Vietile secrete ale parintilor mei

Acum vreo doi ani, tata a dat un interviu pentru un ziar local*, pe care l-am citit in egala masura cu surpindere si tristete. Cu surprindere pentru ca aflam din el lucruri despre el pe care nu le stiusem pana atunci. Cu tristete pentru ca am realizat ca sunt atat de multe lucruri pe care nu le stiu despre el si pe care nu mi le povesteste niciodata in scurtele noastre conversatii despre cand vin acasa, am suficienti bani, mananc bine?

De exemplu, cand reporterita l-a intrebat despre anii de studentie, tata i-a povestit amuzat ca in sesiune mergea cu baietii in cimitirul central din Cluj si invatau pe morminte. Si atunci am avut un flashback cu o fotografie alb-negru pe care o vazusem cand eram foarte mica (si de care uitasem complet), cu trei baieti la bustul gol, cu parul pana la umeri, care zambeau pe niste pietre de mormant, inconjurati de foi.

Am mai zambit si cand tata a recunoscut ca a remarcat-o pe mama inca din facultate (erau la facultati diferite, dar ambii la Babes Bolyai) si ca o placea mult, dar n-avea curajul sa se apropie de ea din cauza ca era foarte frumoasa si parea inabordabila. Imi si inchipuiam baiatul inalt, cu parul pana la umeri, urmarind cu privirea o fata cu palton rosu aprins si parul ondulat,  promitandu-si ca data viitoare va avea curajul sa o invite la un suc.

Iar saptamana asta, mama a dat un interviu pentru pagina culinara a unei alte publicatii, in care, printre preferintele ei gastronomice si ce ne gateste acasa, a povestit si despre un episod de la inceputurile relatiei ei cu bucataria. Am citit textul si am zambit cu neincrederea cuiva care afla ca si profesorul lui a fost odata mic si nu stia alfabetul. 

Si incercam sa mi-o inchipui pe mama la 16 ani, cu parul ei lung si bogat, imbracata in hainele alea amuzante din anii ’70, cum facea primele ei clatite in bucataria bunicilor mei, pentru a-i face o surpriza mamei ei. Cum “clatitele” au iesit niste discuri foarte dure, cu care puteai juca frisbee, si cum bunicul a incercat chiar sa manance una, intr-o incercare de a-i ridica moralul. Si aici vorbim despre mama mea, care face cele mai bune clatite la cuptor cu sunca si cascaval (sau cu ciuperci) din lume!

Si mama a mai povestit cum, la inceputul relatiei lor, tata incerca sa o dea pe spate cu talentele lui culinare, gatindu-i la intalniri specialitatile lui. Din nou mi-a revenit in minte imaginea baiatului inalt, slab si cu par lung, de data asta cu un sort in fata, rugandu-se in gand sa-i iasa reteta de friptura si sa nu se faca de ras in fata fetei visurilor lui. Si mi-am imaginat-o apoi pe fata cu rochie verde din catifea si vesta cu flori cum gusta friptura si se preface ca-i place, numai sa-l vada zambind pe baiatul cu par lung.

Mi-e drag sa ma gandesc la parintii mei cum erau la varsta mea si cum, in pofida intelepciunii si a sigurantei de sine actuale (ca sa nu mai vorbim de stapanirea artei de a face clatite sau friptura) si ei au fost odata la fel ca mine: nesabuiti, nesiguri, ridicol de indragostiti, inexperimentati. Si nu pot sa nu ma intristez la gandul ca, cu exceptia unor mici franturi, n-o sa am niciodata acces total  la partea asta din vietile lor.

* Parintii mei nu sunt figuri publice. Sunt insa, prin natura meseriilor lor, persoane importante in comunitatea in care traiesc de mai bine de 25 de ani. Acesta este motivul pentru care, uneori, apar in mass media locale.

Sexy like Monday morning

Zilele de luni sunt in general discriminate. Sunt etichetate cu "cah", sunt intampinate cu fete incruntate care inca mai poarta amprenta asternutului de weekend, sunt barfite, dispretuite, temute, detestate. Si sunt, de fapt, echivalentul controlorilor de RATB in lumea zilelor saptamanii. Eu una stiu sigur ca nu mi-ar placea sa fiu o zi de luni. ))

Ca sa treaca mai usor, eu zic ca e bine sa le intampinam cu cate o mica placere vinovata (cum inghiteam cand eram mici pastilele amare cu miere sau cu zahar).

Azi l-am descoperit pe baiatul de mai jos, care vine din tara croissantelor si a lui Asterix si Obelix, si care mi-a ridicat brusc nivelul general de buna dispozitie. Si cum il ascultam eu pe pretty eyes asta cum e sfasiat el de chinurile dragostei, m-a lovit gandul ca, daca as fi Timberlache, n-as mai dormi asa linistit noptile.

Sa va uitati voi numai la ochisorii lui albastri, la tatuajele lui de mare angajament, la cum danseaza el sincron tarziu in noapte cu baietii, pe dupa blocurile din Paris, la cum isi calareste el cu zvac motocicleta si, mai ales,  la cum le zice el in limba lui Moliere (cred ca mi s-ar face pielea de gaina chiar daca ar canta despre cum pune sosetele la spalat la ce accent are )))) ). 

Ia, luati de aici, clatiti-va ochii si sa aveti o dupa-amiaza de luni mai frumoasa, oriunde ati fi.

Jiustunfotodetua, jiustunfotodetua, jiustunfotodetua, nananananana. ))))

Cel mai mult si mai mult

Mi-ar placea sa fiu blonda, daca as sti ca-ti plac blondele. Sau roscata, daca ti-ar placea roscatele. Sau bruneta, daca as sti ca negrul e culoarea ta preferata.

Mi-ar placea sa fiu boema, daca tie iti plac fetele cu flori in par. Sa ma trezesc la pranz intr-un pat cu baldachin, sa beau sampanie in loc de mic-dejun, sa-mi pun o rochie cu multe volanase si sa ies cu bicicleta la piata. Sa cumpar flori si busuioc, sa ma rasfat cu castane coapte si pricomigdale, sa-mi petrec dupa-amiezele pictand si noptile la petreceri decadente.

Mi-ar placea sa fiu o femeie de cariera, daca asta visezi tu. Sa ma trezesc la ora 6, sa-mi beau cafeaua amara si apoi sa merg la sala de fitness exclusivista la care am abonament. Sa ajung la 9 la birou, imbracata intr-un deux-piece gri si purtand o pereche de Louboutin, si sa-mi petrec ziua in sedinte si intalniri cu clientii. Iar seara sa ies la cina cu fetele in restaurante unde chelnerii poarta manusi albe.

Sau mi-ar placea sa fiu o fata obisnuita, daca as sti ca asta iti doresti. Sa ma trezesc in fiecare zi la aceeasi ora, sa merg la un serviciu banal, de la 9 la 5, dupa-amiezele sa-mi platesc facturile la bancomate si serile sa ma uit la seriale politiste cu un bol de popcorn in fata.

Mi-ar mai placea sa fiu o fata mondena, daca as sti ca-ti plac astfel de fete. Sa merg diminetile la Pilates si dupa-amiezele la shopping in boutique-uri chic, de unde sa-mi cumpar dresuri colorate si parfumuri senzuale. Iar serile sa ies la petreceri exclusiviste in cluburi abia deschise.

Dar cel mai mult si mai mult mi-ar placea sa ma placi pe mine. Exact asa cum sunt.

In spatele zambetului de pompier

Va spuneam ca am fost saptamana trecuta in vizita la un departament de pompieri, pentru a povesti cu un domn foarte simpatic, pe care il veti vedea in Tabu de decembrie.

Cand am ajuns in curtea unitatii (unde urma sa se desfasoare sedinta foto), baietii alergau de colo-colo cu furtunuri in mana. Nu, nu se daduse alarma, nu, nu era niciun exercitiu. Spalau curtea “pentru poze”.   Ne-au tinut in garaj pana au considerat ca totul este luna (de fapt, am dat sa ies la un moment-dat, dar am fost atentionata politicos ca “mai au baietii de strans niste chistoace, domnisoara si gata!”).

In timp ce domnul pentru care venisem acolo (si care era seful lor) statea putin stingher la poze, baietii se stransesera intr-un colt si priveau curiosi scena.

-    Auziti, au voie si baietii sa apara in poze? l-am intrebat pe domnul colonel.
-    Sigur, domnisoara!

Apoi s-a intors catre ei si le-a strigat scurt:

-    Hai, echiparea, facem poze!

Aproape nu mi-a venit sa cred cu ce viteza au disparut si apoi au reaparut in echipamentul de lucru. Si vorbeam cu Alex (sau internul neoficial Tabu, cum il numim noi ) ca, fiind civili, noi nu suntem obisnuiti cu o asemenea obedienta. Fara sa stie despre ce era vorba (abia cu vreo 15 minute inainte aflasera de sosirea noastra) si desi erau deja in afara programului de lucru, oamenii aia au alergat, fara sa puna nicio intrebare, pentru ca asa era ordinul.

Cand s-au intors baietii, Vlad, fotograful nostru, i-a grupat pe toti in fata camioanelor de interventie. S-au ciorovait putin pe tema cine e mai inalt si trebuie sa treaca in spate , dupa care au luat toti mine foarte grave. Dupa cateva astfel de poze, am intrebat:

-    Domnule colonel, ma iertati, baietii au voie sa zambeasca?
-    Bineinteles! Ati auzit-o pe domnisoara, zambet!

Instant, sub caschetele rosii au aparut 11 zambete. ))

Dupa ce s-a incheiat mini-sedinta foto, toti baietii s-au strans in jurul meu.

-    Si, domnisoara, cand spuneati ca apare revista?
-    La sfarsitul lui noiembrie. Dar stiti ca e o revista pentru femei, nu?
-    Da? Nu-i nimic. Poate ne vad si pe noi doamnele si va cer contacte.

Am ras. Un alt pompier, mai tupeist, mi-a spus ca are el o idee, dar pana acum n-a stiut cui sa se adreseze si poate il ajut eu.

-    M-am gandit sa facem si noi un calendar cu pompieri sexi... De-alea cum au americanii, stiti?

M-am uitat la el zambind.

-    Aha. Si voi spuneti ca aveti material pentru un asemnea calendar?
Pompierul a parut jignit:
-    Normal. Nu va puteti da seama acum, ca suntem in echipamentul asta gros, dar dedesubt suntem bine.

Am ras vreo 2 minute. Si am mai povestit asa, pana cand Vlad a terminat de tras cadrele cu seful lor. Le-am lasat baietilor ultimul numar al revistei, mi-am luat ramas-bun si am plecat spre biroul domnului colonel.

Pe drum nu m-am putut abtine.

-    Simpatici baietii dumneavoastra! Si intr-o veselie de zile mari.
-    Ce sa facem si noi, domnisoara Ina? Intamplator nu ne-a chemat nimeni la nunta, lumea ne cheama numai la necaz. Oricand suntem chemati, oamenii ne intampina cu ochii in lacrimi si asteapta ceva de la noi. Trebuie sa fii un om vesel si cu dorinta de viata, ca altfel nu rezisti.

Mi-au ramas in minte cuvintele colonelului. Si acum, ori de cate ori vad o masina de pompieri, mi se strange putin inima cu gandul la baietii astia minunati si glumele lor cu calendare.

PS: Puteti citi articolul cu domnul colonel Popa in Tabu de decembrie. Sunt convinsa ca o sa va placa mult, e un om extraordinar. Si sa nu uitati sa-i laudati pe baieti, le-am promis ca le dau feedback.  

Ce faceti sambata? :)

Daca inca n-aveti program, va invit sa:

- cunoasteti echipa Tabu,
- ne jucam impreuna cu niste copilasi orfani,
- intram mai devreme in spiritul Sarbatorilor,
- dar mai ales sa facem o fapta buna, simtindu-ne bine in acelasi timp. 

Daca va decideti sa veniti, dati-mi un semn. M-as bucura sa ne (re)intalnim.   

PS: Eu abia astept sa ma joc cu cei mici, chit ca la lucru manual am fost tot timpul tufa. In plus, imi place ideea ca, anul acesta, in cateva case din Romania bradutii vor avea decoratiuni facute de mainile mele.

Despre cum printul William se insoara si eu n-am murit

Fetelor, nu-mi spuneti ca you didn't see this coming. Eu am vazut-o dar am preferat sa inchid ochii. De-acum insa, lucrurile sunt oficiale.

Pe Wills l-a mancat genunchiul luna trecuta, s-a pus pe el, a spus mumbo-jumbo, Kate a sarit cu "Yes! Yes! Yes" si alea iacta est. (Vorba aia, sa tot fie vreo 7 ani de cand asteapt momentul respectiv. Stiati ca britanicii au botezat-o "Watie Katie" din acest motiv? Raii! )

Ei bine, primul lucru pe care l-am facut dupa ce am aflat vestea logodnei oficiale a fost sa-mi anunt prietenele pe Facebook. Asta pe principiul "impreuna suntem mai puternici". Mai jos aveti un fragment relevant pentru modul in care fetele fac fata durerii, gasesc resurse interioare sa rade in aceste clipe grele si isi fac chiar si planuri de viitor (a se citi "trec la stalkuirea altor capete incoronate, inca available" ).

Despre cum am ajuns ca de la intristarea pricinuita de vestea insuratorii lui William sa sarbatorim vineri cu Cosmopolitans faptul ca eu sunt inca in viata, mai jos. ))

Brusc, ziua de azi e parca mai frumoasa! Poate ca se insoara William, dar, la naiba, eu cel putin sunt inca in viata. )))))))

The price is right

Cabinet veterinar de fite, undeva in Dorobanti. In sala de asteptare, o ex-solista a unei trupe de success din anii ’90. Tine in brate un chihuahua liliputan, cu picioarele ca niste bete de sticsuri si urechile cat doua timbre.

Poarta un puloveras pe gat bej camel (chihuahua, adica) si, oricat s-ar stradui stapana sa-l surprinda intr-o poza cu aifonu’, cainele se incapataneaza sa nu fie imortalizat.

-    Vai, Ruby [numele a fost schimbat pentru a proteja identitatea patrupedului], cum vrei sa-ti faca mama poze daca tu inchizi mereu ochii? Ia, stai asa, uita-te aici, asa, asa, ia sa vedem! Nu pot sa cred: ai inchis un ochi! De ce vrei sa ma superi? Hai, stai frumos la poza! Nu intoarce capul, Ruby!

M-am bagat si eu in “conversatie”:

-    Ce simpatica e, cat are?
-    Doi ani.
-    Sa va traiasca. Si eu am tot un chihuahua, dar e putin mai mare. Putin mai mult, de fapt, hahaha.
-    Ah, da, pai in Romania nu prea sunt chihuahua veritabili, cu pedigree. Eu am luat-o pe-a mea de la Paris.
-    Nici a mea nu e din Romania. E de la o crescatorie din Austria. Si cu toate astea nu-i asa de mica. Si, pe vremea cand am luat-o, am dat 500 de euro pe ea. Ceea ce era o suma destul de mare. Si acum este o suma destul de mare, de fapt.

Femeia m-a privit zambind:

- A mea a fost 3.000 de euro.

Si asa s-a incheiat conversatia noastra. Ea a continuat sa-si chinuiasca patrupedul pirpiriu sa stea cuminte la poze (si sa nu mai inchida ochii, de altfel) si eu am realizat brusc ca am inca 2.500 de motive in plus s-o iubesc pe Lily a mea.

My week in photos

Pentru ca mi-e putin lene sa scriu (a se citi pentru ca m-am culcat azi-dimineata la 5.30, dupa ce am scris un articol de 10.000 de semne azi-noapte), am zis sa facem o retrospectiva a saptamanii trecute in imagini.  

Luni: 

Luni seara m-am trezit la redactie cu un curier ce mi-a adus acest superb buchet, insotit de un card pe care scria doar atat "Smile :)". Dupa ce mi-am revenit din soc si mi-am recapatat culoarea in obraji, am postat imaginea pe Fb si am rugat "vinovatul" sa-si asume gestul, ca sa-i pot multumi. Am aflat intr-un final ca este unul dintre cititorii blogului si ca buchetul era un "multumesc" pentru zambetul pe care i-l provocasem cu postul asta.  

Daca mai sunt si altii pe care ii bate gandul, adresa redactiei e Constantin Balacescu nr. 8, don't be shy. ))))

Marti: A fost frumos, dar nu punem foto.

Miercuri: 

Am fost la Memento Coffee, la discutia Samsung More Than Talk, pe tema cancerului la san. Domnul care vorbeste e oncologul Catalin Jianu, iar efectul pe care il are discursul sau despre masectomie, chimioterapie si castrare cred ca e destul de evident pe fetele noastre. Eu n-am avut niciodata o relatie speciala cu "fetele" mele, dar zau daca la finalul serii nu eram complet indragostita de ele. Vorba Andreei, iti venea sa le mangai. )))) Lasand gluma la o parte, a fost o seara cu discutii si oameni foarte interesanti. 

Tot miercuri am fost la avanpremiera "Medalia de onoare". Mai jos aveti un filmulet facut de George cu discutia de la final cu domnul Rebengiuc. Nu stiu daca o sa va ajute sa simtiti atmosfera, dar a fost un moment special.

Joi:

Ar fi trebuit sa vedeti o imagine de la un eveniment Microsoft la care am fost invitata, dar mi s-a facut rau si n-am mai ajuns. Am primit pozele post-eveniment si am vazut ca am pierdut tabla de sah din sticla, care se dadea cadou. Imi place sahul, dar la indemanarea mea cu chestiile fragile, mai bine ca n-am fost.  


Vineri:

Am fost la un departament de pompieri sa scriu un story pt Tabu de decembrie (povestesc maine sau poimaine, a fost delicios!) si mi-am incheiat seara cu o baie cu multa spuma (din care am iesit ca un nou-nascut) si cu Philip Roth. Just perfect.


Sambata:


Am gatit pentru cativa prieteni. Nu, n-am imagini de la Sectia de Toxinfectie Alimentara pentru ca nimeni n-a ajuns acolo. Mi-am dat seama cu ocazia asta ca am nevoie de mai multa vesela si ca e bine sa anunti oamenii ca ai pregatit si desert, sau te trezesti cu muffins, cremsnit si cutii de bomboane si fara nicio sticla de vin. ))

Seara am fost la Simfonia Fantastica, pe care am mai vazut-o acum un an, dar nu pana la capat. Mi-a placut la nebunie si Mazilu si Bianca Fota, dar la final eram ca o babuta care nu a prins tot textul de la o telenovela: "Si, pana la urma, cine-o murit maica? O murit fata? O murit baiatul? O murit amandoi? N-o murit niciunul?". Adica cultura inalta, cultura inalta, dar s-o intelegem si noi! ))

Tot sambata seara am avut o discutie telefonica cu cineva foarte important pentru mine, discutie ce a pornit pe o nota destul de pesimista, dar s-a incheiat foarte promitator. Si care poate fi excelent sintetizata de imaginea de mai jos. 

Duminica:

Mi-am  petrecut prima parte din zi cu un prieten si motanul lui, la un cabinet veterinar din Dorobanti (o sa va povestesc zilele astea despre o scena petrecuta acolo, trust me, it's priceless) si apoi am ars-o cu alt prieten junk food-style. Aici ar trebui o poza cu o provincie chineza (sa-mi servesaca ca avertisment cu privire la care dimensiunile la care pot ajunge soldurile mele daca o tin tot intr-o veselie culinara), dar, din respect pentru locuitorii Republicii Populare Chineze, I won't.

Haha, retrospectiv mi-am dat seama ca n-am facut nicio afacere. I-am zis textului "Saptamana mea in imagini" si am niste insule foto ratacite in oceane de text. )) At least I tried.

PACS me baby one more time

Frantuzoiacele au 3 optiuni cand completeaza rubrica de stare civila in documentele legale: célibataire, PACSe sau mariée. Ceea ce inseamna, de principiu, celibatara, PACSata sau casatorita. Iar PACS-ul este o alternativa la casatorie pe care eu una o consider geniala (si cu care sunt convinsa ca Carrie Bradshaw ar fi de acord  ).

Inchipuiti-va ca locuiti impreuna cu o persoana cu care aveti o relatie stabila si va bucurati de drepturi legale ca cuplu (de exemplu, puteti face un credit bancar impreuna). Doar ca, spre diferenta de cazul in care sunteti casatoriti, daca va despartiti nu veti trece printr-un divort traumatic si costisitor, ci veti semna o simpla hartie, va veti lua hainele de pe umeras si veti fi liberi. PACS este bijuteria legala care va permite acest lucru.

In 1999 Parlamentul francez a adoptat Pacte Civil de Solidarité (PACS), o lege de parteneriat domestic (recunoscuta, de asemenea, si pentru cuplurile gay) care ofera cateva dintre beneficiile legale ale casatoriei traditionale.

De ce cred ca PACS-ul e cea mai buna inventie franceza (imediat dupa sacourile Chanel si pantofii Louboutin )?

In primul rand pentru ca se incheie extrem de simplu. Ai nevoie doar de 3 acte: PACS-ul propriu-zis, un act de identitate si un certificat de nastere, pe care le depui la tribunalul cel mai apropiat. Nu tu analize peste analize si sampanii cu piscoturi servite in curtea din fata primariei de sector, pe ritmuri nebune de acordeon.

In al doilea rand pentru ca iti asigura niste drepturi foarte misto:

-    drepturi de mostenire, scutiri de taxe si beneficii de ajutor social
-    drepturi imobiliare: daca unul dintre parteneri moare, contractul de inchiriere al casei se tranfera automat pe numele celuilalt si, daca persoana decedata detine respectivul imobil (dar nu i l-a lasat mosternire celuilalt), partenerul sau are dreptul sa continuie sa locuiasca acolo pentru un an (!), indiferent de regulile de succesiune
-    venitul ambilor parteneri va fi luat in calcul in cazul unor credite bancare etc.

Sunt si cateva beneficii la locul de munca foarte simpatice, printre care:

-    angajatorul trebuie sa tina cont de zilele de concediu ale celuilalt partener si sa permita perioade identice de concediu
-    tratament preferential in cazul transferului cu jobul etc.

Nu in ultimul rand pentru ca acest contract se anuleaza foarte simplu:

•    prin acordul ambilor parteneri la tribunal
•    prin decesul sau casatoria unuia dintre parteneri
•    la solicitarea unuia dintre parteneri la tribunal.

Simplu, eficient si decent. Nu tu “Avocatii mei o sa-i sune pe avocatii tai!”, nu tu culpa comuna sau motive temeinice, nu tu contestatii si recursuri in amanare, lucruri care, banuiesc, sunt la fel de placute ca o clisma.

Astept cu mult interes ziua in care “a cere pe cineva in PACS” si “PACSeaza-te cu mine!” o sa ajunga si la noi expresii cu acte in regula.

No country for single men

A fost o vreme in care luam pranzul la cantina de la Drept, in care sambata noaptea ne gasea in B52 (si mai apoi in Mojo), si in care nu era nevoie de un Excel pentru a aduna cinci prieteni in acelasi loc si la aceeasi ora. 

Apoi oamenii au inceput sa faca credite, sa faca sex neprotejat (si botezuri), sa se casatoreasca, sa se casatoreasca si sa faca sex neprotejat (si botezuri) and every-fucking-thing changed. Nu spun ca ar fi ceva rau cu creditele sau casatoria (cu sexul neprotejat e alta discutie ), dar simt ca toata lumea prea se grabeste. Mai e timp. Mai e timp suficient. Si pentru credite, si pentru nunti si pentru sex neprotejat si pentru botezuri.

Uneori, oamenii astia ma fac sa ma simt ca un dinozaur, ultima relicva a unei lumi pe cale de disparitie. Sau ca batranii din satele pierdute din Muntii Apuseni, care inca mai cred ca Iliescu este presedinte.

Samsung More Than Talk si Medalia de Onoare

“@RevistaTabu vreau de la Mos o revista pentru barbati care sa organizeze concursuri faine ca ale voastre :)”, asa a scris cineva ieri pe Twitter. Sunt perfect de acord cu el, si as adauga ca, daca ar mai exista reviste care sa organizeze evenimente la fel de misto ca cele Tabu, eu m-as declara fanul lor infocat.

Aseara am fost la doua evenimente organizate de Tabu. Primul a fost o dezbatere despre cancerul la san, desfasurata in cadrul campaniei Samsung More Than Talk. Recunosc ca m-am dus acolo destul de sceptica, pregatita pentru un eveniment rece, cu multe date si discutii tehnice. In schimb, am aflat niste lucruri destul de interesante si am cunoscut patru femei bestiale.

Prima ora a fost cea mai grea. Cu un doctor oncolog care ne-a povestit lucruri despre chimioterapie, masectomie totala si castrare (la femei, brrrr), oricat m-am straduit sa ma gandesc la lucruri fericite (vata pe bat, brazi de Craciun, sampanie si pricomigdale la micul-dejun), intreg organismul meu era invadat pur si simplu de un val greu de tristete. Vorbeam cu colega mea Andreea si pe amandoua ne luase o durere cumplita de cap.

Apoi a urmat o tipa al carei discurs a fost echivalentul unui shot de Patron dupa o zi urata: puternic, tonic, revigorant. O cheama Dana Vasilescu, este chirurg plastician si nu exagerez cu nimic daca spun ca e varianta romaneasca a lui Addison Montgomery (personaj din Grey’s Anatomy for non-speakers). Frumoasa, stilata, evident desteapta si foarte sigura pe ea (experienta acumulata ca plastician in diverse clinici din Anglia era evidenta pana si in limbaj), Dana nu numai ca ne-a redat optimismul dupa o meditatie aproape deprimanta, dar a trezit interesul si celor trei femei care inca se lupta cu aceasta boala si care au fost prezente la discutie.

Am stat de vorba cu ele la finalul dezbaterii si nu pot decat sa ma inclin pana la pamant in fata zambetului si a puterii fantastice din privirea lor. “Nimeni nu-ti spune, dar dupa chimioterapie iti creste parul cret. E unul dintre beneficiile ei. Eu am renascut creata.”, mi-a spus una dintre ele zambind. M-am uitat cu o admiratie nesfarsita la chintesenta optimismului, carliontii ei mici si negri.

A trebuit sa fugim apoi de la eveniment catre un altul, nu inainte de a ma intalni (la toaleta, of all places!) cu the lovely Montecore. Pe care, desi-mi lasa comentarii aici de ceva vreme, recunosc rusinata ca nu am recunoscut-o pentru ca in poza de la gravatar poarta o masca venetiana, na.

Am ajuns apoi la vizionarea speciala a filmului “Medalia de onoare”, mai bine zis la ultimele 15 minute ale filmului. Eu recunosc ca il vazusem ieri dimineata acasa (Cristina mi-a dat DVD-ul tocmai pentru ca stia ca vom intarzia la film si nu voia sa-l pierd), dar mi-a lipsit mult atmosfera salii de cinema si reactia publicului. Asa ca m-am bucurat de fiecare minut din cele petrecute in mijlocul celorlalti, mai atenta la reactiile lor decat la film.

O sa cititi zilele astea multe recenzii laudative la adresa lui, asa ca n-o sa ingros randurile cu inca unul. Va spun doar atat: daca nu mergeti sa-l vedeti, nu stiti ce pierdeti. Pentru mine, ca joc actoricesc, ca autenticitate si ca emotie transmisa se situeaza chiar langa “Felicia, inainte de toate”. Este pentru cinematografia romaneasca ceea ce este bejul pentru toamna 2010: un must.

M-am emotionat la final cand toata sala s-a ridicat in picioare si l-a aplaudat timp de cateva minute pe regizorul Calin Peter Netzer, dar mai ales pe domnul Victor Rebengiuc. Care, la final, a stat cuminte la iesire si a dat autografe pe afisul filmului. Iar cineva i-a spus simplu “Vreau sa va iau in brate”. Si apoi l-a imbratisat.

O seara lunga, dar prea minunata.

Castigatorii concursului "Medalia de onoare"

Cu o intarziere de o ora (pentru care imi cer scuze), va anunt ca cele doua bilete duble pentru avanpremiera filmului "Medalia de onoare" merg catre Ioana si Miky. Felicitari, fetelor si ne vedem deseara!  In cateva minute va trimit si invitatiile pe mail.

Vreau sa va multumesc tuturor si sa va spun ca am ras cu pofta la toate comentariile. Si, pentru ca mi-a placut foarte mult reactia voastra la micul concurs, promit sa mai facem si, ori de cate ori pot, sa va trimit sa vedeti/ascultati lucruri frumoase.

De altfel am vrut sa mai organizez un mini-concurs cu invitatii la Jazz in the City, dar am gasit o prietena care e mare fan Damian Draghici si i le-am dat ei. Don't be sad, though, there's always a next time.

Concurs: 4 invitatii la avanpremiera filmului Medalia de onoare

“Medalia de onoare” este, probabil, cel mai asteptat film romanesc al anului. Eu vreau sa il vad inca de cand am citit acest review pe imdb, scris de un grec care l-a vazut la Thessaloniki International Film Festival  in 2009. Ok, poate “Romanian cinema is at its best.” e un over-promise, dar “A really good, honest and bittersweet cinema.” este exact ceea ce vreau sa vad zilele astea.

Filmul este o comedie neagra despre Ion (Victor Rebengiuc), “un pensionar din Romania anilor ’90, care primeste accidental, intr-o zi, o medalie de onoare pentru faptele sale eroice din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, vremuri pe care batranul abia si le mai aminteste. Odata primita, medalia il face pe Ion sa isi reexamineze intreaga viata – se gandeste acum ca poate nu a fost un invins. Poate ca viata sa inseamnă de fapt, mai mult.”

Din distributie fac parte Victor Rebengiuc si Camelia Zorlescu (in rolurile principale) si Mimi Branescu, Ion Lucian, Anca Pandrea, Radu Beligan, Costica Draganescu si Doru Ana (in rolurile secundare). Filmul se bucura de participarea extraordinara a lui Ion Iliescu.



“Medalia de onoare” va avea premiera oficiala pe 12 noiembrie, iar maine, 10 noiembrie, Tabu impreuna cu Parada Film organizeaza o avanpremiera pentru prieteni. Si, pentru ca voi sunteti prietenii mei, m-am gandit sa va invit la eveniment. 

Daca vreti sa vedeti filmul maine seara si sa discutati la final cu regizorul Calin Peter Netzer si cu domnul Rebengiuc, lasati-mi un comentariu cu cea mai amuzanta amintire pe care o aveti cu Ion Iliescu.

Data limita este maine, la ora 14:00. Cele mai simpatice 2 comentarii vor primi o invitatie dubla la eveniment.

Si iata si trailerul filmului:

PS: Nu este un criteriu eliminatoriu, dar cred ca e preferabil sa fiti din Bucuresti.