Make me babies


Mi-am petrecut câteva zeci de minute azi, vizualizând cum ar arăta un posibil urmaș de-al meu și de-al lui Adrien Brody. Sau Richard Gere. Sau (că tot e la modă) Barack Obama. Sau Johnny Depp. Și le-am încercat pe toate. Cum arăta dacă ar fi o fetiță? Dar dacă ar fi un băiețel? Apoi am luat la rând posibilitățile multiple de înrămare. Decizii, decizii, decizii.

Site-ul se numește (foarte puțin subtil) MakeMeBabies.com și toată joaca e gratuită. Pur și simplu uploadezi o poză cu tine și iubitul/iubita ta și poți avea un preview (scary, ce-i drept) a ce v-ar aștepta dacă v-ați aventura în nisipurile mișcătoare ale parenthood-ului.

Iar dacă de multe ori te-ai întrebat dacă posibila ta fetiță cu Marilyn Manson ar avea tenul lui delicat sau bărbia ta pătrățoasă, acum îți poți găsi răspunsul.

Iată mai jos o mostră cu progeniturile mele virtuale. Aren't they adorable?!

Brad junior seamănă mai mult cu mami. Deh, nu suntem toate Angeline...

Suri 2 e chiar drăgălașă. Tom are gene bune, definitely.

Charles junior nu și-a băgat degetul în priză. E doar la fel de fermecător ca (veșnicul prinț) Charles.

Deși niciodată nu m-am putut decide între Adrian Brody și Johnny Depp, nu vi se pare cam fishy asemănarea dintre posibilele lor odrasle?

Literatură comparată

„Răspunsul mai elaborat şi mai sincer e: bineînţeles că uneori îmi doresc cu disperare să fac dragoste, dar am hotărât să ies din joc o tură. Nu vreau să mă implic într-o relaţie. Sigur că-mi lipsesc săruturile, pentru că sunt o mare pupăcioasă. (Atât m-am plâns de chestia asta, încât ieri Sofie a izbucnit exasperată: „Doamne, Liz, dacă chiar nu mai rezişti, mă ofer eu să te sărut!”) Dar deocamdată nu am de gând să fac nimic în sensul ăsta. Când mă apucă singurătatea, îmi spun: Fii singură, Liz. Învaţă să te descurci cu singurătatea. Trasează-i harta. Suportă singurătatea măcar o dată în viaţa ta. E o experienţă normală pentru orice om. Nu mai folosi niciodată corpul sau emoţiile altcuiva pe post de substitut al propriilor tale dorinţe neîmplinite.

În primul rând, e o strategie de supravieţuire. Am început să caut plăcerile dragostei şi ale sexului cam devreme. Primul prieten l-am avut când abia intram în adolescenţă şi, de la cincisprezece ani, am avut mereu alături un băiat sau un bărbat (câteodată şi-şi). Situaţia asta a durat – cât să fie de-atunci? – cam nouăsprezece ani. Aproape două decenii în care am avut în permanenţă o relaţie, mai bună sau mai proastă. Relaţii care se succedau cu repeziciune, fără măcar să treacă o săptămână întreagă între sfârşitul uneia şi începutul celeilalte. Şi nu pot să nu mă gândesc că poate a fost ceva nociv pentru procesul meu de maturizare.

Mai mult, am avut mereu probleme cu bărbaţii din cauza spaţiului personal. Sau poate nu e bine spus aşa, pentru că îţi trebuie întâi un spaţiu personal cu care să poţi avea ulterior probleme, nu-i aşa? Eu mă topeam pur şi simplu în persoana iubită. Sunt o membrană permeabilă. Dacă te iubesc, poţi obţine orice de la mine: timpul meu, dragostea mea, fundul meu, banii mei, familia mea, câinele meu, banii câinelui meu, timpul câinelui meu, totul. Dacă te iubesc, voi îndura eu durerea ta, îţi voi plăti eu datoriile (în toate felurile posibile), te voi proteja de temerile tale, voi proiecta asupra ta tot felul de calităţi pe care de fapt nu le ai şi voi cumpăra cadouri de Crăciun întregii tale familii. Am să-ţi dau soarele şi ploaia şi, dacă ele nu sunt disponibile imediat, am să stau la rând pentru ele. Am să-ţi dau toate astea şi chiar mai mult, până o să ajung atât de extenuată şi de golită, încât singurul mod de a-mi recăpăta energia va fi să mă îndrăgostesc de altcineva.

Nu mă mândresc cu nimic din toate astea, pur şi simplu aşa am făcut mereu.”

................................................................................................................................................

Aşa începe capitolul 22 din cartea lui Elizabeth Gilbert, Mănâncă, roagă-te, iubeşte. Şi aşa sună revelaţia pe care am avut-o recent, în cel de-al 22-lea an al vieţii mele. Nu e nimic dramatic în asta, doar că nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă recunosc atât de mult într-o carte. Am ajuns atât de captivată încât, pe măsură ce dau paginile, mă aştept să citesc despre lucruri care mi se vor întâmpla în viitor, ca într-un mare glob de cristal.

Paranteză. Vara asta, în plin sezon de arşiţă şi şomaj crunt, am început să mă uit, pentru prima dată în viaţa mea la Sex&The City (aşa se explică, by the way, motivul pentru care am citat-o atât de mult în ultima vreme pe Carrie; I was deeply brainwashed!). Mă uitam la câte un episod pe zi, de obicei la prânz, cu o salată mare în faţă, sau seara, cu o cutie de îngheţată în braţe. Uneori vedeam câte 2, 3 sau chiar 4 episoade odată. Ştiind câte episoade îmi rămăseseră, şi cât de lungă, uscată şi goală se întindea vara înaintea mea, aveam remuşcări la gândul că epuizam stocul de escapism zilnic prea repede.

Apoi, într-o bună zi, în timp ce mă uitam la film, ţin minte că m-am gândit, din senin, că la finalul filmului îmi voi găsi un job. Jobul pe care îl aşteptam. În ziua în care am văzut ultimul episod al sezonului 6, şi, deci, ultimul episod al serialului, am mers la ceea ce s-a dovedit a fi interviul meu de angajare. În ziua următoare, după ce m-am întors acasă de la prima mea zi de muncă, am revăzut Sex&The City, The Movie. Abia după ce am scuturat şi ultimul fir de popcorn din aşternut şi am stins veioza am realizat. Ciudata autoprofeţie mi se îndeplinise. Paranteză închisă.

Citesc încet cartea din care v-am transcris fragmentul de mai sus. Un capitolaş pe seară. Simt că la capătul ei mă aşteaptă un nou început. Sau poate un sfârşit. E prea devreme să ştiu încă. :)

"I do not have any money so am sending you this drawing I did of a spider instead."

Știu ca postul ăsta ar fi mai nimerit într-o luni dimineața, dar și joia e o zi grea, pentru ca se apropie vinerea, care anunță sâmbătă, și, deci, nimeni nu mai are chef de muncă. :) So enjoy the story of the 7-legged spider. :)

Ziua Muniției în America

Ieri, 19 noiembrie, americanii au celebrat National Ammo Day. Scopul acestei mărețe sărbători nu este altul decât, citez de pe site-ul oficial al Zilei Naționale a Muniției: ”to empty the ammunition from the shelves of your local gun store, sporting goods, or hardware store and put that ammunition in the hands of law-abiding citizens. Make your support of the Second Amendment known--by voting with your dollars!”

America are deja aproximativ 75 de milioane de oameni înarmați și nu toți sunt negrii din Harlem, cum am fi tentați să spunem prin prisma prejudecăților pe care le avem.

În ”Armed America”, carte realizată de Kyle Cassidy după 2 ani de călătorii de-a lungul și de-a latul Americii, autorul a intrat în casele câtorva mii de americani deținători de arme și le-a pus o întrebare simplă: ”Why do you own a gun?”.

Răspunsurile sunt la fel de variate precum tipurile de arme deținute și îți oferă o perspectivă înfricoșătoare asupra lumii în care trăiesc acei oameni.

Câteva dintre cele mai interesante sunt următoarele:

Dan: I consider the ownership of arms not only a right, but the duty of a free people to themselves and future generations.

Stan: I think everybody should have a gun. It levels the playing field.

Jim: When I was diagnosed with cancer I found myself and my family in need of protection. I was too old to fight, too sick to run, and since cancer took my vocal cords, I couldn't yell for help. I purchased my first ever firearm.

Aaron: My parents taught me to shoot, growing up in Utah. I got a gun here because we live in kind of a rough neighborhood and I take the subway home from work. I figured that since the bad-guys had guns, I should have one too.

Jessica: I'm just one little girl in the world.

Jerry: We are our own last line of defense. I haven't seen a compelling argument from the anti's as to why law abiding citizens shouldn't have guns. I think we all agree that criminals shouldn't have them; but what's the advantage of taking guns from good people?"

Ashley: There are few things that beat a good day at the gun range, but the biggest reason I own firearms is because it’s my right as a citizen of the United States of America and I refuse to take my rights for granted. Anyone that reads any history at all knows how dangerous that can be.

Pozele și declarațiile câtorva dintre americanii care au apărut în ”Armed America” le găsiți pe site-ul oficial al cărții, armedamerica.org.

Ce mai poți spune după ce te uiți pe site-ul respectiv? Well...Happy National Ammo Day, everybody!

Povești cu șoferi de taxi (1)

Aseară am mers cu cel mai mojic șofer de taxi pe care l-am întâlnit vreodată. A fost atât de bădăran încât, la un moment-dat, m-am uitat într-o parte și alta a lunetei, căutând o mini-cameră video care să-mi confirme că sunt la Camera Ascunsă.

Cât despre experiența călătoriei în sine, e suficient să spun că după ce am coborât, am decis în gând să-l caut pe șoferul care până acum ocupa locul I în topul taximetriștilor mojici, să-i spun că este un prinț. Iar șoferul care până acum ocupa locul I în topul taximetriștilor mojici m-a cărat 20 de minute cu Adrian Copilul Problemă și Vali Tornadă (m-a rugat să-l las să-și asculte CD-ul că era trist și n-am putut să-l refuz) și a început să fumeze în mașină cu geamul închis, până am reușit să-mi revin din șoc (cu puțin înainte să mor asfixiată) și l-am rugat să deschidă geamul sau să-și stingă țigara.

Iată de ce, dacă individul care mi-a ucis plămânii și timpanele a crescut în ochii mei, cel de aseară poate primi, pe dreaptă cuvință, titlul de Taximetrist-Mitocan-Șef. Dar să încep cu începutul. M-am urcat în primul taxi ieșit în cale aseară, pentru că ploua și eu sunt puțin răcită. N-apuc să deschid portiera și să-i spun șoferului unde vreau să mergem că îmi taie vorba scurt: ”Da' să nu-mi coborâți din mașină pe traseu, dea?” Pentru câteva secunde am rămas blocată. ”De ce aș coborî în ploaie?” îi răspund eu mirată. ”Ceșt' io. Că am mai avut cliente de-astea de mi-a tras clapa.” ”Vă asigur că n-o să sar din mașină”, l-am liniștit eu încercând să glumesc. ”Bon” mi-a răspuns muntele de om liniștit.

Nu mi-a pus nicio manea, dar aș fi preferat să-mi pună, sincer. Pentru că astfel n-aș fi fost nevoită să știu ce părere are el despre ”vaca” de profesoară de matematică a fiică-sii, despre persoanele și lucrurile în care el își introduce sau scoate diverse părți anatomice, despre ”proasta” de nevastă-sa și multe alte informații pe care aș fi preferat să nu le dețin, și care au ieșit la iveală în timpul discuțiilor urlate pe care le-a avut la telefon în cele 30 de minute pe care le-am făcut bară la bară cu multe alte mașini până la Piața Victoriei.

În timp ce sudalmele și furstrăriile lui umpleau întreg spațiul mașinii, făcându-mă să mă cocoșez și să mă strâng grămadă pentru a nu fi sufocată, mă gândeam realist la alternativele pe care le aveam. Combinația rochiță cu franjuri, răceală și ploaie nu-mi permitea să ies din taxi, nemaivorbind de faptul că mă amenințase deja să nu-i ”trag clapa”. Dintr-o dată, îmi devenise foarte evident de ce clientele preferau să meargă pe jos decât cu individul burduhănos de la volan. S-a calmat într-un final, dar doar atunci când am oprit mașina pentru a lua persoana cu care urma să cinez, moment din care a devenit brusc taciturn.

Cireașa de pe tortul călătoriei noastre, însă, a fost reprezentată de momentul în care, pentru a nota o indicație pe care o primeam prin telefon, i-am cerut o hârtie și un pix. Mi-a întins un carnețel soios și un pix simplu, de 10 bani (notez aici aspectul pixului nu din snobism, ci pentru ca e un detaliu important). La o curbă bruscă, încercând să îmi țin și echilibrul, și telefonul, am scăpat pixul undeva pe bancheta din spate sau pe preș, nu-mi dau bine seama. După ce mi-am recăpătat echilibrul, am încercat să-l găsesc, dar n-am reușit. I-am spus că îmi pare rău, dar i-am rătăcit pixul. S-a întors enervat și m-a întrebat ce face el fără pix? (trecând peste faptul că îl auzisem spunând la telefon că asta e ultima lui cursă și că putea căuta pixul după ce coboram noi) M-am făcut roșie de jenă, și, împreună cu prietenul, am început să ridicăm preșurile ude și noroioase, și să băgăm lanterna mobilului în cele mai mici unghere ale banchetei.

Într-un final, negăsindu-l, prietenul meu i-a oferit unul dintre pixurile sale, un pix chiar elegant, aș putea spune. L-a primit bombănind. De ”Mulțumesc” nici nu s-a pus problema, deși, practic, nu-i furasem pixul, îl scăpasem tot în mașina lui. Mașină în care, timp de 45 de minute mă simțisem prizonieră, nu clientă. Când am ajuns la destinație și aproape ne-a aruncat din mașină, am oftat recunoscătoare. Cea mai oribilă cursă cu un taxi tocmai se încheiase iar eu nu aveam nici un ochi vânăt. În mod surprinzător, de altfel.

Inimi-panda

Un prieten de-al meu se pregăteşte să meargă în Anglia după o fată pe care a cunoscut-o la un training de o săptămână, anul trecut. Fata respectivă e plecată cu o bursă la master, are un prieten (îl avea şi când s-au întâlnit la training) şi nu i-a dat amicului meu nicio clipă impresia că ar simţi altceva pentru el decât simpatie. În plus, de la acel training nu s-au mai întâlnit. Şi totuşi, după un an, amicul meu şi-a luat bilet de avion şi merge după fata visurilor lui.

-De ce ai face asta? l-am întrebat eu ca orice om cu un (prea) puternic simt de autoconservare.

-Pentru că-s mai romanţel, a răspuns el zâmbind.

M-am gândit să-i spun că nu e bine, să-i aduc argumente logice, filosofice sau psihologice care să încline către concluzia că se va întoarce de acolo cu inima frântă. Apoi mi-am dat seama că oamenii cu inimi neînfricate ca a lui sunt prea puţini în lume. Inimi ca acestea ar trebui crescute în rezervaţii naturale, hrănite din belşug şi lăsate să trăiască paşnic, în speranţa că, într-o bună zi, vor repopula planeta asta goală.

O inimă-panda n-ar trebui niciodată îmblânzită. I should know better.

Cea mai frumoasă poezie din seara asta

Am primit-o fracturată, prin sms-uri, şi vreau să o împart cu voi pentru că mi se pare, pur şi simplu, minunată.

„Să ne-necăm la noapte într-un pahar cu apă.

Să ne prefacem însetaţi şi-apoi, când sărim

Să mă transformi pe rând în cioburi de vată

Să te transform pe rând în suc de venin.

Se vor întinde spre noi mîini tremurânde;

Vor încerca să mă tragă de păr,

Dar nu-i lăsa să mă scoată, iubito

Muşcă-i de unghii, de ochi, de picior.

Să ne iubim la noapte într-un tunel de metrou.

Să mă prefac călător, să te prefaci călătoare

Să ne-ntindem pe şine ca-ntr-un cavou,

Iar fierul sub tine să-l simţi cum te doare.

Prin geam, spre noi vor privi bancheri şi rotari;

Vor încerca să mă tragă în spate,

Dar nu-i lăsa să mă scoată, iubito

Muşcă-i de roţi, de bănci şi de coate.

Să ne spălăm de păcate într-o baltă de vin.

Să mă prefac pocăit şi-apoi, să greşesc.

Să te prefaci în ispită cu rochia de in,

Arzând pai cu pai de-aş îndrăzni să privesc.

Vor alerga din biserici preoţi, păcătoşi şi femei;

Vor încerca să mă tragă de braţe,

Dar nu-i lăsa să mă scoată, iubito

Tu muşcă-i de cruci, de fuste, de spate.”

Versurile aparţin surorii mele, Lia, căreia îi mulţumesc pentru că mă lasă să fac parte din lumea ei minunată.

Despre deontologie în jurnalism și alți demoni

Am primit acum câteva zile un link către un scurt-metraj pe youtube care mi-a făcut pielea găină. De atunci l-am revăzut de câteva ori și am dat linkul câtorva prieteni apropiați. Majoritatea dintre ei sunt jurnaliști și, cred eu, înțeleg grozăvia și din perspectiva deontologiei profesionale. Deși, povestea nu are nimic de-a face, până la urmă, cu profesia, ci cu a fi om. Filmul se numește „One Hundreth Of A Second” și poate fi văzut aici.

Din câte știu eu, nu prezintă un caz real, deși un scenariu vag asemănător s-a petrecut în 1994. Fotografia care a câștigat mult-râvnitul premiu Pulitzer în acel an înfățișa o scenă înfiorătoare: o fetiță aproape moartă de foame, prăbușită la pământ, în drum spre un centru de hrană din Sudan. În spatele ei, un vultur așteaptă liniștit să o devoreze. Fotografia o puteți vedea aici.

Publicarea imaginii a stârnit numeroase controverse, cu atât mai mult cu cât fotograful care a surprins scena, Kevin Carter, a recunoscut că nu a putut rămâne să afle soarta fetiței. La scurt timp după câștigarea premiului Pulitzer, însă, Carter s-a sinucis.*

Mi-am amintit cu această ocazie de momentele în care plângeam la Teleenciclopedia când eram mică, întrebându-mi bunicul de ce nimeni nu salva puii de antilopă atacați de tigru, dacă tot erau oameni acolo. Răspunsul pe care mi-l dădea ilustra cumva conceptul imparțialității și al neimplicării jurnalistului în realitate: pentru că ei sunt acolo doar să observe și să ne arate ce se întâmplă, nu să schimbe lucrurile. Știți melodia celor de la The Killers, „Are we human or are we dancer?”? Parafrazând, întrebarea mea în acest caz e: „Are we human or are we journalists?”. Well, are we?

* detalii despre viața și moartea lui Kevin Carter aici sau aici.

Cine este Terorista?

Postul ăsta se coace în mintea mea cam de o săptămână, dar a fost o săptămână atât de nebună, încât nu am reușit să-l scot de la cuptor. Azi însă servim post cald despre blogosferă, cu cuișoară, scorțișoară și ceai alb. :)

Duminică trecută, într-o atmosferă de relaxare și bună-dispoziție am făcut un shooting cu bloggeri pentru coperta revistei On. Bloggerii au fost Irene, Catastif și Adi iar prezența mea în scenariu se justifică prin faptul că, printre altele, lucrez pentru publicația respectivă.

Tema acestui număr al revistei este „demascarea” unor voci celebre. Avem, de exemplu, un articol despre vocile ultra-cunoscute, gen vocea de la metrou cu „Atenție, se închid ușile!”, unele voci de la radio, vocea „Abonatul apelat nu este disponibil” etc. , dar ai căror posesori nu sunt cunoscuți.

Articolul cu bloggeri vine pe același tipic. Sunt câțiva bloggeri faimoși în blogosferă, foarte talentați și apreciați, dar care, din diferite motive, au decis să nu-și facă publică identitatea. Sunt cei pe care îi citești în fiecare dimineață la cafea (sau seara la ceai, depinde), dar pe care nu i-ai văzut până acum pe coperte, la emisiuni tv sau radio. Am reușit să-i convingem (prin diferite tertipuri ca sensibilizarea sau apelul la prietenie) să apară, nu doar în paginile revistei, ci chiar pe copertă.

A fost un shooting lung și puțin obositor (abia acum îmi dau seama de ce în cazul vedetelor poate dura și 15 ore), dar toți protagoniștii s-au comportat ca niște adevărați profesioniști în ale shooting-urilor :) (minus partea cu aerele de dive: Irene a cerut, de exemplu, doar un pai albastru, dar, din câte știu, nici pe ăla nu l-a primit).

Printre multe cabluri și mufe colorate, umbreluțe japoneze, trestii cugetătoare și ceșcuțe de ceai, lumea s-a simțit bine, a râs, a stat frumos la poze și a zâmbit până au început să-i doară mușchii feței. E așa reconfortant să vezi că bloggerii sunt în realitate la fel de prietenoși și naturali ca pe blog! Irene e la fel de diafană și jucăușă, Cătălin la fel de dezinvolt și amuzant, iar Adrian tot atât de serios și deschis.

Vă întrebați poate ce căutam eu în tablou (în afara obligațiilor profesionale, bineînțeles)? Adevărul e că pentru patru ore a trebuit să fiu Terorista. Măr rog, nu chiar Terorista, ci mai degrabă conturul ei. :) Treaba e foarte simplă: deși a acceptat să fie menționată în revistă, Lucia nu a vrut să participe și la shooting. Am decis, așadar, să o înlocuim cu un colaj, dar tot era nevoie de cineva care să-i țină locul, și să ofere, astfel, silueta ce va fi ulterior photoshopată. Acel cineva m-am dovedit a fi eu.

A fost foarte fun, pentru că, în timp ce Irene, Cătălin și Adi trebuiau să zâmbească frumos la cameră, eu am făcut ca toți babuinii. Dovadă sunt și pozele în care arăt de parcă am fost recent externată de la Spitalul 9. Dar cred că i-am ajutat și pe ei să se relaxeze, ceea ce e, în definitiv, un lucru bun.

Ieri m-am amuzat, urmărind o colegă a cărei singură sarcină toată ziua a fost să mă photoshopeze din toate pozele, păstrând doar conturul siluetei. Încă încerc să o conving să mai retușeze puțin în zona șoldurilor, în ideea că, dacă Terorista e silfidă se va simți jignită de conturul meu generos. :)) But we'll never know, will we?

Revista va apărea în decembrie, și o puteți lua gratuit de la orice magazin Vodafone. Până atunci, însă, o poză din afara ședinței foto, cu două prințese, una japoneză, alta mexicană. Și da, din fericire, de aici nu m-a photoshopat nimeni. :))

Am nevoie de voi

N-am dormit decât două ore azi-noapte. De la unu fără cinci până la trei și zece. Nu mi s-a mai întâmplat să am așa niște emoții de la bac (și poate nici atunci). Bătăile inimii îmi acoperă șuvoiul de muzică din căști, stomacul mi se strânge și dilată de parcă ar fi fost compus din mii de Gummie Bären și odată la câteva minute nu mai am aer.

Dacă știți cum e să-ți smulgi inima din piept, s-o pui pe un platou cu garnitură de speranțe și s-o servești caldă, vă rog să vă gândiți la mine azi. Am nevoie de toate gândurile voastre bune. Mulțumesc.

Later Edit: Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați ținut pumnii sau măcar v-ați îndreptat gândurile bune către mine. Inima mea a rămas a mea, dar s-a liniștit. Am renunțat la iluzii și acum mi-e bine. :)