din Phoenix, Arizona.

Cand Kyle credea ca lucrurile nu pot deveni mai bune, a primit un telefon de la Leslie, colega de duplex a lui Jody, care s-a gandit ca n-ar fi o idee rea sa nu mai plateasca chiria timp de un an. Leslie nu avea ceva fizic de dat la schimb, dar lucra in restaurantul lui Alice Cooper din Phoenix, Alice Cooper'stown. Asa ca l-a rugat pe Alice Cooper s-o ajute,  iar acesta a accepta sa-si petreaca o dupa-amiaza cu un fan, in schimbul chiriei gratuite pentru Leslie timp de un an. 

Mai departe, Kyle a oferit o dupa-amiaza in compania lui Alice Cooper unui fan al cantaretului, in schimbul unui glob cu zapada (trebuie sa cititi explicatia gestului, e geniala!). 

Ultimele doua schimburi sunt demente. A schimbat globul cu zapada cu Corbin Brensen, colectionar pasionat de globuri cu zapada si producator de film. La schimb a primit... un rol intr-un film! Dap, cu replici. :)

Pe 12 iulie 2006, la un an de la inceputul aventurii cu agrafa, lui Kyle i s-a oferit, la schimb pentru rolul in film, o casa in localitatea canadiana Kipling, oferita de primarie, consiliul local si comunitate. 

Pentru distributia propriu-zisa a unui localnic in film s-a organizat o preselectie. Castigatorul rolului din filmul "Donna on Demand" a fost Nolan Hubbard. :) L-am cautat pe imdb, a primit rolul "Ned". Sunt convinsa ca filmul e super distractiv. :)

Din 2006, Kyle a scris o carte despre aventura agrafei rosii, calatoreste, face fotografii, scrie proza scurta si dezvolta tot felul de alte proiecte, despre care scrie pe noul sau blog. 

Nu-i asa ca acum, dupa ce ati citit povestea lui Kyle, simtiti si voi un neastampar din ala bun? :)

Later Edit: Tocmai am descoperit ca am pe birou urmatoarele: o scoica de la Marea Moarta, 1 poza cu o necunoscuta cu un zambet frumos (am cerut poza de la cineva pentru ca imi place starea de relaxare pe care mi-o da imaginea fetei in gradina, desi nu stiu cine este in poza) si un buretel de sters ecranul mobilului.  Cine ce vrea dintre aceste 3 obiecte si ce e dispus sa dea la schimb? :D

Interviu cu Răzvan Rădulescu, regizorul şi scenaristul „Felicia, înainte de toate”

Eu am întrebat, Răzvan Rădulescu mi-a răspuns. Cu precizarea „Am fost tentat, de cîteva ori, să postez comentarii pe bloguri, dar m-am sfiit. Mi s-a părut că varianta interviului e preferabilă.” Puteţi citi mai jos despre Felicia (dar şi despre Liliana şi Helena), despre prejudecăţile sale în legătură cu actorii şi despre ipostazele lui de regizor, scenarist şi scriitor.

Ina: „Felicia, înainte de toate" este primul film pe care îl semnezi ca regizor. Ce te-a determinat să treci în spatele camerei? De ce acum, de ce acest film?

Răzvan Rădulescu: În timp ce scriam la Felicia, Melissa [Melissa Raaf, co-scenarista şi regizoarea „Felicia, înainte de toate”, n.n.] și cu mine discutam deja despre o altă poveste, tot cu o femeie, și discuția a generat o a treia poveste, tot cu o femeie. Am schițat atunci celelalte două povești (acum sînt deja scenarii) și ne-am gîndit cum ar fi să le regizăm. Însă, pentru că trebuia început de undeva, am început cu Felicia. Liliana și Helena mai au puțin de așteptat. În plus, Felicia se potrivea cel mai bine condiției în care ne aflam: pe drumuri, departe de casă, într-o contemporaneitate în care lucrul ăsta nu mai e atît de extraordinar ca pe vremuri. Faptul că mi-am petrecut, probabil, un sfert din ultimii șase ani în aeroporturi și în avioane nu are darul să impresioneze pe nimeni. Deși cred că ar trebui să li se pară tuturor alarmant. În '89, cînd a plecat Felicia în Olanda, să-ți părăsești țara era o alegere fără întoarcere. Pentru mulți, momentul alegerii a fost mai traumatic decît plecarea în sine. Azi, nimeni nu se mai gîndește serios la alegerea asta, ceea ce nu înseamnă că lucrurile sînt mai puțin traumatice.

I.: În „Felicia...", Ozana Oancea este la primul ei rol principal într-un lung metraj. Care a fost elementul decisiv, care te-a convins ca ea este actriţa pe care o căutai pentru acest rol?

R.R.: Ozana m-a convins: auzisem că e, de fapt, actriță (spre rușinea mea, o ştiam doar în funcția ei administrativă de la TIFF), apucasem să vorbesc de cîteva ori cu ea și mi s-a părut că gradul de sofisticare al discursului ei este remarcabil și, prin urmare, surprinzător. Am trăit, din păcate, cu prejudecata că actorii sînt în general niște persoane instinctuale, neșlefuite, și că prea multă minte le dăunează jocului. Îmi pun, cu această ocazie, cenușă în cap. Ozana a citit mult și solid, gîndește articulat, vorbește nuanțat și joacă foarte bine.

I.: Cine este mai satisfăcut de rezultatul muncii sale în cazul acestui film: scenaristul Răzvan Rădulescu sau regizorul Răzvan Rădulescu? De ce?

R.R.: De fiecare dată cînd regizorul se declară mulțumit, scenaristul cîrtește. Asta pentru că, în general, scenaristul nu e niciodată mulțumit. Deși, în ce mă privește, am avut privilegiul să fiu fericit cu felul în care arată filmele la care am scris de mai multe ori. Mă gîndesc la filmele făcute de Cristi Puiu sau de Radu Muntean.

I.: Ţinând cont de experienţa proiecţiilor de până acum, crezi că oamenii se regăsesc în personajele din „Felicia, înainte de toate" indiferent de naţionalitate?

R.R.: Da. După cum și cei care nu se regăsesc, nu se regăsesc tot indiferent de naționalitate. S-a întîmplat chiar la proiecția de la cinema "Union": cineva a spus (în românește, cum altfel) "Nu m-am regăsit în film și mi-am dat seama, cu această ocazie, ce părinți minunați am." [este vorba despre Adrian Ciubotaru, n.n.]

I.: Completează, te rog, propoziţia următoare: „Felicia este, înainte de toate, despre..."

R.R.: Timp.

I.: Şi încă două întrebări, venite din partea cititorilor blogului meu:

Cum se împacă activitatea de regizor/scenarist cu cea de scriitor, îţi mai rămâne timp/energie/dispoziţie pentru scris şi dacă da, pe când o nouă carte ? de la http://bughimamborag.wordpress.com/

R.R.: O să spun doar atît: sînt două ipostaze atît de diferite, încît nu mi-am pus niciodată serios problema că una dintre ele ar funcționa în detrimentul celeilalte. Și o să adaug doar atît: cînd scriu proză, folosesc hîrtie și stilou, nu pot altfel. Cînd scriu scenarii, folosesc Final Draft, nu pot altfel.

I. : Când apare ,,Felicia, înainte de toate'' pe DVD? de la http://ralouca.blogspot.com/

R.R.: Sper că de Crăciun, adică puțin înainte, atunci cînd apar toate DVD-urile, în speranța că se va gîndi cineva să le dea cadou unor prieteni. O să conțină și making-of-ul, filmat și montat de Radu Țigănaș. Îl cunoașteți? E student la UNATC. De filmat, a filmat înainte să dea admiterea.

Viata dupa disertatie

In ultimele cateva saptamani am scris si am visat. Am scris la disertatie si am visat cu ochii deschisi la viata de dupa ea. :)

Si, pentru ca viata dupa disertatie incepe maine in jurul orei 13, iata cateva dintre planurile pentru vara asta care mi-au tinut psihicul la cote decente il ultima vreme:

- sa invat sa fac American pancakes (bine, poate ar fi o idee buna sa invat sa fac clatite obisnuite inainte, dar n-o sa las astfel de detalii sa-mi stea in cale :P)
- sa ies in fiecare seara cu Lily in Cismigiu. Din cauza faptului ca Lily s-a pufosit, am ajuns tinta de glume, inclusiv din partea veterinarului.
- sa ma intalnesc cu cativa oameni de care mi-e incredibil de dor
- sa citesc cele 14 carti dupa care salivez de saptamani bune
- sa-mi amenajez un colt de lectura cu o gramada de perne pe cornisa din fata balconului, unde imi place sa ma urc si sa privesc furtuna
- sa merg in Vama cu cele mai bune prietene, o palarie cu boruri largi si o carte buna
- sa pierd sirul noptilor de plimbari pana in zori
- sa scriu (si altceva decat spot-uri radio, capitole de disertatie sau ppt-uri pentru pitch-uri)
- sa-mi plimb surioara mai mica prin Bucuresti si s-o rasfat pentru ca imi calca pe urme si va intra la cea mai buna sectie bilingva romana-engleza din lume. :D
- sa-mi fac cont pe Fb (aici vad deja numeroase perechi de ochi care se dau peste cap si cateva "In sfarsiiiiit!"-uri) :)

Voi ce planuri aveti vara asta?

A fost sau n-a fost spectacol?

Ati fost vreodata la un spectacol de teatru/film/dans/performance la care sa fiti avertizati inainte de vizionare ca, la final, veti ajunge sa va puneti intrebarea: „A fost sau n-a fost spectacol”? Eu am fost in seara asta la primul astfel de experiment artistic si trebuie sa spun ca mi-a depasit asteptarile. :-)

Ieri seara, Lorin m-a invitat sa-l vad “performand” alaturi de colegii din trupa “Rectifier Crew” in premiera spectacolului “Inertia pentru toti” la Centrul National al Dansului (CNDB). Recunosc ca m-am codit putin :D Combinatia Lorin + CNDB a dat tot timpul chestii bizare, pe care nu le-am apreciat de fiecare data la adevarata lor valoare, sau inteles, for that matter. :-))

Am decis, totusi, sa ma duc la “Inertia...” datorita descrierii din mailul invitatiei: ”Scopul acestor intilniri a fost cautarea cunoasterii ascunse si gasirea unor practici care sa genereze aceasta cunoastere.” Fiind a big sucker pentru combinatii de francmasonerie cu alchimie in nota ironica (asa cum imi suna mie descrierea de mai sus :)) ), m-am dus aseara la CNDB.

Trebuia sa banuiesc ca ceva nu e in regula de la intrare, cand ni s-a spus ca accesul in sala se face individual. O tanti statea in fata unei perdele de catifea neagra si introducea pe rand, si cu pauze bizar de mari, cate un spectator intr-o incapere care parea extrem de intunecoasa.

-    Mi-e frica, i-am spus cand mi-a venit randul sa astept in fata cortinei negre.
A ras si m-a intrebat de ce.
- Pai stati in fata unei perdele negre, in spatele careia tot dispar oameni, dar de unde n-a mai iesit nimeni. Nu vi se pare un motiv suficient de intemeiat?

Si, intr-adevar, cand mi-a venit randul, s-a dovedit ca incaperea era neagra ca smoala. Am dat sa-mi scot un mobil, dupa care am realizat ca se descarcasera amandoua. La cativa pasi in fata auzeam fata care intrase inaintea mea, si care stiam ca are o camera de filmat.

-    Hei, scuze! am strigat-o stand inca pe loc si sprijinind ceea ce parea a fi un perete de burete. Poti, te rog, sa-mi luminezi si mie aici in spate, sa-mi dau seama pe unde calc?
-    Nu, ca-ti stric surpriza, am mai auzit-o inainte sa dispara.

Mno, bine. Am injurat-o scurt si prietenos in gand, dupa care am injurat si bateria telefonului si am pornit-o. Inca de la primul pas am calcat, exact cum ma temeam, pe ceva, doar ca recunosc ca nu ma asteptam ca acel ceva sa miste. Am tras un tipat scurt, dupa care am inaintat si mai crispata.

Tocmai realizasem ca am calcat pe un picior si, mai mult decat atat, ca podeaua pe care paseam era acoperita de corpuri umane, asezate unul langa celalalt. Am ezitat intre a merge in patru labe sau a ma lipi de un perete si a astepta sa se aprinda naibii lumina, doar ca si incercarea de a ajunge la un perete s-a soldat cu calcarea unui brat (sau poate era o tibie?!). Pana sa ajung la celalalt capat al incaperii, am calcat pe numeroase alte brate, picioare, stomacuri, odata si pe un par.

M-am luptat apoi vreo 3 minute cu o alta cortina la care ajunsesem, si care parea ca nu are nici capat, nici coada. Intr-un final am invins-o si am intrat in Sala Ronda a CNDB.

N-o sa va spun ce contine spectacolul propriu-zis, pentru ca mi se pare o experienta foarte faina, pe care ar fi interesat s-o bifati, daca veti avea ocazia. Tot ce va pot spune e ca aveti posibilitatea sa interactionati unii cu altii si cu cei din fata voastra mai mult decat la orice spectacol clasic. Trebuie doar sa aveti disponibilitatea pentru asta. In plus, aveti sansa sa masurati greutatea cuvintelor voastre cu un aparat inventat de echipa Rectifier Crew. :-)

La final, am primit o foaie cu intrebarea “A fost sau n-a fost spectacol?”, la care trebuia sa incercuiesti unul dintre cele doua raspunsuri. Eu am trasat o axa de la “Da” la “Nu” si am bifat un punctulet la mijlocul ei.

Retrospectiv, daca imi aduc aminte starea cu care am plecat de acolo si gandurile pe care le-am avut in timpul performance-ului, imi dau seama ca am gresit. A fost spectacol. A fost un spectacol atat de bun incat mi-a creat impresia ca nici n-a fost spectacol.

Intrebari pentru regizorul Razvan Radulescu

Va povesteam acum cateva zile despre invitatia pe care am primit-o la avanpremiera Tabu pentru "Felicia, inainte de toate". 

Ei bine, dintre recenziile pe care bloggerii le-au facut filmului dupa vizionare, regizorii Razvan Radulescu si Melissa de Raaf au ales 5, si vor acorda un interviu in exclusivitate autorilor lor. Pseudo-recenzia mea se afla si ea printre cele 5 alese. :-) 

Asa ca, daca ati vazut filmul, fie la TIFF, fie in cinematografe, si aveti o intrebare pentru Razvan Radulescu, va astept cu ea in comentarii si promit sa o transmit mai departe (stiu ca Bughi manifesta interes in acest sens).

Va reamintesc ca Razvan Radulescu a semnat scenariul pentru cateva filme foarte misto, printre care ""Marfa si banii", Moartea domnului Lazarescu", "Legaturi bolnavicioase", "Hartia va fi albastra". Mai multe detalii despre activitatea lui ca scenarist aici. Este, de asemenea, scriitor, fiind autorul cartilor "Teodosie cel Mic" si "Viata si faptele lui Ilie Cazane".

Conspiratia

Gastroenterologul si dermatologul meu s-au intalnit acum cateva saptamani, intr-o seara cu multa ceata, intr-o parcare subterana din sudul Bucurestiului.  Voi reproduce mai jos dialogul care a avut loc intre ei cu ocazia acestei intalniri.

Gastroenterologul, un tip jovial, il astepta pe dermatolog in masina, fredonand vesel un tango. Dermatologul s-a apropiat de geamul pe jumatate deschis si aplecandu-se discret, a intrebat:

-    Sunteti cumva domnul X?
-    Daca si dumneavoastra sunteti domnul Y! a ras vesel gastroenterologul, pe care, pentru concizie, il vom denumi de acum domnul G.

Portierea s-a deschis si dermatologul (caruia ii vom spune domnul D.) a intrat in masina.

-    Imi cer scuze pentru intarziere, am avut un pacient care nu se lasa dus, s-a scuzat domnul D.
-    As, colega, se face sa va cereti scuze pentru un nimic? Abia mi-ati dat mai mult timp sa ma gandesc la strategie.
-    A, da, strategia. Nu stiu daca v-am mai spus, dar e o onoare sa fac parte din acest proiect cu dumneavoastra.
-    Onoarea este a mea, colega, l-a corectat domnul G.  Sa vedem deci: spuneti ca pacienta are programare la dumneavoastra maine la 14:00?
-    Exact. Haideti, nu ma mai fierbeti, mor de nerabdare sa vad ce i-ati interzis !
Domnul G. a ras incantat.
-    A fost mai simplu decat mai asteptam. Am intrebat-o doar ce mananca zilnic si mi-a dat, practic, toata munitia de care aveam nevoie.
-    Imi place, imi place, jucati dur, s-a entuziasmat domnul D.
-    Colega, a fost un mizilic. Daca ar fi mancat putin mai sanatos s-ar fi dus naibii toata distractia noastra. Dar asa, sa vedeti ce fata a facut cand i-am spus ca de-acum trebuie sa treaca pe seminte de in si susan si ceai de chimen.
-    Ha ha! a ras zgomotos domnul D. Nu pot sa cred! Asa i-ati spus? Seminte de in? Ha ha ha ha!
-    Aveti cuvantul meu.
-    Si mai ce, si mai ce? a intrebat domnul D. nerabdator.
-    I-am mai zis ca trebuie sa faca 100 de abdomene in fiecare seara.
-    Ei, asta nu pot s-o cred! a exclamat stupefiat domnul D. Si ea ce-a spus la asta?
-    Ca nici Shakira nu face atatea, daca va vine sa credeti!
Cei doi barbati au izbucnit intr-un ras zgomotos.
-    Trebuie sa recunoasteti ca e spirituala micuta... a inceput domnul D.
-    Este, colega, dar acum nu e momentul sa dam inapoi.
-    E, nu da nimeni inapoi, domnule. Spuneam doar. Asa...continuati...
-    Am intrebat-o de cateva ori merge la sala pe saptamana. Mi-a raspuns ca de 2-3 ori, dar nu regulat. Si-atunci i-am zis ferm ca de-acum nu discutam fara 6-8 ore de fitness si inot pe saptamana.
-    Dur, dur, a spus domnul D. La asta cum a reactionat ?
-    A ramas pe ganduri putin, dupa care mi-a spus ca nici Madonna nu merge la sala 7 zile din 7.
Rasul de bas al domnului G. si cel de bariton al domnului D. au umplut masina.
-    N-ati fost prea dur ? a intrebat domnul D. cand si-a mai revenit din convulsii.
-    Colega, nu e loc de moleseala aici.
-    Nu ma moleseam, s-a aparat domnul D. Ma gandeam ca daca ati fi spus 4-5 ore pe saptamana...
-    Si-atunci unde era hazul? l-a intrerupt iritat domnul G. Haideti mai bine sa discutam despre partea dumneavoastra.
-    Asa, asa: am venit aici cu un tabel de alimente interzise si permise. Sa va dati si dvs acordul.
-    Sa vedem, a spus domnul G. si a intins mana spre hartie. Imi place, i-ati interzis prajelile. Asta i-am spus-o si eu, dar e bine sa nu-i dam nicio portita de scapare.
Aratatorul domnului G. se plimba incantat in josul listei.
-    A, fara frisca, unt, cascaval...excelent colega, excelent!
Domnul D. zambea modest.
- Sa vedeti mai jos...
- E, nu pot sa cred! a ras domnul G. scuturand hartia. I-ati interzis ciocolata! Fantastic!
- Nu doar atat, s-a umflat in pene domnul D. I-am interzis si cacaoa! Sa nu se poata refugia in napolitane sau mai stiu eu ce.
- Si spuneati ca eu joc dur! a zambit domnul G. Oricum, povestea cu ciocolata care afecteaza tenul, nu e doar un mit?
- Bineinteles ca e! a ras domnul D. Dar credeti ca ea stie?
O noua sesiune colectiva de ras.
- A, si vad ca i-ati interzis alcoolul. E vara, incep iesirile la terase cu prietenii, se bea bere rece...ah, ce urat jucati! a remarcat admirativ domnul G.
- Fac si eu ce pot.
- A mai ramas ceva ce i-ar placea si nu i-am interzis? a intrebat domnul G. si ambii barbati au cazut pe ganduri.
- Pizza! a strigat domnul D. brusc.
- Perfect, treceti-o pe lista!
Domnul D. a scris ceva grabit si s-a mai uitat odata incantat la foaie.
-    Productiva intalnirea noastra, domnule, ma declar incantat.
-    Colega, va spun de pe acum ca o sa fie un experiment extrem de amuzant. Ma bucur ca am acceptat sa fac parte din el, adevarul e ca am zile in care ma plictisesc de moarte la cabinet.
-    Si eu ii spuneam Auricai, asistena mea, Aurica, am prins pe Dumnezeu de picior cu experimentul asta inter-disciplinar. Facem un ban cinstit si mai radem si noi putin, ca oameni suntem!
-    Bine spus, colega, bine spus. Ei bine, eu trebuie sa plec, dar ne vedem in acelasi loc si la aceeasi ora saptamana viitoare.
-    Excelent, a incheiat domnul D. , coborand din vehiculul negru.

Desi nu am fost martora la discutia de mai sus, va pot asigura ca asa s-a desfasurat (bine, am dubii in legatura cu locul de intalnire, dar asta e un detaliu insignifiant). Dovada indubitabila sunt cele doua foi de mai jos primite de la domnul G. si de la domnul D.

Voi reveni cu transcrierea conversatiilor lor, pe masura ce adun dovezi in acest sens.

Foaia primita de la domnul G:

 Si, fara nicio aparenta legatura, foaia primita de la domnul D.:

1,2...1,2...proba...proba...

Cant pe strada. Shamelessly si in fiecare dimineata. Imi infund castile in urechi, dau drumul MP3 player-ului pe o melodie care imi place, si tot drumul de la statia de autobuz la birou, acompaniez solistul cu patos si din strafundul plamanilor mei.

Straduta pe care merg e dreapta si semi-pustie, asa ca pot sa vad “dusmanul” cu cativa zeci de metri buni in fata. Si de fiecare data cand ma intersectez cu cineva trebuie doar sa reduc volumul si sa iau o scurta pauza din vocalize. Pana azi sistemul a functionat ca uns.

In dimineata asta, ca in toate celelalte dimineti, am coborat din autobuz, mi-am fixat castile in urechi si mi-am vazut de drum. La un moment dat, insa, am avut senzatia aia ciudata ca e cineva in spatele meu. M-am intors si m-am facut rosie ca racul. Era cute bus guy, un tip cu care ma intalnesc in unele dimineti in autobuz si care lucreaza pe o strada perpendiculara pe cea unde lucrez eu.

Pentru ca simteam efectiv ca am fata ca o sfecla fiarta, am banguit singurul lucru evident care mi-a trecut prin cap, semi-scuza, semi-adevar:

-    Falsez.
A zambit:
- Nu mai mult decat la Muse.

Nu stiu daca m-am facut curcubeu la fata, ca in desenele animate, dar ma simteam atat de jenata ca-mi venea sa o iau la fuga. De cate ori o fi mers tipul asta in urma mea pe strada, razand in sinea lui?

-    A, m-ai mai auzit cantand...
Iar zambet.
-    De cateva ori.

Mergeam deja de cateva secunde unul langa altul, eu dorindu-mi sa se caste un hau in asfalt si sa ma inghita, el foarte relaxat.

-    Acum ascultai Killers?
Jesus Christ! Am aplecat privirea jenata.
-    Da. Cant chiar atat de tare?
A ras:
-    Doar la I said maybe baby please.
-    Ah, da. La partea aia...

Am ajuns in fata cladirii unde lucreaza el. Stiam ca asta e biroul pentru ca il mai vazusem intrand aici.

-    Eu aici trebuie sa ma opresc, a spus el.
Doh. Stiu unde lucrezi.
-    A, da?, am mimat eu uimirea.
-    Ne mai vedem, a mai adaugat si a zambit.
-    Sau cel putin ne mai auzim, i-am raspuns eu voit degajat, dar felicitandu-ma entuziasmata in sinea mea pentru replica de maxima inspiratie.
-    Asta-i sigur!, a spus razand.

Stii ceva, cute bus guy? No more music for you. Si, de fapt, no more music pentru nimeni de pe strada aia. O sa cant de-acum numai in dus si cand dau cu mopul. Viata asta e prea scurta pentru momente penibile atat de lungi.  

My pretty sisters

Aseara am facut ordine prin folderele cu poze pentru ca vreau sa profit de oferta Carrefour si sa-mi developez niste fotografii (pana pe 16 iunie serviciul foto online de la Carrefour are o oferta speciala: detalii aici).

Asa am dat peste imaginile de mai jos, care au fost facut in iulie 2008, la Sighisoara. Am zis ca m-am laudat destul cu surorile mele si ca e timpul sa va convingeti cu ochii vostri ca sunt the prettiest sisters ever. :D

PS: In caz ca nu ma recunoasteti, eu sunt aia inalta, cu picioare nesfarsite....NOT! :))))))))
PPS: Da, nu semanam de nicio culoare intre noi. :P

Loialitate de brand

Daca un om de vanzari doarme si zambeste prin somn, puteti fi siguri ca ma viseaza pe mine. :-) Pentru ca, fara false modestii, eu sunt clientul de vis pe care si-l doreste orice marketer. Cadoul  despre care ii scrie lui Mos Craciun, cererea pe care i-o face pestisorului de aur, dorinta pe care si-o pune cand vede o stea cazatoare etc. You get the point.

Folosesc aceeasi marca de sapun de peste 10 ani, mananc la micul dejun acelasi tip de branza de vreo 12 ani,  ma dau cu aceeasi crema de fata pe care o foloseam si in liceu, imi cumpar rochiile de la acelasi magazin. Odata ce un brand mi-a cucerit increderea, nu numai ca se poate asigura de afectiunea si fidelitatea mea, dar si de faptul ca ii devin cel mai convingator ambasador.

Pe de alta parte, insa, odata ce brandul respectiv mi-a tradat increderea si a intrat pe lista neagra, nu prea exista cale de intoarcere. De obicei acord o a doua si o a treia sansa, dar odata ce mi-am intors spatele de la el ma urmeaza si prietenii si cunoscutii. Avantaje si dezavantajele de a ma avea client: nu vin singura, dar nici nu plec singura. :-)

Un alt exemplu. Pana acum un an am stat la intersectia Turda cu 1 Mai. Cumparaturile saptamanale mi le faceam, fireste, de la Mega Image-ul care era la 3 minute de blocul meu. Din toamna m-am mutat la Romana, dar, suprizator, cumparaturile mi le fac la acelasi Mega Image, chiar daca acum sunt 6 statii de autobuz intre noi. Rautaciosii ar putea spune ca motivul e Flavius. Din pacate, insa, Flavius nu mai lucreaza acolo. :P

De ce continui sa merg acolo, totusi? Pentru experienta de brand, pentru produse, pentru ca, de-a lungul celor patru ani cat le-am fost client, de fiecare data cand am semnalat o lipsa s-au grabit sa o rezolve (au o cutie de sugestii si reclamatii pe care eu, una, stiu ca o umpleam lunar :)) ). 

Ei bine, azi, inainte de vizita saptamanala la Mega, m-am oprit la Piata 1 Mai, unde, de asemenea, pana acum un an eram o aparitie regulata. M-am dus la masa unei tanti de la care luam salata in fiecare primvara si vara timp de 4 ani. In mod cert nu m-am asteptat la reactia ei:

- Extraordinar! Dumnevoastra sunteti!

Am inceput sa rad: 

- Nu stiu sigur daca sunt eu, sper ca da.

- Pai sigur ca da, ati luat salata de la mine atata timp!

- Da, pai stiti, m-am mutat in alta parte si mi-e mai greu sa vin pe-aici, am inceput eu sa ma scuz.

- M-am gandit eu ca s-a intamplat ceva cand nu v-am mai vazut. Stiti de cand n-ati mai venit pe la mine?

- De un an?

- Fix de un an. Din iunie anul trecut. De unde v-ati luat pana acum salata?

Imi venea sa rad. M-am abtinut insa, pentru ca mi-era draga tanti, cu preocuparea ei.

- N-am avut un loc stabil. Si de la Mega, si de la Angst, uneori de la Carrefour...

- Ei, lasati, bine ca v-ati intors. Doua, da?

- Da, doua.

- Saptamana viitoare aduc si creata, sa stiti. Ca stiu ca va place. 

Sa va mai spun de ce voi continua sa iau salata de la tanti cat timp voi locui in Bucuresti?

Surorilor mele, cu drag

Surorile mele Yvonna si Lia absolvesc fiecare cate un ciclu din viata lor luna asta. Pentru Yvonna e gimnaziul, pentru Lia e facultatea. La ceremonia de absolvire, fiecare dintre ele va fi emotionata, va purta o rochie frumoasa si se va uita cu melancolie la chipurile colegilor pe care ii lasa in urma.

Fiecare dintre ele e mai frumoasa si mai buna si mai desteapta decat mine in feluri pe care nu le pot descrie si amandoua ma fac sa-mi doresc sa fiu un om mai bun. Dar niciuna nu stie cu adevarat cat de mandra sunt de ele.

Si simt ca, in calitate de sora mai mare, asta e unul dintre momentele alea in care ar trebui sa fac mai mult decat sa le imprumut o pereche de pantofi pentru banchet. Poate ar trebui sa le dau un sfat de viata memorabil sau ceva asemanator, dar adevarul e ca niciodata nu m-am priceput sa spun chestii memorabile.

Am gasit azi insa un articol pe care autoarea il denumeste "A Guide to Life for Graduates" si care e atat de frumos in simplitatea lui incat transmite (aproape) tot ce as vrea eu sa le spun (ii multumesc pe aceasta cale lui Suzi, datorita careia l-am descoperit). Se numeste „Advice, like youth, probably just wasted on the young” si a fost scris de Mary Schmich in ziarul Chicago Tribune la 1 iunie 1997.

Pentru ca are la inceput fraza „Ladies and gentlemen of the class of ’97” si contine o colectie de sfaturi de viata absolut geniale, in scurt timp a devenit o legenda urbana si a fost atribuit unui scriitor faimos ca discurs pe care acesta l-a sustinut la festivitatea de absolvire a MIT din acel an.  Articolul original il puteti citi aici.

Va invit, insa, sa vedeti videoclipul pe care regizorul australian Baz Luhrman l-a creat pornind de la textul respectivului articol si de la melodia "Everybody's Free (To Feel Good)" a cantaretei Rozalla. Rezultatul se numeste "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)" si e minunat:

As mai adauga doar doua lucruri:

Yvonna, draga mea, esti atat de frumoasa si inteligenta, incat ma faci geloasa. Sau mandra si geloasa, cum bine spune una dintre prietenele mele. :-) Daca as putea sa te invat ceva, ar fi sa-ti fie frica. Si daca nu ti-e frica, sa cauti lucruri care te sperie si sa le demontezi bucata cu bucata. Curajul inseamna, de cele mai multe ori, nu absenta fricii, ci sa fii singura care stie ca ti-e frica.

Lia, tu esti asa de buna si minunata, incat uneori am impresia ca bunatatea ta e molipsitoare. As vrea insa ca din cand in cand, dar nu foarte rar, sa iei o pauza de la salvarea planetei si de la oblojirea ranilor tuturor si sa te uiti mai atenta la tine. Sa vezi cu adevarat cat de frumoasa si speciala esti. Si sa nu lasi sa treaca 20 de ani pana sa constientizezi tot ce ai putea fi.

Nu cred in reincarnare, dar daca exista, as vrea ca intr-o viata viitoare sa fiu tot sora voastra. V-am spus azi cat de mandra sunt de voi?

Felicia - foarte personal, inainte de toate

Va spuneam ca in seara asta am fost invitata de revista Tabu la avanpremiera pentru bloggeri a filmului "Felicia, inainte de toate". Ma asteptam, asadar, sa revin acum cu un review al filmului, in care sa comentez critic scenariul, regia, intepretarea actorilor etc.

Din pacate acest lucru e imposibil. Filmul a fost atat de dureros si personal incat tot ce va pot spune este "Nu-l ratati!". Chiar daca n-o sa va recunoasteti in el (eu n-am facut-o, dar am regasit oameni dragi), e o poveste care o sa va miste toti atomii sufletesti.

De altfel, am urmarit reactiile din sala in timpul proiectiei. Desi filmul are niste punch line-uri absolut delicioase, la care am ras in hohote, n-am putut sa nu observ tendinta spectatorilor de a fructifica orice gluma, oricat de mica. Era ca si cum povestea ar fi lovit puternic in niste amintiri si stari extrem de personale si oamenii  ar fi parat lovitura prin acest ras exorcizant. Eu stiu ca asa am facut.

Da, e un film cu multe secvente statice, cu lentoare narativa si multe sarituri de montaj, elemente minimaliste care nu vor fi pe placul tuturor, dar toate acestea palesc in fata dialogurilor ireal de dezinvolte si firesti. 

M-am bucurat sa-i vad la final pe cuplul de scenaristi-regizori Razvan Radulescu si Melissa de Raaf, pe producatorul Ada Solomon si pe actrita Ozana Oancea. Au stat timp de aproximativ o ora in fata noastra si au raspuns la toate intrebarile spectatorilor. L-am intrebat, de exemplu, pe Razvan Radulescu despre relatia dintre  personajul Felicia, actrita Ozana si sora lui (care apare in secventa din baia aeroportului si care reprezinta, se pare, sursa povestii). M-a frapat prin sinceritatea lui fantastica.

Pe Ozana Oancea am intrebat-o daca i-a raspuns spectatoarei care pierduse avionul spre Germania pentru a vedea filmul. A ras si a spus ca n-a apucat. Apoi i s-a adus rucsacul din culise si i-a trimis un sms pe loc, in timpul discutiilor. 

Ce sa va mai spun ca sa va conving sa mergeti sa vedeti "Felicia, inainte de toate"? Ca nu e un film despre sechelele comunismului, nici un film despre prapastia comunicationala dintre generatii. Si nici macar un film despre pierderea unui avion. E pur si simplu o aplecare sincera, plina de compasiune si mai ales lipsita de orice pretentie psihanalitica, asupra relatiei dintre mama si fiica.

Mai puteti citi impresii despre "Felicia" la Cristian Sutu, Adrian Ciubotaru, Alexandru Negrea, George Hari Popescu si Zapacita.

Felicia, inainte de toate

"Subiectul filmului Felicia, inainte de toate e greu si dureros. Cu ce mai poti sa darami zidul care s-a construit in ani, din nemultumiri, vorbe nerostite, gesturi duse pana la jumatate, intre tine si parinti? Care sa fie calea pentru dialog cand principala forma de manifestare a afectiunii parintesti e mancarea preparata in cantitati industriala, iar a copilului - banii pentru medicamente? 

Filmul nu da un raspuns, dar - ca la ceasornicar - desface rotita cu rotita sentimentele, putintele si neputintele dintre mama si fiica. La fel ca-n viata."

Randurile de mai sus au fost suficiente pentru a ma convinge sa vad filmul "Felicia, inainte de toate". Ii apartin Cristinei Bazavan care, in articolul "Ozana, inainte de toate" din numarul de iunie al revistei Tabu, i-a facut un  portret Ozanei Oancea, actrita din rolul principal.

Ozana m-a cucerit in interviul de mai jos. Prin sinceritate, prin modestie, prin tact. Apoi am citit povestea asta si am aflat ca a obtinut premiul pentru cea mai buna interpretare si premiul pentru debut la TIFF si mi-am dorit si mai mult sa vad filmul.

In seara asta asteptarea ia sfarsit. Am fost invitata la avanpremiera Tabu a filmului si am inteles de la Cristina ca echipa filmului va fi prezenta in sala si ca va exista o sesiune de Q&A la sfarsit.

Pana deseara cand revin cu impresii dupa film, va las sa cititi interviul cu Ozana de mai jos. Sper sa va convinga sa mergeti sa-l vedeti si voi. Premiera la noi e pe 11 iunie.

A quoi ça sert l'amour?

Pentru cei care cauta inca raspunsul la intrebarea asta, pentru cei care au renuntat sa-l mai caute si pentru cei care l-au gasit. :) Enjoy!

PS: Sper ca v-am facut sa zambiti azi. :)

Scurt pe 3

Leapsa de la Andressa: iubitul meu in trei cuvinte. That's easy: nu exista inca. :-) Puteam s-o rezolv si in doua cuvinte, dar am zis sa respect regula. Pot sa spun insa in 3 cuvinte cum o sa fie? Extrem de norocos. :-))

Leapsa merge la Adina, Suzi si la Tomata. Fetelor, concizie maxima. :-)

Ce ai face daca ai sti ca nu poti esua?

Azi am asistat la o scena care pentru multi a trecut drept banala (asta daca au observat-o, macar) dar care pentru mine a fost incredibil de plina de semnificatii. Genul de gand pe care o data ce-l ai, poate schimba totul.

Am organizat azi in Herastrau un eveniment pentru copii, la care o sala de fitness din Bucuresti a adus niste ghete kangoo jumps (ghete cu arcuri eliptice – poza pentru edificare aici).

Va dati seama ca orice chestie cu arcuri e un magnet instant pentru copii. In 5 minute masa la care stateam era inconjurata de o gramada de fiinte stirbe sau in curs de stirbire, extrem de galagioase si mai ales, extrem de saltarete. Cele doua antrenoare nu mai faceau fata: cum urcau un copil pe kangoo jumps, cum incepea sa sara de colo-colo, de parca facuse supradoza de Burn.

O fetita de vreo sapte-opt ani a tot ezitat 10 minute urmarindu-i pe ceilalti, pana cand si-a luat inima in dinti si a cerut si ea o pereche. Una dintre antrenoare i-a dat-o si apoi a asteptat ca micuta sa manifesta aceeasi manie pentru sarit. Fetita i-a prins mana ca intr-o menghina, insa, si a refuzat sa se miste.

Degeaba a incercat s-o convinga instructoarea ca e foarte usor, ca uite ce se distreaza ceilalti copii, degeaba a intervenit si mama de pe margine, fetita se misca doar cativa centimentri, pe rand. La un moment-dat, inconjurata fiind de un val de glasuri plangarete, care-si cereau si ele dreptul la kangoo jumps, instructoarea a plecat, lasand fetita sa se sprijine de-un cort.

Fetita a continuat sa stea acolo, agatata de perete si tremurand din toate incheieturile, pana cand a venit cea de-a doua instructoare.

- De ce ti-e frica?, a intrebat-o.
- Ca cad.
- Nu cazi. N-ai unde.
- Ba da, in fata, i-a replicat fetita.

Femeia s-a aplecat si i-a aratat fetitei ca ghetele au o frana (partea rosie din imagine) care o impiedica sa cada. A tras-o apoi spre ea, facand abstractie de mainile mici care se facusera cleste in jurul degetelor ei. Am vazut o schimbare imperceptibila pe fata micutei. Descoperise ca, intr-adevar, nu poate cadea in fata.

- Nu vreau sa cad nici in spate, a mai continuat fetita.
- Nu cazi nici in spate. E imposibil, a continuat instructoarea.

Aceeasi demonstratie, de data aceasta in directia opusa. Mainile mici au renuntat la o parte din stransoare.

- Dar daca cad intr-o parte? a intrebat copilul cu o ultima urma de ingrijorare.
- Nici acolo nu poti, ca ai piedica. Uite.

Mi-e greu sa va descriu ce am citit in momentul ala pe fata fetitei: usurare, bucuria de a putea face ceea ce-si dorise atat de mult, dar nu indraznise, incredere in ea si piciorusele ei mici, dar mai ales libertate. Era incredibil: acelasi copil, cu acelasi echilibru fizic si aceleasi ghete cu arcuri in picioare. Nu se schimbase niciuna dintre datele problemei, cu exceptia atitudinii ei mentale. Descoperise ca nu poate esua, ca era imposibil. Si, de fapt, asta schimbase totul.

Am urmarit-o cum a inceput sa sara, mai intai stangace, usor rigida, apoi din ce in ce mai fluida, mai increzatoare, mai libera. Nu m-am putut abtine si m-am dus la ea:

- Cum te cheama?
- Alexandra.
- Buna, Alexandra, eu sunt Ina. Nu te cunosc dar vreau sa stii ca sunt foarte mandra de tine. Te-am urmarit inca de cand te-ai suit pe ghetute, si am vazut cat de frica ti-a fost. Si cand te vad acum ce frumos sari, trebuie sa te felicit. Esti o fetita foarte curajoasa!

Abia-si incapea in piele de mandrie. Mama ei mi-a multumit zambind. Peste cateva minute, s-a intors sa-mi arate ca poate sari intr-un picior si ca face piruete. Am aplaudat-o energic.

Alexandra si metamorfoza extraordinara pe care a suferit-o atunci cand a realizat ca e imposibil sa cada mi-a amintit de o intrebare pe care am citit-o zilele astea si la care m-am gandit cateva ore in sir.

Intrebarea asta, in functie de momentul din viata in care ti-o pui si de cat de sincer esti cu tine insuti, poate schimba incredibil de multe lucruri. TU ce ai face daca ai sti ca nu poti esua?

15 Reguli pentru Prima Intalnire

Cu totii am fost acolo. Macar o data. Prima Intalnire, caci despre ea este vorba, e un teritoriu nou si plin de neprevazut, indiferent cat de experimentati sunt cei doi bravi temerari care se aventureaza pe nisipurile ei miscatoare. :-)

Teoretic, ar trebui sa acostam (sau sa aselenizam, dupa caz) pe teritoriul Primei Intalniri lipsiti de orice prejudecata sau harta si sa lasam drumul sa ne duca unde vrea el. In practica, insa, fie ca vrem sa recunoastem sau nu, fiecare avem o harta (obtinuta in urma periplului prin alte Prime Intalniri) dupa care pasim, si un set foarte bine definit de reguli dupa care ar trebui sa paseasca in acest spatiu insotitorul/insotitoarea noastra.

Asadar, ce trebuie sau nu trebuie sa faca cel de langa noi pentru a ne convinge sa pornim impreuna in explorarea teritoriului si mai interesant al Celei de-a Doua Intalniri? :-)

Pentru ca azi e vineri si urmeaza weekend-ul (un moment foarte propice pentru excursii in Prima Intalnire) va propun sa cream impreuna un set de 15 reguli (cel putin 15, eu zic ca putem  gasi cu usurinta 30!) pe care Celalalt trebuie sa le respecte la Prima Intalnire pentru a obtine viza spre A Doua Intalnire. ;-)

Ideea mi-a venit de la un articol din Glamour UK intitulat „15 Love Rules for Single Women”, in care autoarea a facut o compilatie de 15 reguli pe care cititoarele le aplica in viata lor sentimentala.

Doua dintre ele sunt absolut geniale. Cred cu tarie ca Regula 9, de exemplu, ar trebui sa se predea fetitelor inca din scoala generala.

Va dati seama cata energie, cate nopti nedormite si cate ore vorbite cu prietenele la telefon am economisi daca am invata de mici ca „If he likes you, you’ll know. If he doesn’t, you’ll be confused”? Pentru mine, cel putin, descoperirea regulii asteia a fost a life saver. :-)

Cat despre Regula 15, cred ca e un sfat absolut grozav.

Mi-ar placea sa am mai des taria sa-mi asum sentimentele, fara acea terifianta teama de ridicol sau de respingere. Cred ca, la sfarsitul zilei, as fi un om mult mai fericit.

Revenind la compilatia noastra, insa. :-) O sa incep eu cu primele doua reguli, ca sa va dau un imbold, dupa care va astept in comentarii. Iau apoi regulile pe care le-ati scris si le adaug listei de mai jos, pana obtinem propriul nostru ghid pentru Prima Intalnire. Puteti sa dati regulile si anonime, daca vreti, atata timp cat le dati sincere. :P 

Regula nr. 1:

Evita un tip care nu stie sa fie autoironic. Daca ironia e un indiciu al inteligentei, autoironia (atunci cand nu e folosita defensiv, ca scut) e un indiciu al unui barbat sigur pe el, caruia nu-i e frica de ce se poate „vedea” daca lasa putin garda jos. Din pacate, desi cei mai multi tipi au simtul umorului si al ironiei bine dezvoltate, la capitolul autoironie sunt mai mult decat deficitari.

Regula nr. 2:

Zgarcenia la prima intalnire nu e un semn bun. Dupa cum v-am mai povestit, n-as mai iesi cu un tip care imi propune sa platesc eu masa la prima intalnire. Doar daca e vorba de Alex David, prietenii stiu de ce. :))

Regula 3 (de la mayasa mayaltfel):

Indiferent daca a muncit la birou 3 zile si 3 nopti sau a carat pietre de moara o zi intreaga, sa se abtina din cascat (chiar daca o face si cu gura inchisa).

Regula 4 (de la Ela Iliesi):

Sa-mi dea senzatia ca poate sa discute si lucruri mai profunde decat .. amabilitati.

Confesiuni: voi ce placere vinovata aveti?

Cei de la Radio Guerilla au o rubrica zilnica numita „Guilty Pleasures”, in care o persoana (mai mult sau mai putin) cunoscuta face dezvaluiri in legatura cu melodii pe care le considera „placeri vinovate”. Stiti voi, chestiile ale pe care le fredonezi cand esti la dus sau singur acasa si de care te lepezi in public, daca apar in discutie.

Azi fac si eu azi un mic exercitiu de exorcizare si va spun o placere vinovata (dintre multele, ohoo!). Melodia se numeste „Ciudat”, este cantata de trupa suceveana „Ceilalti” si e singura melodie de hip hop romanesc ale carei versuri le stiu pe de rost. :))

Desi am stat patru ani in Suceava, nu i-am descoperit pe baieti acolo, ci la Bucuresti, pe Mp3 player, unde melodia se strecurase printre multe altele luate de la fratele mele. De fiecare data cand o aud zambesc super larg si, daca imi permite contextul, o cant din toti plamanii. You should see me rap pe versuri care par luate din Eminescu – priceless! :))) 

Si, pentru ca va spuneam de versuri, nu ma pot decide daca melodia asta are cele mai geniale sau cele mai idioate versuri pe care le-am auzit la o melodie romaneasca. Cred ca un pic din fiecare. :) Pentru exemplificare, iata cateva:

„am incercat sa te iubesc ezoteric ca un mason
doar tu imi faci celulele sa vibreze la unison
sa traim pe portativ ca intr`o armonie de Mozart
sa fim uniti dar totusi separati de un ecart”

Si:

„intelege`ma, urasc relatia tipica
caci flacara pasiunii nu`I ca flacara olimpica
invat sa te iubesc cand sunt lipsit de tact
sau cand inghetam impreuna pe o banca in parc”

Dar si nemuritoarele:

„Iti multumesc ca m`ai invatat sa vreau sa ma abtin
sa pun pe lucruri marunte pret ca vanzatoarea din magazin
(...) n`am scut ca n`am stiut ca silabele ard
acum inima`mi bate mai tare decat un bodyguard
hazard de sentimente, fente`n reactii lente
la impulsuri naturale eventual adiacente”

Este ca faza cu vanzatoarea si bodyguardul atinge o culme a lirismului? :)) Restul versurilor le gasiti aici.

Va las sa va delectati ochisorii mai jos cu videoclipul piesei, care a fost filmat in zona in care am locuit in Suceava. De fapt, sunt cateva secvente in care baietii canta suparati in fata unui gard de piatra – ei bine, e gardul Hanului Domnesc, plasat fix sub blocul meu. Poate apar si eu in vreo fractiune de cadru mergand sa cumpar paine. :)

Va astept in comentarii sa va marturisiti si voi pacatele muzicale, muhaha! Si cand zic va astept, I mean it. De ceva vreme, blogul meu imi da senzatia de camera de musafiri, in care lumea intra retinuta, mananca o prajiturica tinand corect o farfurioara dedesubt, discuta despre vreme si apoi, uitandu-se la ceas, pleaca grabita.

Daca nu ne intoarcem la stadiul de sufragerie in care mancam pizza direct din cutie, pe covorul pufos, in timp ce radem cu pofta, sa stiti ca urmeaza o greva japoneza. Consider yourselves warned.