Vacanze Romane [Primo Giorno]

Film: Home Alone

Canzone: Yesterday (The Beatles)

Sentimento: Shitty

Tempo: Sunny

Protagonisti: Eu, japonez nebun, bărbat libidinous de vârstă mijlocie 1, bărbat libidinos de vârstă mijlocie 2, cupluri, grupuri, clădiri, ruine

Lezione: Orice ai face, dacă te rătăceşti, nu scoate harta

Primul lucru pe care l-am făcut odată coborâtă din avion, la Roma, a fost, în buna mea tradiţie, să mă panichez. Nu pentru că nu aş fi ştiut cum să ajung la hostel (prietena mea Sandi, călătoare cu multe experienţe la activ, mi-a explicat ca unui surdo-mut autist care e exact traseul de la aeroport spre centrul oraşului, câte mijloace de transport trebuia să schimb şi unde etc.) şi, oricum, aproape peste tot unde mă învârteam auzeam fragmente de română. Doar că am realizat că, absorbită de proiectele şcolare şi serviciu, nu îmi făcusem un plan de atac al oraşului, n-aveam habar unde erau principalele obiective, care erau orele lor de vizitare etc. Deja îmi închipuiam cum aveam să-mi petrec prima din cele 4 zile în faţa computerului din hostel, căutând obiective turistice de vizitat. Să citesc despre Roma pe net, fiind în Roma, iată un paradox pe care numai eu puteam să-l ating.

Odată coborâtă din autobuz 1, metrou şi, respectiv, autobuz 2 şi pornită la picior prin Roma, în căutarea hostelului, m-am mai liniştit. Mi-am dat seama că nu muzeele şi ruinele aveau să constituie greul experienţei mele (deşi au fost o parte importantă, bineînţeles), ci tocmai oraşul ăsta pe care îl străbăteam zâmbind (spre uimirea mea).

Până am găsit hostelul, situat pe partea stângă a Tibrului, peste Ponte Mazzini (mai jos vedeţi Ponte Amedeo Savoia, pe care l-am pozat de pe Ponte Mazzini în toate momentele zilei şi în toate condiţiile de lumină) am fotografiat basically toate pietricelele, fântânile, motocicletele şi toţi stâlpii care mi-au ieşit în cale, în ideea că dacă mă îmbolnăvesc subit şi îmi petrec toate celelalte zile la pat, să am măcar pozele astea amintire. :D

Hostelul este, cum v-am spus, o veche mănăstire din secolul XVI, reamenajată, cu nişte camere/chilii (?) imense, unde nu erau acceptate decât femei şi unde domnea, într-adevăr, o atmosferă de pensiune de domnişoare meets mănăstire, dar unde, pe de altă parte, vorba uneia dintre recepţionere, în lipsa bărbaţilor era o linişte şi o curăţenie de nedescris. :) Mai jos aveţi câteva cadre pe care le-am făcut în curtea interioară.

Am plătit camera şi da, m-am repezit pe net să caut obiective turistice în Roma. Înainte de asta am intrat însă pe messenger (să vorbesc cu sora mea) unde, într-un moment de maximă inspiraţie, mi-am pus statusul foarte grăitor “Am ajuuuuuuuuuns!”. Paranteză: Atunci când şeful vede cum, neputincioasă, mă lupt cu tehnologia întruchipată de computerul inamic, are o replică devenită deja legendă în birou: “…but you’re pretty”. Odată o să vă povestesc cum am ajuns să fiu cunoscută ca fata but-you’re-pretty :)). Anywayz, într-un moment ca acela în care, abia ajunsă la Roma, intrasem pe messenger, but you’re pretty începea să-mi sune din ce în ce mai mult a adevăr irefutabil. De altfel, Flori, văzându-mă online, m-a întrebat dacă încă sunt la Bucureşti. “Nu, i-am răspuns eu radioasă, am ajuns la Roma!” “Şi atunci ce cauţi pe mess?” a venit întrebarea firească. Întrebare care a marcat, jenant, încheierea sesiunii mele de chat-uială.

Am pornit veselă prin oraş, fluturând neînfricată harta cumpărată de la metrou. Recunosc că, în lipsa unui ghid turistic (pe care aveam să-l cumpăr peste câteva ore de la Colloseum), primele obiective vizitate nu mi-au fost foarte clare. Astfel, am pozat din toate unghiurile monumentul din imaginea de mai jos, convinsă fiind (din nişte inscripţii citite la repezeală) că e un Monument al Soldatului Necunoscut (chiar mă gândeam, ce drăguţi sunt italienii ăştia cu soldaţii necunoscuţi!). Am aflat mai târziu (mai bine decât niciodată, de altfel) că era un monument ridicat în memoria primului rege italian, Vittorio Emanuele II.

Tot în acelaşi spirit de ţăran-ajuns-la-Roma am urcat zglobie nişte scări pentru a ajunge în vârful unui deluşor unde erau nişte clădiri, nişte statui, ştiţi voi, chestii care se găsesc prin Roma. Am făcut veselă şi de acolo mai multe poze cu piaţa de la poalele deluşorului. Mai jos puteţi vedea deluşorul, precum şi imaginea pieţei din faţa lui. “Deluşorul”, aveam să aflu mai târziu, era doar Capitoliul, centrul vieţii religioase a Romei în Antichitate şi cea mai renumită din cele şapte coline ale Romei. Iar complexul de clădiri la care am ajuns odată ce am urcat scările (şi pe care l-am trecut cu privirea din fugă, mai preocupată fiind de o pietricică ce-mi intrase cumva în cizmă şi de pozatul autobuzelor colorate şi al copacilor din piaţa de jos) era numai Piazza del Campidoglio, un complex architectural proiectat de însuşi Michelangelo. Avem să revin pe Capitoliu în cursul şederii mele la Roma, de această dată spăşită şi plină de pioşenia cuvenită într-un astfel de loc. :D

Imediat lângă Capitoliu am văzut Columna lui Traian (slavă Domnului că pe ea n-am confundat-o cu un stâlp de înaltă tensiune supraponderal).

Iar după o plimbare de câteva minute prin soarele călduţ am ajuns la Colosseum, unde avem să-mi petrec următoarele 3-4 ore.

Am încercat să-mi închipui locul acum două mii de ani, plin de mulţimea adunată să vadă gladiatorii luptându-se sau creştinii daţi hrană la animalele sălbatice. Vizualizarea mea a fost întreruptă de un grup de piţipoance spaniole care se pozau lasciv de-a lungul zidurilor. Am renunţat. De la Colosseum am cumpărat magneţi cu Roma, un glob cu ninsoare şi un mini-Colosseum în interior şi, bineînţeles, un ghid turistic (pe care l-am citit cu voracitate în următoarele zile) pe care l-am găsit, surpriză! în limba română.

De altfel, nu numai vânzătorul de la chioşc ştia româna; un centurion roman care se trăgea în poză cu turiştii a încercat să mă “agaţe” când a văzut steagul României de pe coperta ghidului “Bune dimineazza! Che faci o duomnişoare frumossa?”

De la Colosseum am plecat înspre Forul Roman (situat la câteva sute de metri mai încolo) cu durere de picioare, mii de poze cu toate firidele şi firiduţele şi o piatră în buzunar, pe care am subtilizat-o din Colosseum pentru prietenul meu, Ştefan. Aveam să aflu la întoarcere de la Ligia, care a luat şi ea o piatră de pe Acropole, că pe Acropole, de exemplu, sunt aduse annual 4 tone de pietre, probabil tocmai pentru că turiştii le subtilizează în mod curent. De dragul lui Ştefan şi al pietrei lui, vreau să cred că romanii nu fac acelaşi lucru. :))

Plimbarea prin Forul Roman şi pe Palatin (colina pe care a apărut nucleul iniţial al Romei) a fost puţin deprimantă (deşi măcar acum ştiam ce am în faţa ochilor). Peste tot în jurul meu roiau cupluri iubăreţe sau grupuri gălăgioase. Iar în contextul unor ruine (elemente prin excelenţă la fel de vesele ca o baladă de James Blunt), starea mea de tristeţe creştea cu fiecare metru parcurs.

Dar nu eram unicul turist singur. Mai era un japonez, cu o cameră de filmat în mână, care ba filma ruinele, ba se filma pe sine, şi care în tot acest timp vorbea singur, râdea, mai trăgea un cucu-bau! în obiectivul camerei, râdea din nou încântat de propria ghiduşie şi care a reuşit să mă freak out în aşa măsură încât am decis să renunţ la auto-portretele cu natură moartă pe care le făcusem în acea zi. :D :D :D

După Colosseum, am pornit-o din nou spre centru, în căutarea unui local în care să mănânc ceva. Acum ar fi indicat să menţionez, poate, că italienii sunt soooooo damn hot, că au nişte zâmbete to die for, că te ţin toată ziua numai într-un “Ciao, bella!” şi că, dacă măcar unul dintre mulţii italieni drgăuţi care m-au strigat pe stradă cu “Ciao, bella!” ar fi fost călare pe o Vespa, nu m-aş fi gândit de două ori înainte să mă sui lângă el. Din nefericire, majoritatea conduceau doar motociclete de rasă comună, astfel încât singura Vespa pe care am pus mâna a fost port cheiul pe care mi l-am luat ca amintire în ultima zi.

Am cinat într-un restaurant micuţ, unde am fost singura clientă la acea oră şi unde atât patronul, cât şi cei doi chelneri, m-au făcut să-mi stea pastele în gât, învârtindu-se neâncetat în jurul meu. După disponibilitatea lor de a-mi face pe plac (semănau puţin cu delfinii care bat din aripioare la delfinarii să încânte copiii) am dedus că localul acela micuţ, situat pe o străduţă lăturalnică, nu era foarte vizitat. Aşa că le-am făcut pe plac şi le-am cerut indicaţii spre Colosseumul de la care tocmai mă întorsesem (după ce au renunţat la explicaţiile în engleză, au dat-o pe clasicul limbaj al trupului până ce au ajuns aproape de febră musculară), iar patronul mi-a povestit care sunt diferenţele între diferitele tipuri de paste şi cum el e printre puţinii bucătari care mai folosesc smântână de casă în diferitele mâncăruri cu paste.

Am plecat de acolo bine-dispusă, asta doar ca peste câteva minute un italian libidinos să creeze o scenă în plină stradă şi să mă facă să intru în ciment de ruşine. Treaba stătea în felul următor: ieşind din restaurant, m-am oprit la o staţie de autobuz să văd ce trecea pe acolo. Lângă mine s-a oprit un individ care mi-a admirat fandacsia din păr (prin fandacsie înţelegându-se aici un accesoriu capilar), după care a trecut la alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei: de unde sunt , dacă sunt singură, ce fac aici, unde stau, bla bla. La care eu, recunosc, am avut o reacţie puţin spărioasă: m-am retras doi paşi şi i-am spus că mă grăbesc. Atât a avut nevoie nenea italian libidinos. A început să strige în gura mare că sunt sălbatică, că el nu vrea nimic de la mine, că era doar drăguţ, iar oamenii s-a întors miraţi la mine, care mă lichefiasem de ruşine şi acum mă scurgeam de-a lungul trotuarului spre cea mai apropiată gură de canal. Din mine nu mai rămăsese decât fandacsia buclucaşă.

Dar n-am scăpat bine de nenea italian libidinos 1, că, la două străzi distanţă, când mi-am scos harta să mă orientez în spaţiu, a apărut nenea indian sau pachistanez libidinos 2. Văzându-mă cu harta, s-a apropiat şi m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. I-am mulţumit politicos şi i-am spus că mă descurc. Dar nenea indian sau pachistanez libidinos 2 a insistat să mă ajute şi, a început să se plimbe alături de mine pe stradă. După o conversaţie genială din care mi-a spus că e pediatru la Londra şi m-a întrebat dacă sunt medic şi eu (Yeah, if you’re a pediatrician, then I’m a brain surgeon, îmi stătea pe limbă să-i spun), a terminat-o cu the sweet talk şi m-a invitat la el, să cinăm. Eu, deja obosită de neni libidinoşi, i-am spus că trebuie să mă întâlnesc cu o prietenă şi că nu pot. Bot tek yur friend wiz yu too, mi-a răspuns tipul cu accentul pe care l-ar folosi şi biata bunică-mea dacă ar ştii o boabă de engleză. I-am spus că e imposibil (şi nu am minţit: în realitate nu ştiam dacă prietena mea imaginară nu avea cumva alte aranjamente în acea seară). A tot insistat aşa, până i-am promis că-l sun a doua zi. Mi-am notat cu o mimică foarte concentrată numărul lui pe mobil, după care i-am dat delete şi, la fel de atentă i-am cerut numele. Deiv, a spus prietenul meu tuciuriu şi libidinous tot un zâmbet.

Ei bine, chiar şi după ce i-am luat numărul, Deiv a continuat să se ţină discret pe urma mea pe stradă (mamă, dacă citeşti rândurile astea să ştii că eram pe o arteră circulată, n-are rost să-ţi crească tensiunea acum degeaba :P). Aşa că am intrat într-un magazin de suveniruri, unde, spre stupoarea vânzătoarei, am început să privesc foarte concentrată nu suvenirurile, ci uşa. Femeia a încercat să mă orienteze către rafturi, dar, vâzând că probabil nu sunt pe treaba mea, m-a lăsat să contemplu în durerea mea rama uşii.

Am ajuns la hostel frântă, nu înainte de a fotografia, însă, Ponte Princ. Amedeo Savoia. :)

A fost o primă zi obositoare şi covârşitoare, mă gândeam în timp ce îmi târam picioarele de la duş spre pat. Ceea ce nu ştiam atunci era că aceasta va fi şi ultima zi în care mă voi plimba singură în Roma şi ultima noapte în care voi dormi singură în cameră. Urmau trei alte zile şi mai captivante, când în poveste aveau să se strecoare pe rând, o belgiancă care se încăpăţâna să vorbească italiana, o americancă plecată să-l caute pe David, dar care l-a găsit pe Adam, o chiliană, un slovac, o irakiană, mai mulţi africani şi sud-americani, doi români, un cuplu de filipinezi care mi-au salvat, într-un fel, viaţa, Papa Benedict şi, bineînţeles, Audrey Hepburn. Dar să nu anticipez. :) Urmează Vacanze Romane [Secondo Giorno].

Rome - Sneak Preview

N-am avut încă timp să selectez miile de fotografii făcute în timpul șederii mele romane (numărul astronomic de poze se explică prin faptul că am aplicat principiul ”imortalizăm orice stă pe loc mai mult de trei secunde” :D), dar vă ofer un sneak preview al mini-vacanței mele:

Versurile melodiei sunt geniale și sintetizează perfect spiritul paradoxal al Romei. My all time favourites sunt ”In Rome, there's always something doin'. Because in Rome, they've left half the place in ruins.” și ”In Rome, little boys take off like rockets, Because in Rome, they've just probably picked your pockets.” :))

Promit să revin foarte curând cu depănarea aventurilor romane și cu pozele aferente. Până atunci, bucurați-vă urechile cu minunatele acorduri ale canțonetei. :)

...iată şi versurile:

”We were sitting in the kitchen
when I realized what was missing,
It was ROMA.
We had listened for Vivaldi,
but the charge from Garibaldi said,
"To Roma!"

Well, it felt like the Ascension
as we practiced our declensions
in ROMA.
And you could hear us chattin'
in our perfect, high school Latin
in ROMA.

In Rome, there's always something doin'.
Because in Rome, they've left half the place in ruins.

We saw Romulus and Remus,
though the traffic left us squeamish
in ROMA.
Lions at the Coliseum,
Christians wouldn't want to be 'em
in ROMA.
If you don't Fellini,
you can stomach the panini
in ROMA.
If St. Peters is too heady,
then there's always the spaghetti
in ROMA.

In Rome, little boys take off like rockets,
Because in Rome, they've just probably picked your pockets.

Rome is a place of beauty.
Rome is a shopping spree, but not duty free.

We were cautioned by our mothers
all about Italian lovers
in ROMA.
But the passion and the glory
had us settle for "amore"
in ROMA.
Half a day in Sistine Chapel
and we found our Adam's apples
in ROMA.
Then we organized a quorum
and debated at the Forum
in ROMA.

In ROME, they don't put their togas on,
Because in Rome, gods don't leave their Pantheon.

Yes, Rome, is a city come and gone...”

Roman Holiday

Tocmai am scos la imprimantă rezervarea pentru hostelul unde o să dorm mâine seară. Este o fostă mănăstire din secolul al XVI-lea, înconjurată de o grădină de magnolii vechi, în cartierul Trastevere, din inima Romei. Dar să o iau cu începutul. :)

Anul acesta de ziua mea de naștere am decis să renunț la tradiționala petrecere și s-o înlocuiesc cu o mini-vacanță în Europa. Cap de listă a fost Londra, bineînțeles, doar că atunci când a trebuit să-mi stabilesc itinerariul am început să mă simt ca un copil într-un magazin cu dulciuri, care știe că oricâte dulciuri și-ar înghesui în brațe va trebui să renunțe la toate celelalte. Pentru o pofticioasă de cultură britanică cum sunt eu, 5 zile în Londra sunt la fel de frustrante ca o oală de cremă de zahăr ars pe care ar trebui s-o mănânc cu pipeta.

Așa că am renunțat la planul inițial și, asistată telefonic de sora mea Lia, am frunzărit într-o seară site-urile companiilor aeriene și am ales o nouă detinație. Deși la început și Parisul și Oslo și Veneția și Madrid și Praga sunau foarte bine, mi-am amintit cu câtă voluptate am citit despre vacanța la Roma a lui Elizabeth Gilbert în ”Mănâncă, roagă-te, iubește” and Rome it was!

Să nu vă închipuiți acum că o să fac precum hoardele de fanatici ai ”Codului lui Da Vinci”, de exemplu, plecând în pelerinaj pe urmele lui Gilbert prin toate piețele, piațetele și restaurantele. Am deja o idee a ceea ce aș vrea să fac odată ajunsă acolo. Bineînțeles, muzeul Vaticanului, Panteonul sau Piața Spaniei sunt must see-uri, dar nu vreau să-mi transform mica vacanță într-o goană după muzee. Vreau să mă plimb până mă dor picioarele pe străduțe întortocheate, să mă bucur de un gelato cu aromă de pepene galben pe o terasă însorită (am văzut că o să am parte și de câteva zile cu soare) și de o pizza perfect rumenă în Piazza Trilussa, vreau să fac mii de poze cu clădiri renascentiste, pisici leneșe, intersecții aglomerate sau podurile peste Tibru și, ca o romantică clișeistă ce sunt, de ziua mea vreau să arunc o monedă în Fontana di Trevi. :D

Da, merg singură și recunosc că prima dată asta m-a speriat puțin, cu atât mai mult cu cât n-am mai plecat niciodată din țară singură. Apoi m-am gândit ce bine îmi va prinde să fiu doar eu cu mine și să mă bucur pe îndelete de tot, fără să mă grăbească nimeni decât propria mea curiozitate. Și da, faptul că multe dintre prietenele mele spun că și ele visează să facă asta într-o zi, mă face și mai entuziasmată.

Cam atât despre la mia piccola vacanza romana (să nu credeți că iau acum și cursuri de italiană, am folosit Google Translations :P). Îmi pare rău că n-am mai apucat să scriu atât de des zilele astea, dar am fost ocupată cu examene, job, plănuit de vacanță și dormit.

Să ne recitim cu bine săptămâna viitoare, când promit să vin cu poze și povești frumoase pentru voi. Ci vediamo dopo! :))

Don Quijote și periuța de dinți

-Mă iubește. Știu pe bune.

-De unde, fată? Ți-a spus-o el? A zis el cu gura lui ”Te iubesc”?

-Nu, dar nici n-am nevoie. Mi-a arătat.

-Da' ce-a făcut, tu?

-Mi-a cumpărat o periuță de dinți și-a pus-o lângă a lui, la el în baie.

Am ascultat, fără să vreau, acum câteva zile dialogul ăsta și n-am putut să nu zâmbesc în sinea mea. Într-adevăr, în anul de grație 2009 caracterizat prin hiper-luciditate și pragmatism, un astfel de gest denotă sentimente puternice și, de ce nu, o pasiune de nestăvilit. O periuță de dinți Oral B Cross Action suplinește cu succes, într-o perioadă de criză economică, dar mai ales emoțională, serenade făcute sub clar de lună, scrisori de dragoste pătimașe, turniruri purtate în numele iubitei sau chiar asedii de castele cu catapulte și berbeci.

Patru secole s-au scurs de când Cervantes povestea aventurile lui Don Quijote de la Mancha, dar puteau să treacă la fel de bine patru milenii, atât de mult s-a schimbat ritmul de viață al oamenilor și, mai ales, capacitatea lor de a relaționa. Don Quijote, care crede că dragostea e un motiv suficient pentru a trăi și care dăruiește totul fără a cere nimic în schimb, nu ar rezista nicio zi în lumea noastră. S-ar găsi un binevoitor care să interneze acest bătrânel ramolit la Spitalul 9.

Într-adevăr, într-un univers sigur și comod, în care periuțele de dinți au devenit mesagerii pasiunilor mistuitoare, un om care își asumă curajos ridicolul și luptă pentru dragoste fără să se sinchisească de ce cred ceilalți despre el, este mai periculos decât toți schizofrenicii și paranoicii laolaltă.

A existat o epocă în care percepția asupra dragostei era statuată de eroi precum Dante, care nu ezită să coboare în iad pentru a o revedea pe Beatrice sau Lancelot du Lac, care acceptă să se înjosească pentru a-și demonstra devotamentul față de aleasa inimii lui, regina Guinevere. Aceeași epocă în care cavalerul îndrăgostit își ia angajamentul că o va sluji pe iubită până la moarte (cel mai adesea din depărtare deoarece ea este căsătorită sau logodită cu altcineva, dar, deh, nimeni nu este perfect).

E drept, vorbim despre aceeași epocă în care căsătoriile erau dictate de interesele politice și economice ale familiilor de nobili și în care cavalerii își abandonau deseori soțiile pentru a pleca în nesfârșite războaie. De asemenea, nu mă păcălesc că Tristanii și Izoldele se găseau pe toate drumurile în acele vremuri. Dar cred că oamenii aveau o înțelegere mult mai simplă a sensului lor pe pământ, că iubeau cu mai puține rețineri și, cu tot ridicolul pe care îl putem imputa poveștilor de dragoste cavalerești, cred că erau infinit mai bogați sufletește decât suntem noi azi.

Încă mai cred în capacitatea oamenilor de a lua cu asalt morile de vânt în numele iubirii, precum eroul lui Cervantes*. Și o să continui să cred în asta până când o să aflu cum un el a îngenuncheat în fața alesei lui și, pătruns de importanța momentului, i-a întins simbolul legăturii lor. Un Oral B Pulsar.

* Am găsit recent un videoclip cu puternice accente donquijotești. Se numește One Man. One Dream. One Chance și este declarația de dragoste pe care o face un bărbat iubitei care l-a părăsit. Deși primele 5 minute (din 7, câte are) sunt hilare, cu tipul care drege, cară, trage, sare și fuge, ultimele 2 minute sunt chiar emoționante. Vorba miilor de comentatori, când îl vezi cât suflet pune în ceea ce face, nu poți să nu-ți dorești ca fata să se întoarcă la el. :) Și, ca să încheiem în aceeași notă optimistă, vă recomand să ascultați The Man Who Can' t Be Moved de la The Script. E o piesă care pe mine mă mișcă. :))

Spreadin' da luuve

Îmi place când reuşesc să-i influenţez pozitiv pe ceilalţi. Am fost foarte fericită atunci când, după ce a vizionat Ostrovul la recomandarea mea, un coleg mi-a spus că l-a simţit pe Dumnezeu mai aproape. M-am bucurat tare când Chris a scris că s-a decis să citească Mănăncă, roagă-te, iubeşte odată cu mine. Mă binedispun atunci când un prieten îmi cere sfatul dacă vrea s-o impresioneze pe iubita lui cu un local nou şi interesant.

La prima vedere poate părea vanitate, dar nu este. Când descopăr ceva frumos, simt o bucurie aparte. Dar când împart acel ceva frumos cu ceilalţi, bucuria mea creşte direct proporţional cu numărul persoanelor implicate.

În noiembrie, Ruxandra, o fată pe care n-o cunoşteam, mi-a scris un mail în care mi-a spus că a citit din scoarţă în scoarţă Loving Lily (dacă vă amintiţi, blogul meu proiect pentru facultate) şi că s-a decis să-şi ia un pui de chihuahua. A urmat o întâlnire în care Ruxandra a cunoscut-o pe Lily şi s-a îndrăgostit iremediabil de ea şi de rasa chihuahua. Am continuat apoi să comunicăm şi ne-am ajutat reciproc (eu i-am recomandat ce canise să evite, ea mi-a găsit pet shopul de la care am îmbrăcat-o pe Lily). Am fost alături de Ruxandra în peripeţia de a o găsi pe Maya (aşa voia ea să-şi boteze puiul de chihuahua), i-am oferit sfaturi în legătură cu experienţa mea şi m-am întristat atunci când, cu inima îndoită, s-a decis să amâne cumpărarea căţelului.

Mai bine de o lună nu am mai auzit nimic de la Ruxandra, aşa că am presupus că a renunţat de tot la idee. Asta ca ieri să primesc un mail de la ea cu primele poze cu Maya. Am fost atât de fericită de parcă mi-aş fi luat-o eu pe Lily all over again! Asta pentru că ştiu cât de multă iubire îţi poate aduce un căţel (Ieri de exemplu, când aveam aproape 39 de grade febră şi tremuram în pat cu frisoane, Lily s-a aşezat pe pernă cu capul pe pieptul meu şi mi-a lins mâna minute în şir. Apoi nu s-a mişcat deloc cât timp am dormit eu, ea care de obicei îşi schimbă poziţia la minut. Aşa simplu înţelege ea să-mi arate că mă iubeşte.).

Mai jos v-am pus câteva poze cu Maya, care este, bineînţeles, adorabilă ca orice pui de chihuahua. Şi da, promit ca ăsta să fie ultimul post cu sau despre chihuahua (pe luna asta, ofcors :D).

Un articol pe zi (2): Cum să fii un bun stăpân de chihuahua

Aș vrea să spun că textul ăsta nu este ceea ce pare a fi, dar problema este că textul ăsta este exact ceea ce pare a fi. :) Adică o colecție de sfaturi bine-intenționate dar cvasi-inutile unui potențial stăpân de câine mic și isteric.

Elle Woods-wannabees everywhere, check this out! ;)

Text articol:

Cum să fii un bun stăpân de chihuahua

La început a fost Marilyn Monroe, apoi Madonna. Au urmat Paris Hilton, Hillary Duff, sau Jennifer Love Hewitt. Toată lumea e, mai nou, înnebunită după chihuahua, aceste patrupede exoftalmice, adorabile și isterice. Dacă te gândești serios să-ți iei unul, verifică în prealabil dacă poți respecta sfaturile de mai jos.

Acceptă ironiile

Un bun stăpân de chihuahua știe cum să ignore râsetele, replicile zeflemitoare sau interjecțiile stârnite la ieșirea pe stradă cu mândrul specimen canin. Întrebări precum ”Ce-i ăsta, câine sau pisică?!” sunt deja clasice.

Învață bolile

Or fi ei cei mai longevivi câini din lume, dar până ajung la capăt de drum, o să te învețe totul despre bolile canine. De la fracturi și entorse (prin simplul sărit de pe mobilele înalte), probleme cu ochii, cu dentiția și gingiile, până la boli de inimă, un chihuahua e predispus la orice se poate numi afecțiune. Un stăpân bun nu numai că știe, dar și previne acest lucru.

Redefinește răbdarea

Dacă nu știai, chihuahua sunt printre cei mai temperamentali și încăpățânați câini. Îți va lua luni întregi să îl înveți să-și facă treaba unde trebuie. Și chiar și așa, nimeni nu-ți garantează că, lăsat singur, nu-ți va decora casa cu o rolă de hârtie igienică sau nu-ți va face confetti din corespondență.

Nu te păcăli

Un stăpân de chihuahua știe că animalul respectiv nu respectă definiția clasică a cuvântului ”câine”. Renunță la ideea de plimbare lungă (având picioarele scurte, cățelul obosește ușor), la zgardă (îi poate rupe traheea) sau la alergatul prin nămeți, iarna (inutil să precizez de ce).

Acceptă-i micile defecte

Dacă ogarii aleargă în curse, ciobăneștii păzesc oi iar saint bernarzii salvează vieți, chihuahua tremură. O fac atunci când le este frig, o fac atunci când se bucură, o fac atunci când le este frică. Cu alte cuvinte, o fac în permanență. Trebuie să te obișnuiești cu asta și basta. Dacă îl vezi tremurând de frig și îl cerți, riști să provoci un tremurat de frică.

Ia moda în serios

...cea canină, evident. Deși pot părea simple mofturi, paltonașele, hanoracele, bluzițele sau papuceii îi sunt indispensabili cățelului tău în anotimpul rece. Ca stăpân de chihuahua trebuie să te asiguri că micuțul sau micuța ta are o garderobă completă și adecvată, chiar dacă o să devii subiect de glume în cartier.

Articolul în On:

Să nu îi fie frig

Cineva mi-a povestit cum ieri i-a murit un prieten (de doar 21 de ani) într-un accident de circulație stupid (ca toate accidentele de circulație, de altfel). Detaliile erau cele clasice: cum s-a petrecut accidentul, cine a fost vinovat, cum nimeni nu se aștepta ca un băiat așa plin de viață să iasă pe ușă (mergea cu mașina singur, la teatru) și să nu se mai întoarcă niciodată.

Povestea are și un detaliu care m-a înduioșat foarte tare. După petrecerea accidentului și anunțarea rudelor băiatului, mama acestuia a venit la locul accidentului și, până la sosirea celor de la morgă, a insistat să rămână alături de copilul ei pe câmpul înghețat. Nimeni nu a putut s-o clintească, deși afară era un ger cumplit. ”Cum să-l las aici singur, în frig?” le răspundea mama tuturor, în timp ce-și învelea copilul. Nimeni n-a îndrăznit să-i spună că fiul ei nu mai simțea nici frigul, nici singurătatea.

Toți cei prezenți știau că, la nivel rațional, mama percepea inutilitatea gestului. La nivel emoțional și psihic însă, gestul îi era unul firesc și necesar.

Apoi mi-am dat seama că fiecare dintre noi stă, la un moment dat, pe un câmp înghețat al memoriei și ține la piept corpul lipsit de viață al unei relații, al unui sentiment, al unui eu care nu mai există. Văzut aievea, gestul frapează și înduioșează. Simțim un amestec de milă, compasiune și nesfârșită tristețe pentru mama care refuză să conștientizeze moarte fiului și îl apără de răceală și de singurătate.

Nu conștientizăm, însă, că deseori suntem înconjurați de oameni care săvârșesc același ritual de priveghere, doar că nu în plan fizic. Și partea proastă este că nu există nimeni care să le descleșteze corpul inert din brațe, să îi ridice și să îi ducă acasă.

Un articol pe zi (1): Cum să-ți mărești audiența blogului

Din seria sugerată de titlul acestui post, pentru că zilele astea am puțină treabă vă las cu câte un articolaș pe zi, dintre ultimele pe care le-am publicat în revistele On/Max.

Mai jos aveți textul primului articol, Cum să-ți mărești audiența blogului. Între noi fie vorba, personal încalc absolut toate regulile pe care le-am scris acolo cu mânuța mea, începând cu prima ”Carte, nu jurnal”. Dacă nici blogul meu nu e jurnal, nu mai știu ce e.

Fie ca vouă să vă servească mai bine decât mie! :)

Text articol:


Cum să-ți mărești audiența blogului

Ai un blog. Ai un blog chiar excelent, din punctul tău de vedere. Totuși, Dumnezeul blogurilor, trafic.ro, se încăpățânează să te pună la coada listei. Motivul? Ai un trafic slab. Cum să treci de la blogger-zero la blogger-hero te învățăm noi în câțiva pași simpli.

Carte, nu jurnal

În primul rând, concepe-ți blogul ca pe un produs. Gândește-te la diferența dintre o carte și un jurnal. Atunci când scrii un jurnal, îți notezi gândurile și emoțiile spontane. Nu intenționezi ca altcineva să-l citească, nu-i așa? Dimpotrivă, dacă scrii o carte, o faci cu gândul la un public-țintă. Așa că dacă vrei să-ți popularizezi blogul, concepe-l ca pe o carte și folosește toate mijloacele de marketing pentru a-i face reclamă.

Anunță-i că exiști!

Odată lansat blogul, anunță cât mai multă lume despre el. Include un link către el la mesajul tău de status pe messenger. Sau, și mai bine, profită de fiecare mail (bine, exceptându-le pe cele profesionale) pentru a-ți anunța cunoștințele că ți-ai făcut blog. Un sfat foarte bun este să-ți incluzi adresa blogului în semnătura de pe mail.

Adaugă linkuri în blogroll

Caută toate blogurile interesante, care fie tratează subiecte asemănătoare cu al tău, fie au același public-țintă. Apoi adaugă-le în blogroll-ul tău și așteaptă. Grație unor site-uri precum Tehnorati, autorii acelor bloguri vor afla în curând de tine. Și așa poți ajunge și tu în blogroll-ul lor.

Publică lucruri interesante

Dacă vei scrie lucruri noi, interesante, alți bloggeri vor prelua informațiile de la tine, și (potrivit unui cod nescris al blogosferei) vor cita blogul tău ca sursă. Așa că dacă vrei ca alții să pună linkuri către tine, citește cu voracitate și află despre toate lucrurile cool înaintea altora.

Fidelizează-ți cititorii

Citește toate comentariile care îți vin pe blog și, pe cât posibil, răspunde la ele. Astfel îi faci pe comentatori să revină. Iar revenirea pe pagina ta web îi va face, în scurt timp, să simtă că fac parte din comunitatea blogului tău, și să îl recomande prietenilor lor.

Scrie posturi-replică

Dacă ai găsit un post nou și interesant pe unul dintre blogurile celebre și asemănătoare cu al tău, scrie imediat un post în care menționezi subiectul respectiv și pune un link către acel blog. Asigură-te, însă, că ai o perspectivă nouă, unică, sau măcar informații de context inedite de oferit.

Fii activ în blogosferă

Citește cât mai multe bloguri interesante și lasă comentarii la posturi. După ce ai scris postul-replică de mai sus, de exemplu, întoarce-te la postul care te-a inspirat și lasă un comentariu (de preferință flatant, bloggerii sunt foarte orgolioși) în care îți expui punctul de vedere asupra subiectului și incluzi și un link către postul tău. Nu pune doar un simplu link, pentru că, în lipsa contextului, acesta nu va atrage atenția.

Mergi la întâlnirile bloggerilor

Există foarte multe petreceri sau întâlniri ale bloggerilor, prilej pentru ca oamenii din online să se cunoască mai bine sau să se întâlnească cu cititorii. Află de aceste ieșiri din timp și participă la cât mai multe. Astfel de întâlniri se pot finaliza, de multe ori, cu includeri în blogroll.

Organizează concursuri

Ok, dacă nici unul dintre sfaturile de mai jos nu a funcționat pentru tine și ești disperat rău, poți oricând să organizezi un concurs la tine pe blog. În blogosferă se poartă concursurile de tip Review Me, în care participanții trebuie să scrie un articol despre blogul tău și să pună și un link către acesta. Te costă cât te costă, dar nu se compară cu sentimentul neprețuit de a-ți vedea traficul crescând într-o zi cât altele în șase luni. Baftă!

Articolul în On:

La mulţi ani, Lily Allen! :)

Sub sloganul "It's my party and I'll bark if I want to", acum câteva ore s-a încheiat petrecerea care a marcat primul an de existenţă al celei mai adorabile, deştepte, amuzante şi iubitoare căţeluşe din lume. Pe numele ei Lily Allen, boţul de 2 kilograme a împlinit 1 anişor pe 10 ianuarie, ocazie cu care am organizat o mică mexican fiesta wannabe (în cinstea originilor strămoşilor lui Lily, that is), unde felul principal de mâncare au fost tortillas cu salsa picantă.

Bipezii invitaţi la fiesta aniversară au râs, au povestit şi au ascultat muzică dance din tinereţile lor, iar patrupeda sărbătorită a fost răsfăţată cu tot ce a poftit, a primit cadouri tot felul de squeaky toys şi a făcut febră musculară de la datul din codiţă.

Mai jos câteva instantanee de la eveniment, courtesy of Ştef. :)

Cu sărbătorita :)



Lily şi naşele




Călare pe cadouri şi pe situaţie



Party time!



Make a wish, Lily! :)




Lily dând gata mini-porţia ei de tort




Tradiţionala tăiere a moţului, aici înlocuită cu mai puţin tradiţionala tăiere a unghiilor :))

And the Face Belongs To...

Vă povesteam mai demult că am participat la o ședință foto pentru revista On, a cărei temă au fost bloggerii. Pentru că nu știu câți dintre voi au răsfoit revista, v-am pus mai jos paginile respective. Sper să vă placă. :) Noi ne-am simțit bine și doar puțini neuroni au fost vătămați în timpul shootingului.

Coperta cu Irene, Adi și Cătălin

Originalul nephotoshopat al spread-ului de deshidere (în care încă am trăsături umane, ceea ce nu se întâmplă în varianta publicată)

Spread-ul de deschidere al articolului (unde silueta mea ține locul celui de-al patrulea personaj al ședinței foto, Terorista). Dacă am învățat o lecție din vizualizarea acestor imagini e că yellow + my hips = total no no :))

Irene și Adi

Terorista ;) și Cătălin