Netless

Dear all,

Zilele astea nu dispun de net acasa, motiv pentru care nu va asteptati sa va raspund la mailuri/comment-uri/DM-uri/etc-uri dupa ora 18.30 cand imi parasesc in pas usor biroul si, deci, ultima conexiune cu lumea online. 

De asemenea, din aceleasi motive, voi posta pe blog mai sincopat zilele astea. Va asigur insa ca se lucreaza intens la solutionarea crizei.

Pana una-alta, am o veste-bomba pentru voi: de maine ma mut cu una dintre persoanele pe care le am la blogroll. O sa fie cel putin interesant cu doi bloggeri in casa! Ghiciti despre cine este vorba? 

Later edit: It's all good in the hood. A revenit netul.

Fostul meu elev, student la a IV-a cea mai buna universitate din lume

Cand eram eleva in clasa a X-a, am inceput sa dau meditatii la engleza unui pusti cu niste ochi extrem de patrunzatori, pe care il chema Alexandru.

Parintii lui aveau suficienti bani si, deci, si-ar fi permis cei mai buni profesori de engleza din oras. Mama lui Alex mi-a explicat insa motivul pentru care apelase la mine: l-a dus la cateva profesoare foarte bune dar care, fiind in varsta, nu reuseau sa-i castige simpatia, si, deci, sa-l motiveze. Moment in care interveneam eu. 

Mi-am luat rolul de profesoara foarte in serios. Ma pregateam temeinic pentru meditatiile noastre saptamanale si il asteptam pe bietul baiat cu un teanc de manuale cu exercitii si teste. Bineinteles ca ii dadeam si teme pentru acasa, pe care, spre marea mea satisfactie, le facea de fiecare data. Tin minte ca o data, mama lui chiar mi-a spus uimita:

- Ina, nu stiu cum reusesti. Alex nu-si face temele la romana pentru scoala, dar le face cu sfintenie pentru intalnirile voastre. 

Adevarul e ca pe atunci habar n-aveam care era secretul. Acum banuiesc ca interesul lui pentru limba engleza avea mai putina legatura cu tehnicile mele de predare si mai multa cu testosteronul si dorinta de a impresiona o fata cu trei ani mai mare. )))) Lasand gluma la o parte, Alex a inceput sa stapaneasca tot mai bine regulile gramaticii engleze si, dupa doi ani, a intrat printre primii la clasa de bilingva engleza-informatica. Mission accomplished.  

Am aflat apoi, acum doi ani, ca Alex a fost admis la University College London, una dintre cele mai bune universitati din lume. Si, chit ca realizarea asta nu mai avea nicio legatura cu mine, am fost cat se poate de fericita.

Se pare ca in prezent se numara printre primii 10% studenti din clasa si si-a gasit un job part-time in Londra. Azi am vorbit cu bunica lui, care mi-a spus ca Alex a aparut acum cateva saptamani intr-un articol din Ziarul Financiar. Mai jos aveti un scurt fragment, iar articolul integral il gasiti aici. 

Locul in care a ajuns acum pustiul cu ochi patrunzatori se datoreaza exclusiv faptului ca este extraordinar de talentat la matematica si foarte muncitor. Cu toate astea, citind despre el in ZF, nu ma pot abtine sa nu fiu mandra. Ca am pus candva o caramida minuscula la drumul pe care a pornit acum.  

Cochetarie

Weekendul asta am fost martora unei scene care m-a facut sa zambesc a surpriza si a duiosie. Si care mi-a adus aminte, in caz ca uitasem, ca inima are varsta doar ca muschi.

Am fost in vizita la bunica mea, la Sighisoara. La 81 de ani, se plange tot mai des ca o “necajeste” ba spatele, ba inima, ba picioarele, ba reumatismul si, mai ales, singuratatea. Ca sa-i fac o bucurie, am scos-o la pizzeria la care ma ducea ea cu bunicul cand eram mica. Am mers incet, cu ea sprijinindu-se de mine si facand mici pauze atunci cand o durea prea tare piciorul.

La intoarcere, am trecut prin fata unei terase, unde, la o masa, stateau doi domni in varsta, si povesteau la un pahar de bere. Cand ne-a vazut, unul dintre ei s-a ridicat grabit si a venit spre noi. Am remarcat suprinsa ca bunica mi-a dat drumul la brat si si-a indreptat spatele. M-am uitat la fata ei. Era rosie. Am intrebat-o de unde il cunoaste. Mi-a raspuns putin jenata ca sunt prieteni vechi si ca au mai iesit la un suc in ultima vreme. 

Intre timp, domnul in varsta se apropiase de noi. Dupa ce s-a salutat cu bunica mi-a luat mana, si, in cel mai desuet stil cavaleresc, mi-a sarutat-o. Am zambit. Au inceput apoi sa povesteasca, el reprosandu-i ca nu i-a mai dat niciun semn, ea motivand ca a fost ocupata si a avut musafiri.

La un moment-dat, el a facut un banc. Cum ca fusese la doctor si ii ceruse medicamente, iar doctorul, prieten vechi, ii promisese ca incearca sa-i dea compensat orice i-ar cere. La care el i-a cerut ceva impotriva batranetii. Amandoi au izbucnit in ras, ca la o gluma foarte reusita, iar eu am zambit de complezenta. Dupa ce s-au oprit din ras, batranelul a luat o mina serioasa si a spus inciudat: “Urata-i batranetea!”.

La care bunica, zambind strengareste, a raspuns misterios: “Nu stiu, eu n-am simtit-o inca!” Uite la ea, gazela!, m-am gandit amuzata. Dupa ce si-au luat ramas-bun, cateva minute mai tarziu, nu m-am putut abtine si am intrebat-o:

- Bine, mama, ce-a fost faza aia cu “Nu stiu, eu n-am simtit-o!”? Nu te plangeai tu azi ca abia mai mergi pe strada?
- Pai asa si ii, draga mamii, dar cum sa-i spun lui asta?!

Mi s-a pus un nod in gat de drag si am sarutat-o pe par. La 81 de ani, inima bunicii mele bate, uneori, la fel ca a mea. 

Message in a bottle

Am o pereche noua de cercei. Sunt foarte mici si foarte, foarte speciali. Imi place sa ma gandesc ca, dupa ce o sa ma satur sa-i port (si asta s-ar putea sa mai dureze o vreme), o sa notez pe hartia din interior niste lucruri pe care pana acum le-am tinut doar pentru mine, si o sa le redau libertatea. 

Ghiciti unde stau la Londra!

Daca sunteti fani Guy Ritchie, va spun doar atat: voi sta la Bison Bar, pub-ul in care s-au filmat scene din “Lock, stock and two smoking barrels” si “Snatch”.  Freakin’ awesome, right?  

Daca inca n-ati vazut “Lock, stock and two smoking barrels”, e musai sa recuperati acest handicap. :P  E unul dintre filmele mele preferate de actiune. Scenariu construit foarte inteligent, umor britanic, personaje geniale. Mai jos aveti trailerul:

N-am vazut inca “Snatch”, dar am primit recomandari foarte bune pentru el si in mod cert o s-o fac pana plec.



Revenind la resedinta mea londoneza. Initial, ezitam intre Palmers Lodge, un conac din Epoca victoriana, cu mobilier din secolul XIX, care, trebuie sa recunoasteti, arata destul de chic:

...si Equity Point, un hostel modern, adapostit intr-o superba cladire in stil Georgian:

Dar apoi am descoperit The Bison Bar (sau, de fapt, Journeys London Bridge, pub-ul care are la parter barul) si a fost dragoste la prima vedere! Este exact ce mi-am dorit, apropo de experiente tipice londoneze. E un pub englezesc traditional, situat in inima Londrei (la o statie de Big Ben & co) si care ii place lui Guy Ritchie foarte mult. Atat de mult incat a filmat aici doua dintre cele mai bune filme ale sale.

Am aflat ca proprietarul, Charles, ii cunoaste pe Statham* si pe Ritchie, si ca este foarte prietenos si vorbaret. Sunt convinsa ca n-o sa ma plictisesc la micul-dejun!  

Si, daca mai aveam dubii, descrierea asta m-a convins definitiv ca this is the place to be: “With cheap drinks, pool table, darts board and foosball table, you have all the ingredients for a great night in with your new-found friends, just seconds (...literally) from your bed!”.

Sa va mai spun ca are si o sauna si o colectie de 700 de DVD-uri cu filme la care poti sa te uiti cand nu ai somn?

Somehow, I feel this is the beginning of a beautiful friendship.  

*explicatie pentru fete: actor britanic foarte misto, joaca in filme de actiune, ultimul lui rol este cel din The Expendables; nu vreau sa fac discriminari, dar sunt convinsa ca baietii stiu despre cine vorbesc.

Bloggerii incep sa castige batalii importante in razboiul credibilitatii

Jurnalistii care preiau materiale de pe bloguri, dar “uita” sa mentioneze sursa informatiei, au o atitudine asemenatoare cu cei care fac shopping in magazinele second hand. N-au nicio problema sa poarte respectivele haine sau sa fie admirati pentru ele, dar nu vor recunoaste nici in ruptul capului de unde le-au cumparat.

Am vazut numeroase astfel de exemple, atat in online, cat si la TV si, la fel ca voi, m-am infuriat din cauza lipsei de profesionalism a jurnalistilor, ca apoi sa ma bucur atunci cand au fost prinsi cu sursa in sac (sic !). 

In ultima vreme, insa, observ ca jurnalistii sunt gata sa treaca de la Grupa Mica la cea Pregatitoare in ceea ce priveste citarea surselor si o anumita curtoazie fata de munca bloggerilor. Iar un incident petrecut recent mi-a intarit aceasta convingere. 

Este vorba despre un individ care a filmat cu telefonul, alaltaieri noapte pe la 3, o masina a Politiei care stationa pe strada fara luminile de semnalizare pornite. Omul a mers la politisti sa-i intrebe de ce nu respecta regulile de circulatie si sustine ca a fost agresat de unul dintre cei doi politsti, in timp ce-si exercita drepturile cetatenesti.  Puteti vedea filmuletul aici. 

Nu vreau sa comentez in legatura cu pseudo-spiritul civic al individului, care banuiesc ca a “intuit” potentialul de viral al incidentului, si nici in legatura cu atitudinea de Garcea a politistului (“Bai baiatule, da-mi buletinul”).

Important este ca dupa ce Chinezu a scris pe blog despre acest incident, a fost preluat de realitatea.net, frumos, cu citarea numelui complet si a blogului, ca la manualul de jurnalism.  

Azi, o alta surpriza placuta in presa. Chinezu a mai scris un post pe blog, sub forma unei scrisori deschise, in care solicita niste lamuriri din partea purtatorului de cuvant al Politiei Capitalei, Christian Ciocan, cu privire la incident. Iar baietii de la Hotnews au preluat si ei, intr-o stire, un fragment din postarea respectiva, din nou, cu mentionarea sursei. Mi-a crescut inima. 

Se pare ca jurnalistii au mai evoluat un pic de la memorabila gafa cu “Numele meu este Mihaela Radulescu si promit sa ti-o (...)”. Vin vremuri bune si pentru jurnalisti, si pentru bloggeri. Vremuri in care, poate, n-o sa ajungem sa folosim astea. 

London, here I come (with a little help from my friends)

In caz ca nu stiati, sunt un mare fan Muse. Mare as in ii ascult in fiecare zi in drum spre serviciu si dau concerte involuntare pe muzica lor. Mare as fi in stare sa renunt la ceaiurile cu fetele, rochii si carti pe cateva luni daca asta m-ar ajuta sa merg la un concert al lor. Mare as in, cand am aflat ca nu mai sunt locuri la concertele din Europa, am inceput sa fac planuri cum as putea ajunge in Japonia sau in Australia ca sa ii vad. Disperat de mare, asadar.

Din fericire, n-a fost nevoie sa se ajunga la masuri extreme, pentru ca niste oameni care ma iubesc foarte mult mi-au facut cadou de Craciun un bilet la unul dintre concertele lor. Si asta nu oriunde, ci exact unde imi doream sa-i vad: la Londra, pe legendarul Wembley Stadium. Unde, de altfel, in 2007, a avut loc cel mai bun concert Muse ever.

Si, pentru ca un lucru bun il atrage pe altul, alti oameni care ma iubesc mi-au luat cadou de ziua mea un bilet de avion spre Londra, lasandu-mi libertatea de a-mi alege perioada calatoriei. Initial m-am gandit sa iau doar o zi inainte si una dupa concert. Apoi m-am gandit ca mai bine imi las vreo 4 zile, sa apuc si sa ma plimb putin si, in cele din urma, m-am trezit ca bifez 7 zile.

Asta se intampla in ianuarie. Intre timp am visat o gramada cu ochii deschisi la Muse, dar am uitat complet de vacanta mea de o saptamana la inceput de septembrie in Londra. Pana acum cateva zile, cand am inceput sa povestesc cu o colega de birou care merge si ea la Londra saptamana asta. Asa am aflat ca ea a rezervat deja camera de hotel, si-a comandat (de prin martie) London Pass-ul (cardul care iti ofera acces la toate mijloacele de transport in comun si la vreo 55 de atractii turistice), si are un Excel cu toate locurile in care vrea sa ajunga, orarul lor si costul de acces, care e mai lung decat lista de comedii de mana a doua in care a jucat Jennifer Aniston.

Aseara am avut, de altfel, un mini-atac de panica. Am realizat, brusc, ca eu nu ma duc doar la concertul Muse, ci intr-o vacanta de 7 zile pentru care n-am pus deoparte niciun ban. [Ok, am vreo 7 milioane, dar avand in vedere ca doar London Pass-ul e 137 de lire, deci vreo 707 lei...as putea zice chiar ca imi lipsesc 7 lei ]. Deocamdata am in plan sa dorm pe o banca din Kensington Park (asta in situatia nefericita in care nu-mi iese combinatia cu niste prieteni de familie care sa-mi ofere un colt de canapea) si sa ma hranesc cu mancare thailandeza (adica iarba si insecte mici culese din acelasi loc in care intentionez sa ma cazez).

Dar destul cu vaicareala. In afara sa sublinieze lipsa mea totala de maturitate, postul asta are si alt scop. Ma adresez acum celor dintre voi care ati fost la Londra. Pentru ca n-as vrea sa bifez doar principalele atractii (a se citit: pentru ca n-am bani de principalele atractii ), vreau sa merg intr-o vacanta mai putin turistica, si mai mult experientiala.

Asa ca va rog sa imi recomandati (pe principiul recomandarilor de aici pentru Lisabona) un Top 10 experiente londoneze pe care nu trebuie sa le ratez. Repet, nu vreau sa fie experientele pe care le bifeaza orice turist, gen vizita la Big Ben sau croaziera pe Tamisa, ci ceva foarte pitoresc si personal, gen sa mananc o budinca in bodega X, sau sa ma ratacesc in cartierul Y (desi, la partea asta cu ratacitul cred ca ma descurc bine si fara recomandari  )) ) . Sa ma ajutati sa pornesc intr-un fel de vanatoare a comorilor, daca vreti. Promit sa respect intocmai indicatiile voastre si sa vin si cu poze care sa demonstreze ca am bifat fiecare punct de pe lista.

So, any suggestions?

Later edit:  Orice indiciu cu privire la locurile in care isi petrece Printul William timpul liber atunci cand e in Londra este mai mult decat binevenit.

Prima mea recenzie de carte pentru copii :)

Daca tot v-am pus zilele astea rabdarea la incercare cu texte din registre cat se poate de diferite, zic sa mergem pana la capat, si sa va prezint una dintre ultimele mele realizari. :D

Este vorba despre recenzia unei carti pentru copii, de care m-am indragostit la prima vedere, si pe care o recomand nu doar celor care au copii in suflet sau in casa, ci si fashionistelor, datorita ilustratiilor absolut superbe. Avand in vedere ca sunt la prima incercare de acest fel, apreciez feedback-ul vostru. Lectura placuta! :)

Balul florilor 

Autoare: Sgrid Laube/Ilustratoare: Silke Leffler

Autoare: Sigrid Laube
Ilustratoare: Silke Leffler
Grupa de varsta: 3-8 ani
ISBN: 978-973-88438-5-1
24,5x25,8 cm, carte ilustrata,
coperti cartonate, 28 pag.

”Balul Florilor” a obtinut in 2005 cel mai prestigios premiu de literatura pentru copii din Austria, Kinderbuchpreis der Stadt Wien si ascunde, in spatele unei mici bijuterii vizuale, o poveste inspirationala despre toleranta, depasirea prejudecatilor si optimism.

Atunci cand florile decid sa organizeze un Bal, domnul Conopida le anunta entuziasmat pe suratele legume ca vrea sa participe. Singura care se ofera sa-l insoteasca e domnisoara Morcov. Si, desi sunt avertizati ca vor fi tratati cu dispret de florile increzute, cei doi pornesc spre Bal. Acolo, intr-adevar, temerile legumelor se adeveresc: florile nu doar ii jignesc pe domnul Conopida si pe domnisoara Morcov, ci propun chiar alungarea lor de la Bal. Cu toate acestea, la sfarsitul petrecerii, cei doi sunt aplaudati frenetic si invitati la dans. Cum au reusit legumele sa atraga admiratia florilor si sa le castige prietenia? Printr-o metoda pe cat de simpla, pe atat de frumoasa, pe care o veti descoperi citind aceasta poveste strabatuta de un optimism contagios.

Secretul naturaletii cu care autoarea, Sigrid Laube, exploreaza problema spinoasa a prejudecatilor si a intolerantei sta in propria ei experienta din copilarie. Laube a crescut in nu mai putin de sase tari diferite si a fost nevoita sa invete cinci limbi straine si sa se acomodeze intr-un interval foarte scurt cu o multitudine de diferente culturale si sociale. Iata de ce, ca adult, autoarea se apleaca cu delicatete si intelegere asupra discriminarilor pornite din lipsa de intelegere reciproca.

Cu aceeasi sensbilitate, ea ofera si ”armele” impotriva intolerantei. Cele doua legume protagoniste ale povestii au cucerit florile tocmai pentru ca nu s-au lasat antrenate in conflict, ci si-au mentinut, chiar si in clipele dificile, buna-dispozitie.

Farmecul cartii sta, fara indoiala, si in desenele extrem de talentatei ilustratoare austriece, Silke Leffler. Si, daca textul este scris intr-un registru simplu, nu acelasi lucru se poate spune despre imagini. Foarte laborioase si debordand de imaginatie, ilustratiile denota pasiunea lui Leffler pentru moda si design, ilustratoarea avand experienta ca designer textil pentru un studio britanic. Fetitele vor privi cu incantare ore in sir la zecile de rochite multicolore ale florilor si la gentutele in forma de fluturasi si carabusi. Iar baietii vor fi atrasi de faptul ca, la fiecare noua rasfoire a cartii, vor putea descoperi noi si noi detalii, care au scapat initial ochiului lor vigilent.

Dincolo de povestea simpaticului domn Conopida si a visatoarei domnisoare Morcov, ”Balul florilor” le ofera copiilor o sensibila lectie despre toleranta si optimism, si ii invita nu doar sa accepte, ci chiar sa celebreze diferentele dintre ei.

PS: Cartea costa 20 de lei si o gasiti aici.

Foursquare-mania

In ultima vreme, am auzit tot mai multa lume intreband "Ce este Foursquare?". Am scris textul de mai jos pentru cei care vor sa afle mai multe despre aceasta retea sociala in plina expansiune. Celor care o utilizeaza deja, sau care sunt familiarizati cu ea, le recomand acest articol foarte simpatic din The New York Times despre modul in care Foursquare tranforma SUA intr-un imens teren de joaca.

E vineri seara. Vrei sa iesi in oras, dar nu stii unde. In plus, prietenii tai au iesit deja si nu-ti raspund la telefon (pe care nu-l aud, cel mai probabil, din cauza muzicii din pub). Ce-ti ramane de facut? Inainte de martie 2009, te consolai cu soarta si ramaneai acasa sa te uiti la un film. Acum, insa, exista Foursquare, noua retea sociala bazata pe localizare, care iti spune exact in ce club, pub sau parc iti gasesti prietenii. Sa aruncam o privire mai atenta acestui nou copil minune al social media!

Ce faci pe Foursquare?

Foursquare a fost creat in martie 2009 de new-yorkezii Dennis Crowley si Naveen Selvadurai, ca aplicatie pentru smartphone-urile care au GPS (iPhone, BlackBerry, Android etc.). Ori de care ori de afli intr-un loc (restaurant, bar, parc, dar si birou, galerie de arta, sala de fitness – practic in orice loc de pe glob), poti sa accesezi aplicatia cu ajutorul telefonului mobil si sa iti anunti prezenta (actiune numita “check-in”). Daca e popular, e posibil ca locul respectiv sa fi fost marcat de altcineva inaintea ta. Daca nu, tu poti fi cel care l-ai “dezvaluit” si adaugat in aplicatie.

Mai jos, un filmulet in care Foursquare te invata cum poti gasi fericirea dupa colt

Toate bune si frumoase: deci Foursquare este o retea sociala care le permite utilizatorilor inregistrati sa se conecteze cu prietenii si sa-si actualizeze coordonatele locului in care se afla? In mare, da. Ar fi asta suficient incat sa atraga intr-un an 2,5 milioane de utilizatori (cat are in prezent)? Probabil ca nu. Exista si un factor de utilitate concreta, respectiv faptul ca utilizatorii pot trimite recomandari (“tips”) in legatura cu diferitele locatii, cum ar fi happy hours, reduceri, meniuri care nu trebuie ratate, sau dimpotriva, ce trebuie evitat.

Principalele atractii sunt insa punctele si insignele (“badges”) care sunt oferite utilizatorilor. Desi aceste “premii” sunt pur virtuale, ele sunt extrem de dorite in randul utilizatorilor, care dau adevarate batalii pentru a le obtine. Cea mai ravnita dintre acestea este, de departe, insigna de “primar”.

Primar, Socialite sau Gym Rat?

In functie de tipul de loc in care ai facut check-in, aplicatia iti acorda diferite insigne de merit. De exemplu, daca ai mai mult de 10 check-in-uri la terenuri de joaca, primesti automat insigna de “Babysitter”, in timp ce acelasi numar de check-in-uri la o sala de fitness, intr-un interval de 30 de zile, iti aduc insigna de “Gym Rat”. Sunt insa si insigne pe care nu toti si le doresc: de exemplu, daca faci check-in cu trei membri ai sexului opus, risti sa-o atragi pe cea de “Player, please”. Au existat insa si unele mai ofensatoare, care intre timp au fost retrase din aplicatie. Aici puteti gasi o lista a tuturor “insignelor” Foursquare active si suspendate.

Viata in universul Foursquare

Un articol excelent din The New York Times despre fenomenul “Foursquare” prezinta povesti pe care iti vine greu sa le crezi. Straini implicati in rivalitati, oameni care ocolesc zilnic kilometri intregi cu masina pentru a face check-in pe stradute putin circulate (si pentru a deveni, astfel, “primarul” lor ), cupluri care se cearta pentru a fi “primar” asupra casei comune, oameni care au ajuns sa se casatoreasca dupa ce au concurat unul impotriva celuilalt pentru aceasta denumire pe Foursquare…

Una dintre povestile cele mai amuzante din articolul respectiv este cea a canadianului Ian Barnett, in varsta de 34 de ani. Acesta povesteste cum, la inceput, el si colegii sai de la OSL Marketing, agentia de branding la care lucreaza, au inceput o competitie amuzanta pentru a deveni “primar” asupra cladirii de doua etaje care le gazduieste compania.

Deoarece cu totii faceau check-in in fiecare zi (si astfel nu puteau avea niciun avantaj competitional asupra celorlalti), au ajuns sa creeze locatii mai mici in interiorul cladirii de aproximativ 1.000 de metri patrati (orice utlizator Foursquare poate crea oricand o locatie noua). Astfel au aparut “receptia”, “parcarea”, “bucataria” etc.

Cineva a transformat chiar biroul lui Bennet intr-o locatie pe Foursquare si, dupa check-in-uri succesive, a preluat controlul asupra lui.

Continuarea articolului aici.

I’ll be at Joe’s tonight

Ori de cate ori am simtit, nu m-am sfiit sa stau sub ferestre cu casetofoane deasupra capului si sa-mi pun inima pe masa, pe scaun, sau chiar pe jos, daca n-a mai avut loc nicaieri. Nu de curaj, ci de frica lui şitotuşidacă. Pentru ca eu [...].

Sunt inca aici, dar am obosit. Si au inceput sa ma doara bratele. Si, daca nu ma opresti, intr-a 99 noapte o sa ma ridic, o sa-mi iau casetofonul si o sa plec.

Decat o linie fierbinte

Am citit azi pe BBC ca in Brazilia a fost creat un hot line gramatical pentru a-i ajuta pe cei care au probleme cu portugheza, limba oficiala.

Pe scurt: opt lingvisti vor face de serviciu de luni pana vineri, raspunzand intrebarilor populatiei despre sintaxa, conjugarea verbelor sau declinarea substantivelor.

Daca un astfel de serviciu ar fi creat si la noi, banuiesc ca e evident carei categorii socio-profesionale i-ar fi adresat in primul rand. Daca inca n-ati ghicit, iata cum ar suna un posibil dialog:

-    Alo, buna ziua! Linia fierbinte de gramatica?
-    Da. Spuneti, va rog.
-    Sunt tot eu. Mai am decat o intrebare.
-    Spuneti, domnule Vanghelie.
-    Ce repede m-ati recunoscut! [vesel] Aveti sistem de-alea cu recunoastere vocala?
-    Nu, domnule Vanghelie. In doua ore de conversatie v-am retinut timbrul vocal.
-    E destepti aia de-a facut sistemul, dom’le. Cu timbru si de-astea.
-    Intrebarea dumneavoastra?...
-    Da, sunt aicea cu un coleg si fiinca avem o nelamurire care nu stie nici unul o solutie, v-am resunat din nou.
-    V-ascult.
-    Deci, intrebarea care o avem noi este: “sa-ti bati copiii” se scrie cu un singur “i”?
-    Nu.
-    [catre altcineva]: Ti-am zis eu, fraiere, ca e cu 2 de “i”? N-am nevoie de almanahe sa stiu gramatica. Scoate banu’!
-    Domnule Vanghelie, mai sunteti pe fir?
-    Da, stimata doamna. Ii explicam lu’ colegu care e tanar si care am tot respectul pentru el ca a pierdut pariul care l-am pus si ca e un singur de “i”.
-    De fapt, “Sa-ti bati copiii” se scrie cu 3 de “i”.
-    [irascibil] Da’ de unde le scoti tu atatia de “i”, domnisoara? Ca doar nu e buget de sector sa scoti si sa bagi cum vrea muschii tai.
-    Sa va explic.
-    [nervos] Ba sa nu-mi explici nimic. [mai calm] Auzi, a mai intrebat si alti colegi de asta cu 3 de “i”, ca poate mai lasi si tu de la tine. [misterios] Am pariat cu mai multi, daca ma-ntelegi.
-    Sa... sa las de la mine?
-    Un “i” macar, ca doar nu l-ai adus de acasa.
-    [oftat adanc] Inteleg, domnule Vanghelie. [resemnare] Fie. “Sa-ti bati copii” se scrie cu 2 de “i”.
-    Vezi, asa-mi place. Sa nu existe prejudecati negative intre noi. [vesel] Faceti treaba buna voi cu linia asta fierbinte. O sa va recomand si la alti colegi care chiar are probleme cu gramatica, nu ca mine, care am decat cu un singur de "i".
-    [alt oftat] Multumim, domnule Vanghelie.
-    Cu placere, domnisoara. Fiecare facem ce poate.

PS: Eu una stiu ca as fi dispusa sa cedez aia 2% catre un posibil hot line gramatical pentru alesii tarii, numai sa stiu ca nu-mi mai sangereaza urechile pe timp de campanie.

O rochie, doua nunti si nicio inmormantare

M-am gandit sa va povestesc peripetiile nuntilor din iulie, dar apoi m-am razgandit. Pentru ca, nu-i asa, daca o imagine face cat 1.000 de cuvinte, un instantaneu de la o nunta face cat 1.000 de imagini. :))

Asa ca haideti sa reconstituim impreuna momentele-cheie ale celor doua nunti din iulie la care am fost domnisoara de onoare, pe baza unei combinatii de comentarii si fotografii.

Sa o luam cu inceptul: o rochie.

Nevoita sa aleg doua rochii de seara pentru cele doua nunti, dintre mai multe rochii mate si una stralucitoare, am ales sa port rochia cu cea mai mare capacitate de reflectie a luminii. De doua ori. :D

Cum niciun alt nuntas in afara de mine nu a participat la ambele fericite evenimente, mi-am zis ca n-o sa bage nimeni de seama acest mic amanunt. Bineinteles ca am subestimat capacitatea albumelor de pe Facebook de a evidentia repetitia.

Nunta numarul 1: fetele.

  

Nunta numarul 2: fetele.

Stiu ca nu se observa, dar cerceii pe care i-am purtat au fost diferiti. :D

La nunta numarul 1, faima m-a precedat. As putea chiar spune ca am fost blogger acreditat, probabil o premiera in online-ul romanesc. :))

Pentru ca nunta numarul 2 a fost una frumoasa, dar lipsita de peripetii, vom trece la prezentarea unui episod controversat din cadrul nuntii numarul 1, cunoscut si sub numele de “Scandalul Buchetgate”.

Iata mai jos cadru cu cadru desfasurarea acestuia, insotit de comentariile miresei preluate de pe Facebook  (cu litere italice) si de comentariile mele, dedesubtul lor. Va las pe voi sa judecati. 

Aruncarea buchetului -Cadrul 1 - Complotul - Se stabilesc foarte exact coordonatele lansarii, astfel incat Ina sa il prinda, orice ar fi :))

Poza este, bineinteles, un trucaj grosolan. Tin minte ca cineva mi-a cerut informatii despre cum sa ajunga la toaleta si eu i-am indicat traseul. Imaginea surprinsa in acel moment a fost suprapusa cu cea a miresei  care discuta cu cineva (si care este complet nevinovata de aceasta photoshopare grosiera) si iata ce a rezultat. Ce ar face unii oameni pentru a-mi compromite imaginea! Ntz, ntz.

Aruncarea buchetului - Cadrul 2 - Ocuparea pozitiilor - Domnisoarele si-au ocupat locul in spatiu, bineinteles Ina este vizibil favorizata :))

Da, recunosc, poza este veritabila, dar nu corespunde in niciun caz cu pozitia reala pe care am ocupat-o. Avand in vedere experienta mea vasta, celelalte domnisoare de onoare mi-au cerut sa le indic pozitii corecte si incorecte in cadrul acestui moment. Fotograful m-a surprins cand le exemplificam una dintre pozitiile neregulamentare.

Aruncarea buchetului - Cadrul 3 - Punctul culminant - Pe ultima suta de metri, Corolea iese din turnanta, ia fata Inei si ii fura buchetul de sub nas. Celelalte domnisoare privesc neputincioase :))

Aici a fost legitima aparare. Nu incercam sa prind buchetul, am parat o posibila coliziune intre el si lobul meu frontal. Prietena mea, Alexandra, m-a salvat prin curajosul ei pas in fata (si deci, asumandu-si o pozitie de offsaid, pentru care putea fi blamata ulterior de celelalte domnisoare) de o coliziune dureroasa. Motiv pentru care va avea eterna mea recunostinta si promisiunea ca, daca vom mai fi vreodata intr-o situatie similara, voi da dovada de aceeasi dedicare si nu voi ezita sa-mi pun propria siguranta in pericol pentru a o salva.

Aruncarea buchetului - Cadrul 4 - Victoria - Corolea isi revendica trofeul, iar Paul o ajuta pe Ina sa isi linga ranile provocate de lupta apriga :))

Inca o neintelegere pe care ma bucur ca am sansa sa o clarific. In imaginea de mai sus Paul, prietenul Alexandrei, m-a intrebat daca ar trebui sa aiba motive reale de ingrijorare, avand in vedere superstitiile asociate cu prinderea buchetului. L-am linistit spunandu-i ca, indiferent de maniera ferma in care Alexandra tine buchetul, ea nu crede in astfel de practici puerile.

Si, pentru ca am ajuns la finalul "Scandalului Buchetgate" si, deci, al povestirii mele, as vrea sa precizez ca, asa cum spune si titlul acestui post, in luna iulie nu am participat la nicio inmormantare.