The Great Breakthrough

*post for chicks only*

Am de facut o mica marturisire. In adancul sufletului meu am stiut mereu, dar am evitat sa recunosc fata de mine insami. Dar azi, I’m getting out of the closet. Sunt o blonda. Deep deep down inside, sunt o blonda, si inca una din aia platinata. Exact cum zicea Scarlett: “mai bine moarta decat ne-blonda”.

Si, pe langa faptul ca sunt o blonda, mai sunt si o blonda ca aia de la Drept. Mor dupa accesorii mici si roz, imi plac chihuahua de-mi vine sa-mi cumpar unu si sa-l car dupa mine pana-si da duhul si vreau din suflet un pufulet pentru telefon. Cred ca mi-ar intregi viata si ar face-o mai frumoasa. Si shhhhhh! sa nu ma spuneti la nimeni, dar mi-am cumparat ieri un set de oje OPI pe care cred ca mi-am dat bursa pe un semestru intreg, dar, ah....ce incantare! Stiu din surse sigure ca OPI are rezistenta mai mare ca Chanel-ul, si de 10.000 de ori mai mare ca L’Oreal-ul. Si ah, the neon pinks are to die for ! Si mi-am mai luat noua mascara de la Avon, aia cu periuta flexibila si, fetelor, e o minunatie! Am considerat intotdeauna Avon-ul o marca pentru mamici intr-un permanent concediu de maternitate si pentru vanzatoare de lozuri la plic, dar regret amarnic. Noua mascara e impecabila. Am niste gene de parca n-ar fi ale mele : lungi, curbate, nelipite. Luati-va cat mai sunt, mie imi bate Lancome-ul Virtuose la fundul gol. Si nici n-am dat o roaba de bani pe el.

Gata, nu va mai retin cu micile mele nebunii roz si pufoase, trebuie sa ajung la un Halloween Party. M-am hotarat si eu (ca ametita ce sunt) in ultimul moment ca vreau sa merg si, bineinteles, nu am costumatie. Asa ca am decis sa ma imbrac in negru din cap pana in picioare si sa ma dau drept semnul exclamarii. Si daca ma trezesc prea cocosata, imi reconsider « costumatia » si ma dau drept o virgula. Stiu precis ca o sa fac ravagii.

Ne vedem pe ringul de dans ! ;)

Nevindecare

“As strong as you were, tender you go

I’m watching you breathing for the last time.

A song for your heart, but when it is quiet,

I know what it means and I’ll carry you home.

I’ll carry you home.”

Stii, uneori ma intreb daca ai existat vreodata. Am pozele si undeva este o caseta cu vocea ta pe ea. Alti oameni te stiau. Acum cateva zile am dormit in pijamalele tale. Deci ai existat. Doar ca a trecut atata timp de-atunci, ca amintirile s-au cicatrizat, si se sterg.

Dar in fiecare an, pe vremea asta, rana se redeschide. Eram in bucatarie pe 28 dimineata, tu n-ai de unde sa stii. Si scobeam un dovleac pentru petrecere, si ma durea burta. Ma durea ca o presimtire si ma durea ca o plecare. Stiam. La sute de kilometri distanta de tine, stiam.

Si n-am putut sa plang cand ai plecat. Si toti se uitau la mine, si toti asteptau sa sufar si sa arunc cu tarana. Cum sa fac asta ? Cum sa acopar o parte din sufletul meu cu glod ? Si tu m-ai inteles. Si nu m-ai certat.

Inca beau ceaiul cu zaharina dimineata, cum faceam amandoi. Inca ma uit la documentare. Pittis a murit, dar tu n-ai de unde sa stii. Iti placea vocea lui. Cand merg la biserica si mi se face somn, imi aduc aminte cum tie nu-ti placea deloc acolo si zambesc. Si cand aud melodia de la Twin Peeks imi aduc aminte cum ma tineai in brate cand ne uitam la film, pentru ca mie imi era frica. Si stii...ma prefac ca tu esti in fiecare barbat care seamana cu tine. Care are nasul tau mare sau ochii tai albastri. Ma uit la ei in metrou sau in parc si mi-ar placea ca unul sa ma ia de mana si sa-mi spuna ca sunt frumoasa « ca regina statiei de benzina ». Asa imi spuneai tu, mai stii ? Ai ridicat niste standarde pe care nimeni nu le poate atinge. Toti imi spun ca sunt frumoasa sau amuzanta, dar « ca regina statiei de benzina »...asta era ceva doar de noi doi stiut. Ei nu stiu sa ma faca sa ma simt asa speciala.

Sunt ceea ce sunt azi si datorita tie. Am vrut sa fii mandru de mine. Esti ? Si imi pare rau ca nu ti-am spus atatea lucruri ! Nu m-ai invatat niciodata. In schimb, mi-ai aratat. Am adormit zeci de nopti cu mana ta mangaindu-mi parul, m-ai ridicat de zeci de ori cand am cazut, mi-ai vindecat mii de vanatai si mi-ai sters milioane de lacrimi.

Masina ta verde nu mai exista. Si ea a avut un accident. Si ei i-a murit inima. In locul ei a aparut o masina visinie. In locul tau, insa, nu a aparut nimeni. N-are cum. Si imi pare rau ca nu ti-am spus atatea lucruri ! Dar, mai ales, imi pare rau ca mi-a fost greu sa-ti spun cat te iubesc. Te iubesc, tata !

Reality Check

Nu sunt de acord cu etichetarea oamenilor in functie de cine le sunt parintii, cati bani au sau unde isi petrec vacantele. Uneori detalii ca astea nu spun nimic despre ei, ca persoane. Le arata statutul social, dar nu si capacitatea cognitiva, nivelul de cultura sau cel de omenie.

Din motivele mai sus enumerate, dar si pentru ca odata am fost si eu « fata lui tata » si am cazut victima barfelor si acuzatiilor de « a intrat/a iesit/a dres/a aranjat pe pile », pana azi nu mi-am permis sa o judec pe Elena Basescu.

Dar materialul pe care l-am citit astazi in TABU, nu numai ca m-a facut sa rad cu hohote, ci mi-a deschis ochii asupra lumii in care traiesc. O lume in care o studenta (a se citi Elena Basescu) nu se descurca cu 100 de lei pe zi, sau in care aceeasi studenta afirma incantata : « Parca sunt mai frumoase autobuzele decat imi aminteam eu ! ». Si aici vorbim de mizerul Bucuresti al anului 2007, nu de colinele hollywoodiene. Chit ca, daca vorbeam de ele, tot mi se pare greu de crezut ca cineva poate trai atat de paralel cu realitatea. Dar sa va iau cu inceputul.

Revista TABU, binecunoscuta pe piata publicatiilor pentru femei pentru ca incearca (si uneori chiar reuseste) sa abordeze curajos subiecte « delicate », a realizat luna aceasta un experiment. Pentru o zi, i-a cerut fiicei presedintelui Romaniei sa duca un trai simplu, a dezbracat-o de D&G, i-a luat ceasul Cartier (sau mai stiu eu ce marca), si a pus-o sa mearga la cumparaturi cu muritorii de rand, sa circule cu mijloacele de transport in comun si sa manance altundeva decat la « Mandragora ». In aceeasi zi, unei studente absolut comune, Oana X, i s-a dat ocazia sa duca o viata de diva damboviteana, cu sala de fitness premium, impachetari cu caviar, sedinte de make-up si tot balamucul.

In primul rand, abordarea subiectului de catre redactorul TABU a fost de toata jena. A incercat destul de penibil sa scoata in evidenta faptul ca Elena este o fata cu picioarele pe pamant, doar ca rezultatul a fost altul de cel scontat. Exemple :

« Ne-am plimbat pe jos pana la Romana. Aici Elena a stat cinci minute la coada la struguri. Cativa s-au bagat in fata ei ». Asa, si ? Vrei sa-mi spui ca fata asta n-a mai stat la coada in viata ei ? Sau ca n-a mai mers pe jos ?

« A mancat pe Lipscani intr-un peisaj cu escavatoare si daramaturi. » Fantastic ! Ce zici de oamenii care locuiesc acolo ?

« ...am vrut sa mancam la cantina facultatii, dar era inchis. Am bantuit pe culoarele Facultatii de Drept incercand sa gasim un bufet, dar nu am gasit. » Ok, am inteles, fata lui Base nu calca prin Bucuresti, ci se teleporteaza. Dar tu de pe ce planeta a quarcilor vii ? De cand cresc bufeturi ca ciupercile pe holurile institutiilor de invatatmant superior?

Punctul culminant al articolului nu a fost faptul ca Elena nu s-a putut incadra in cei 100 de lei primiti pe acea zi, cum v-ati fi putut astepta. Partea cea mai interesanta a fost concluzia pe care a tras-o mezina lui Base at the end of the day. Spicuiesc.

“A fost un experiment foarte sanatos. Imi place foarte mult sa fiu printre oameni. De-aia si sunt inscrisa in partid de la 15 ani. » Draga Elena, si mie imi place sa stau printre oameni. De-aia merg pe strada, la piata si prin parcuri. Acum, am o nelamurire, tu prin oameni intelegi numai PD-isti ? Ca atunci se explica ...

« Adevarul e ca nu am mai mers cu autobuzul de sapte ani, de cand mi-am luat carnetul de conducere. Dar parca sunt mai frumoase autobuzele decat imi aminteam eu. » Ok, nu fac misto de tine ca nu ai mai mers cu autobuzul. E perfect normal atunci cand ai masina. Dar intamplator masina ta e precum cele de transportat lichiditati la banci ? Adica blindata pana-n roti, cu un singur geam, si ala fumuriu ? Ca altfel nu-mi explic cum in 7 ani tu nu ai vazut in trafic nici un autobuz, sa trebuiasca sa traiesti din amintiri. Doar daca nu am dreptate eu, si aia de la Cotroceni folosesc tehnici de teleportare...

« Cand eram in autobuz, m-a sunat iubitul meu (n.red. : « Hrebe ») si i-am povestit unde sunt. A ras si a zis ca foarte bine imi faceti.” Se pare ca Hrebenciuc jr e mai cu picioarele pe pamant decat Baseasca jr. Desi, la faza cu « foarte bine imi faceti », zau, asa, oameni buni ! Acum sa iei autobuzul sau sa stai la o prapadita coada la fructe se numeste pedeapsa ? Ca atunci suntem un popor de vreo 15 milioane de pedepsiti ai sortii (aproximativ, nu stiu cate masini sunt in Romania).

Finalul e la fel de grandios precum parcursul :

« Altfel, in afara de autobuz nu pot sa zic ca ziua asta a fost mult mai diferita decat viata mea obisnuita. Adica sunt foarte obisnuita cu cozile...mai ales alea de la H&M. » Ok, pentru o secunda mi-a stat inima in loc. Credeam ca o sa zici « cozile de la boutique Maison Martin Margiela », dar nu ! Tu te dai fata din popor, de-a noastra. Caci, nu-i asa, macar o data in viata, fiecare roman a stat la o coada H&M.

Concluzia asupra acestui « experiment » marca TABU? O sa va las sa cititi parerea Oanei (studenta normala) care, la sfarsitul zilei, s-a intrebat daca ar ramane cu capul pe umeri in cazul in care i s-ar da sansa sa-si traiasca fiecare zi asa cum si-a trait-o pe aceasta. Oana a concluzionat :

« Raspunsul ar fi nu, pe mine cel putin, m-a prins in cateva ore. Mi-e groaza sa ma gandesc unde as fi ajuns in trei zile. »

Asa ca da, draga Elena, e normal sa nu mai fii cu capul pe umeri, dar lasa vrajeala cu « exact asa e viata mea de zi cu zi » si « iubesc poporul, de-aia m-am bagat in partid ». Nu de alta, dar un alt jr (cu terminatia numelui tot in « sescu ») a mai debitat chestii din astea populiste si n-a sfarsit prea bine. Tu poti mai mult. Doar te-ai calit prin cozile de la H&M...

"The Hoff" :))

Ah, mi-am inceput martea cu o plimbare pe Bulevardul Aviatorilor, de la Piata Victoriei pana la Piata Charles de Gaulle. Frunze galbene, aer - aproape - curat, doar eu si geanta mea mare si bej pe tot trotuarul.

Si, ca sa va mearga si voua bine toata ziua, va recomand cu caldura "Jump in my Car" al lui David "The Hoff" Hasselhoff. Cred ca Hoffee da noi sensuri ideii de auto-ironie. I just luuuve cum spune el "Ah, c'mon!" si how he shakes the boody. Adorabil!

„Ce faci de Revelion?”

Daca mai aud odata intrebarea astea idioata, pe cuvant de pacifista ca o sa fac uz de creioanele mele germane incredibil de ascutite. Si nu pentru a scrie un biletel indignat.

M-am saturat! Stau bine-mersi la birou si infulec ca o prost-crescuta un minunat sandvis de la metrou. Nu ma pot bucura de gustul sublim al chiflei mele albe si calorice si al maionezei imbibate in grasimi ca hop! se trezeste cate unul: „Si, te-ai hotarat? Ce faci de Revelion?”

Da, m-am hotarat! De fapt, m-am hotarat acum cativa ani! De Revelion, ca de fiecare Revelion (cu mici si nesuferite exceptii), zac. Pe burta, pe spate, intr-un cot, conteaza prea putin. Am mancare, manac. N-am mancare, fac conversatie. Nu am cu cine sa fac conversatie, ma uit la televizor. N-am curent, dorm. Ma intereseaza detaliile prea putin.

N-am fost intotdeauna asa. Intr-un trecut nu foarte indepartat, chiar ma straduiam si aveam tot felul de planuri. Cred ca totul s-a dat peste cap in anul in care m-am imbatat de la o sampanie foarte buna si am adormit dupa o canapea, ratand, evident, numaratoarea inversa, ca si intreaga distractie, de altfel. Distractie care nu a mai existat pentru nimeni, deoarece toti s-au indeletnicit cu cautarea mea.

Mai tin minte un Revelion pentru care m-am pregatit asiduu, cu cateva saptamani bune inainte. Am tinut cura pe culori si apoi cu grapefruituri si ceaiuri, mi-am cumparat haine noi, mi-am planuit machiajul (pe care l-am si testat, in prealabil) cu cateva zile inainte. Ca sa fac ce?! Sa stau in pijamale in plin prag de trecere intre ani si sa ascult muzica la winamp (situatie ce, evident, s-a repetat apoi).

Mi se pare o mare si nesfarsita tampenie sa incep sa-mi rezerv inca din august locuri la nu stiu ce cabana, la nu stiu ce avion sau la nu stiu ce restaurant. O fi de vina multele Revelioane petrecute cu prietenul TVR1, dar un Revelion in care nu ii vad pe Stela si Arsinel sau pe Nae Lazarescu si Vasile Muraru cu poantele lor (care n-au fost niciodata altfel decat expirate), nu e Revelion.

„Asa ca nu, nu plec nicaieri de Revelion. Daca nu o sa trebuiasca sa onorez cine stie ce invitatie de familie enervanta, o sa stau in papucii mei roz si pufosi, in pijamalele mele cozy, nemachiata, cu parul valvoi, infulecand fericita minunatele clatite cu sunca si cascaval topit ale mamei. Altceva?”

"Oh, my flowers..."

Era frig, era noapte, si eu asteptam in fata florariei ca femeia cu sort sa-si faca timp de mine. Barbatul din dreapta mea isi alesese un buchet imens de crizanteme galbene si astepta si el. L-am intrebat cat costa un fir. 60.000, mi-a raspuns. A simtit nevoie sa mai spuna ceva. In fond, afara era noapte si frig. "Dumneavoastra ar trebui sa vi se aduca flori, nu sa le cumparati!" Am zambit. Afara era tot noapte si frig. "Sunt pentru mama." i-am explicat. "A, asa inteleg!". A venit randul lui si, dupa ce a platit buchetul de crizanteme galbene, a ales un trandafir alb, cu tija foarte lunga. M-am gandit ca asocierea de flori era bizara. Dar florile sunt frumoase oricum, chiar si noaptea. A rupt rabdator spinii, unul cate unul. Mi se pare un gest frumos, asta.

"Pentru dumneavoastra! Sa aveti o seara cat mai placuta!" Si mi-a intins trandafirul zambind.

Afara era noapte si frig, iar eu eram putin trista. Am luat trandafirul, am fortat un zambet si l-am urmarit pana ce a disparut cu crizantemele lui galbene cu tot. Si n-am vrut, dar, fir-ar sa fie, mi-au dat lacrimile.

Doliu

A murit profesorul meu de International Relations, din Polonia. Am aflat acum doua minute. Maine e inmormantarea si eu am inima franta. Cum pot sa te atasezi atat de mult de un om pe care l-ai vazut odata pe saptamana, timp de patru luni?

Era un barbat mic, cu pulover, sacou si diplomat, care venea mereu insotit de o ceasca aburinda de cafea. Spunea cele mai tari anecdote cu personalitati si cunostea engleza doar one way: o vorbea, dar nu o putea intelege. Era adorabil, in felul lui.

Na razie, pan Frelek!

Latest news

I just quit my day job :) Inca imi tremura picioarele, inca imi bate inima, abia ce-am iesit din conference room. Dar simt ca e mai bine pentru mine asa. Poate cea mai grea lectie pe care trebuie s-o invatam e sa nu ne complacem in a fi mediocri si a ne pierde in detalii.

Nu mai scriu fiindca de ce

1. mi s-a spart o teava la baie si instalatorul are multe alte „lucrari” pe rol si mi-a sugerat ca in zilele urmatoare sa am muuuulte carpe la indemana
2. mama vine in vizita cu o prietena si ma dor mainile de la frecat, spalat, sters, lustruit, clatit, inmuiat, maturat, scuturat. M-am intrebat la un moment-dat daca nu mi-ar fi mai usor sa-mi iau un aragaz nou decat sa-l curat pe asta (God knows ca daca as avea fondurile necesare in seara asta, n-as sta pe ganduri)
3. trebuie sa trimit dosarul pentru master si nebunii aia vor sa stie totul, de la ce parere aveam despre Gummie Baren cand eram mica pana la cum o sa schimb eu fata lumii, trecand prin numarul de la pantoful stang al matusii si cate absente aveam in liceu. Ai zice ca ma pregatesc sa intru in randurile NASA si nu la un nenorocit de colegiu
4. administratorul nu e niciodata acasa cand il caut si mama lui semi-senila ma confunda cu nepoata ei de la ASE
5. cineva m-a mintit cu nerusinare si s-a folosit de numele meu fara acordul meu, bineinteles, motiv pentru care trebuie sa ma concentrez sa urasc in continuare acea persoana. Nu de alta, dar memoria mea vindicativa e doar cu doua faze: azi si maine si azi, maine si poimaine.
6. nu am inca tema de licenta si nici nu imi doresc
7. nu mai am talaj special pentru Minny, motiv pentru care i-am cumparat rumegus ordinar, in care ii place sa plonjeze, sa faca piruete sau sa se scarpine puternic, iar eu abia am scuturat covorul (vezi punctul 2)
8. pentru toate motivele de mai sus, si multe altele nerostite, nu mai am chef sa fac nimic. As zace si as manca Snickers pana m-as face rotunda, de ar veni PRO TV-ul sa faca o editie speciala, si atunci probabil nesim-ticalosul de administrator ar veni si el, de curiozitate (vezi punctul 4). But that’s just a wild thought. Or is it?

Cum ne vad ei…

De curand mi-am dat seama ca o tema interesanta de licenta pentru o facultate de antropologie sau de sociologie ar fi urmatoarea “Romania prin ochii altor membrii ai comunitatii europene stabiliti aici. Studiu de caz : studentii Erasmus”.

In anul III avem doua studente Erasmus de la Bruxelles, Melissa si Victoria. Ora de « Romania si integrarea europeana » de astazi a fost una mai mult decat insightful in ceea ce priveste modul in care ne vad strainii, in general, si studentii Erasmus, in special. Dupa ce au petrecut mai bine de doua luni la Bucuresti, cand au fost nevoite sa faca o prezentare a Romaniei bazandu-se pe cinci simboluri, cele doua au ales urmatoarele :

1. Fornetti
2. Climatul temperat-continental
3. Dacia
4. Tiganii
5. Palinca

Va las pe voi sa trageti concluziile.

Ce mica e lumea…

Azi, ora 9, cursul de Productia de Televiziune. Profesoara, Daniela Zeca-Buzura, directorul TVR Cultural printre multe altele, ne vorbeste despre cum se obtin interviuri de succes. Ca sa ne faca o imagine mai clara asupra a cat de greu se obtine un interviu cu o persoana vizibila, ne da un exemplu: “Uitati, a fost o fata, inca pe bancile facultatii, deci la inceput de drum, care i-a solicitat un interviu lui Cristian Tudor Popescu. Lucra de foarte putin si, din cate am inteles, vroia sa deschida o serie de interviuri cu acesta. Nu e greu de banuit ca CTP a refuzat-o, avand in vedere lipsa ei de experienta si imaginea la care el tinea(…)”

M-am facut mica-mica in giaca mea verde. Am ajuns subiect de exemple la cursurile profesorilor mei. Daca o tin tot asa, poate ajung prin vreun manual la sectiunea “Ce greseli nu vreti sa repetati”. Macar o sa le cer drepturi de autor...

Uat a garl uants

Mi-am adus aminte ca am vazut odata demult un film in care un tip se indragosteste de o fata cu pantofi rosii, o urmareste pe stradutele intortocheate pana la domiciliul personal, dupa care sta acolo ca un caine in ploaie, si priveste visator spre al ei geam. Si, evident, din asta se naste o mare poveste de amoare cu juraminte si oftari si alte urmariri ca-n filme.

Si mie, nu a doua, da’ a treia zi dupa vizionare, mi s-a pus pata rosie pe ochi, si am declarat ca eu daca nu imi iau botine rosii o sa mor neiubita. Si mi-am luat pantofiori rosii, pe care i-am purtat cu mare durere (erau cu un numar si jumatate mai mici), dar si cu mari sperante in suflet.

Am schipatat eu asa vreo cateva zile cu pantofiorii mei rosii in sus si-n jos, pana mi-a dat sangele (si ala rosu, clar un semn!). Si atunci, prea indurerata, am renuntat eu la pantofiorii mei magnet de feti frumosi si romantici care urmaresc fetele pe strazi pustii noaptea.

Cine crede in proverbul „Ruga de măgar nu ajunge la cer” este rugat sa nu continuie lectura. Multumesc!

Continuarea lecturii: Merg eu intr-o seara acasa, vara asta, pe la 2 noaptea. Taximetristul care m-a condus mi-a povestit amabil cum, intr-o seara, l-a fugarit un nebun cu o topor. I-am spus ca mi-e frica sa merg singura acasa, la care el a ras cu pofta. „Nu mai sunt nebuni, cum erau altadata!” Taxiul opreste la colt, caci, nu-i asa, straduta mea neintortocheata e cu sens unic. Si ma trezesc eu ca merg incaltata cu cei mai albi balerini din lume posibili, cand, la mijlocul strazii, vad statura alarmant de inalta a unui mascul. Topor check: not. Bine, respir usurata. Ii mai raman doar iatagane, cutite, sabii, sau junghere sa ma fugareasca. One down, 4 to go.

Imi zic, barbata fiind: „Ina, nu fi proasta! Omul sta si asteapta pe cineva (nu neaparat in scopuri violente). Te impacientezi ca o oaie la tuns!” A functionat cat de cat asupra psihicului meu zbuciumat, intrucat am pus un picior inaintea celuilalt, si am luat-o spre el. Problema era ca si el parea ca o ia spre mine, sau cel putin ca ma asteapta. Nu e bine, nu e bine!

Ma aplec si verific tivul de la blugi. Mai fac doi pasi. Hm...Oare ce imi mai fac balerinii? Ma aplec, ma uit la ei. Nu e bine nici atata aplecat, imi spun. Poate imi iau o bata in cap. Deja tremuram din cap pana in picioare, inclusiv geanta parea epileptica.

Long story short: trec pe langa tip, tipul se intoarce pe calcaie, merg mai repede, tipul se ia dupa mine, cotesc pe aleea mea, pasii ma urmaresc, scot cheia cu maini tremurande din geanta, tremur in timp ce deschid usa blocului, usa se blocheaza, simt rasuflarea tipului in ceafa, mai am putin si urlu. Intru in bloc, dau sa trantesc repede usa, tipul pune un picior in ea. Imi zice ceva de cheie uitata, eu sunt prea preocupata sa alerg nebuneste pe scari ca sa facem conversatie.

Acum suntem ok, tipul nu e un psihopat violator, am aflat ca sta undeva la 7, parca, si ca are un canis pitic. Dar eu m-am vindecat forever and ever de dorinta de a fi urmarita acasa de un admirator secret! (Daca numele tau e cumva Flavius, si citesti randurile de mai sus, te rog ignora-le! Tu ma poti urmari acasa in secret oricand!).

Bits and pieces

*

Rasalaltaieri am terminat una dintre cele mai emotionante carti pe care le-am citit vreodata. Am o puternica impresie ca o detroneaza pe “De veghe in lanul de secara” la capitolul carti narate de copii/adolescenti. Se numeste “Ai toata viata inainte” si a fost scrisa de Romain Gary, sub pseudonimul de Emil Ajar. Ultimele pagini ale cartii le-am citit pe holurile facultatii de Ecologie, plangand ca o proasta. O profesoara s-a apropiat de mine si m-a intrebat „Primul an, draguta ? ”. Cum sa-i explic ca eu plangeam din cauza ca Momo statea langa madam Roza moarta si o farda si o parfuma ca sa se simta frumoasa ?

Din cate am inteles, cartea a aparut in Romania undeva prin anii ’70-’80, dar a fost reeditată recent, fiind prima carte care a aparut in colectia “Cotidianul”. Daca dati peste ea, don’t miss it !

**

Alaltaieri, pe cand ieseam de la metrou la Pipera, mi-am pierdut un pantof. N-am realizat decat in momentul in care piciorul incaltat intr-un dres cu flori portocalii a atins cimentul rece. Am dat sa ma uit dupa pantof, pe scari era un adevarat furnicar. Asa ca mi-am propus sa astept sa se elibereze, pentru ca apoi sa sar intr-un picior in sens invers, in cautarea lui. Nici nu stiu de unde, a aparut un baiat, cu pantoful meu in mana. In secunda urmatoare ma tinea de glezna si imi punea pantoful inapoi in picior. Am simtit ca imi ia foc fata, el a zambit si a disparut in traficul uman. Am vrut sa strig dupa el, sa-i multumesc, sa-i cumpar un covrig...dar mi-a fost jena. Poate e mai bine asa. Sa te indragostesti pentru ca cineva ti-a pus un pantof in picior e prea copilaresc.

***

Ieri, pentru prima data in viata mea, mi s-a cerut buletinul la intrarea intr-un club. Am inteles ca bobul te face sa pari mai tanara, dar chiar cu 4 ani ? Imi venea sa intru in pamant, mai ales ca nimanui dintre prietenii cu care eram nu i se intamplase acelasi lucru. In aceeasi situatie cu mine mai era un pusti cu tenul inca acneic, care ii explica bodyguardului o poveste SF, cum si-a pierdut el buletinul in masina unui prieten, care tocmai a plecat la Constanta si e deja pe autostrada. Probabil peste 10 ani, daca mi s-ar intampla acelasi lucru, as jubila. Acum nu e, pur si simplu, cool.

Noul DEX

Pentru cei care nu s-au prins inca, nu am timp/inspiratie sa mai scriu, asa ca zilele astea o sa o tinem tot intr-o veselie, intr-un filmulet de pe youtube si intr-o lista de chestii funny. Pentru cei dezamagiti de aceasta turnura nefericita a calitatii blogului, sorry. O sa ma opresc din scris, la un moment-dat, cand n-o sa mai raman picior de lista funny si de video simpatic. Pana atunci, rezistati. O sa vina si vremuri bune :)

Si, cum spuneam, noul DEX:

GHINIOANE = varianta moldoveneasca pentru ardelenescul "Bine, Ioane"

HAITI = grupuri de lupi flamanzi care bantuie prin judetul Botosani

LESINA = pe unde merge "le tren"

LIBERTATEA PRESEI = privilegiu de care se bucura un ziarist la iesirea din inchisoare

MERITORIU = teritoriul ocupat de livada de meri

MOLIERE = cutiute in care se pastreaza naftalina

NASTURE = plasture pentru nas

PLASTURE = nasture din material plastic

PITON = peshte a carui lungime declarata se obtine din cea reala prin inmultire cu 3,14

RATEU = pateu din carne de ratza

SCARABEU = cetatean ce locuieste la bloc, la scara a doua; din aceeasi familie de cuvinte se cunosc scaraceu si scaradeu.

SCUMPETE = termen dragastos adresat femeii iubite pe timp de inflatie

TRACTOR = actor cu mult trac

TUTUN = a-a-arma de-de-de a-a-artilerie

TZURTZUR = Sunetul soneriei, iarna

VEDETA = nava mica de razboi care se bucura de o deosebita popularitate

BATALION = fratele mai mic al plutonierului Batal Gheorghe

A GENERALIZA = verb mai mare in grad decat "a coloneliza"

Ce-ar fi fotbalul fara ei…

Am primit urmatoarea lista de citate memorabile de la un prieten azi, si o sa le impartasesc cu voi, nu pentru ca as fi malitioasa, dar avem si noi nevoie de putina destindere inaintea meciului de diseara. Nu e sigur ca ajung la timp acasa, ca sa injur si eu alaturi de voi (imi cer scuze fata de aceia dintre voi care urmaresc un meci la modul civilizat, eu daca nu scot si bag atacantii si portarul strain in tot felul de pisici, nu ma simt patrioata), dar ma asigur macar ca o sa urmariti meciul in cea mai buna forma psihica. Asa ca sit back and enjoy! …si haaai Romaniaaaa! :)

"Daca nu dadea Ceahlaul 4 goluri, castigam noi cu 1-0!" (Ion Velea, membru al clubului Electroputere Craiova, dupa meciul Ceahlaul-Electro 4-1 disputat in campionatul 1994/95)

"M-am certat si cu Mitica Dragomir, dar fara jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am facut zdreanta, dar nu ne-am insultat." (Gigi Becali)

"Nu cred ca am fi pierdut acest meci, daca s-ar fi terminat 1-1." (Uli Hoeness, manager Bayern Munchen)

"Meritul pentru titlul castigat de Steaua e 50% al lui Olaroiu si 50% al lui Protasov, dar cel mai mare merit e al meu." (Gigi Becali)

" Milan sau Madrid , important e sa fie din Italia!" (Andreas Moller, fost international german)

"Acest gol i-l dedic lui Ionut Badea, care a nascut azi-dimineata o fetita, iar golul i-l dedic lui." (Alexandru Baltoi)

"Situatia este fara iesire, dar nu e critica." (Stefan Effenberg, fost international german)

"Sper ca acest meci sa nu ramana singurul meu debut la nationala!" (Sebastian Deisler, jucator la Bayern Munchen, declaratie acordata dupa meciul sau de debut, unicul :-), in echipa nationala)

"Noi suntem rapidisti din tata-n fiu, in afara de fiul meu, care e stelist." (Nicolae Vacaroiu)

"Putea fi 3-3!" (Ioan Sdrobis, antrenorul echipei FC Baia-Mare, dupa meciul Electroputere Craiova - FC Baia-Mare 8-1 disputat in campionatul 1994/95)

"Este incontestabila fortuirea ca romanul sa fie un strasnic luptator sarb." (Cornel Dinu)

"Nu stiu cate goluri ar trebui sa marcam ca s-o eliminam pe Betis. Cat mai multe ar fi suficiente." (Gabriel Bostina)

"Filosofia este o transcedentala propedeutica pentru sufletul bantuit de moarte al romanului." (Cornel Dinu)

"Copii, mergeti la scoala, ca si scoala e buna la ceva!" (Gheorghe Hagi, in vizita la o scoala generala)

"Ionel Ganea, ca om, e capabil sa infecteze pana si penicilina! " (Marian Iancu)

"In mare acesta a fost un meci, care, daca s-ar fi desfasurat in alt mod, altul ar fi fost si rezultatul." (Eike Immel, portar Germania )

"Cred ca daca inscriam mai multe goluri decat ei, castigam!"? (Tamas dupa Germania - Romania 3-1 /SEP-2007

Kill Wednesday

Miercurea are ceva evil. Blugii care in ajun erau evazati devin slim-cut, te trezesti cu un zgomot de iepure banging against the bars of the cage, afara e inca intuneric, ceea ce-ti confera un sentiment de iarna si de navetist, descoperi ca un tantar s-a ospatat toata noaptea din sangele tau si ca ai fix 40 de minute sa te speli, imbraci, machiezi si ajungi la scoala, ca sa dai test.

Bineinteles, in aceeasi ordine a lucrurilor fara capatai, cand dai sa intri in biblioteca, in singura ta fereastra pe ziua de azi, descoperi ca biblioteca e inchisa, deoarece se instaleaza aer conditionat, si apoi uiti IBAN-ul nenorocitului de cont bancar, chiar atunci cand esti in fata ghiseului.

Si, colac peste pupaza, la cursul cu decanul unde prezenta se face pe baza de sondaj (for non-speakers, proful striga cateva nume, la intamplare; daca nenorocitul/ nenorocita nu este prezent/a, ii pune un semn, si apoi o striga si data viitoare, si data viitoare, si tot asa, iar la final, la mai mult de 3-4 absente, nasooool), ghiciti ce nume a fost strigat tare si raspicat? Al meu, care eram la birou, corectand si scriind de zor. Am primit un mesaj sec, care mi-a dezvaluit viitorul meu sumbru in FJSC daca, incepand de saptamana viitoare, nu-mi misc fundul la cursul de CJ: “Te-a strigat decanul. Ne vedem maine”.

Va zic eu ce fac. Imi iau treningul galben cu dungi negre, fac rost de o sabie Hattori Hanzo, imi var in urechi castile din care o sa rasune “My baby shot me down”, dupa care gasesc miercurea in gaura de sarpe si scap omenirea de o pacoste.

Mamaie si tehnologia

Weekendul asta i-am lasat bani bunicii mele, cu indicatia precisa sa-si ia un mobil si sa-si faca un abonament. De alaltaieri si pana azi, nici un semn.

Azi, in timp ce stau si lucrez la birou, suna mobilul.

-Buna ziua, de la Orange va deranjez!

Moment de panica. Iar o fi uitat tata sa-mi plateasca factura si astia ma anunta ca imi suspenda telefonul pe o perioada nelimitata?

-Orange Sighisoara, continua tanti si ma linisteste. A fost azi bunica dvs pe la noi si mi-a cerut sa va transmit numarul ei de telefon.

Buni are telefon mobil. A intrat si ea in anul 2000 alaturi de Etiopia (care a intrat oficial in anul 2000 pe 11 septembrie 2007, conform calendarului lor).

Am tot sunat-o de atunci, dar buni nu stie sa raspunda la telefon inca. Insa simplul fapt ca are telefon ma linisteste. Parca o vad, mica si mioapa cum e ea, holbandu-se intensiv la aparatul care scoate lumini si sunete. Hang on there, granny! Intr-o buna zi, de la celalat capat al receptorului o sa auzi vocea mea. Pana atunci, eu o sa sun in continuare, tu o sa astepti in continuare sa te sun. Si impreuna, o sa cucerim lumea asta rece si rea a tehnologiei.

Inozza y el sexo

Care cum vine vorba, la serialul la care prestez eu de zor, m-am oferit din oficiu sa scriu episodul despre sex, virginitate si alti demoni. Ma gandeam eu atunci ca as putea scrie si 10 comedii din experienta personala, ca doar deh, m-am asigurat ca au de ce sa rada cateva generatii de stranepoti intregi de-acum inainte.

Acum, nu stiu altii cum sunt. Adica, ma intreb, oare scenaristii care scriu despre moarte simt o dorinta incontrolabila de a da coltul? Sau cei care scriu despre nunti, au un imbold puternic sa tie the knot? Ca eu una…Cum va ziceam, scriu de zor de cateva zile la aceasta capodopera care nu va insuma mai mult de 30 de minute de transmisie. Trebuie sa ma asigur insa, ca aceste 30 de minute vor fi un cumul de buna-dispozitie nemaintalnit pana in prezent, de la creatorii Friends incoace.

Si uite asa am intrat eu in faza de documentare. Adica stau zi lumina (cand nu fac altceva, cum ar fi sa prestez la revista, sa merg la scoala sau sa mananc) si citesc despre sex. Studii, statistici, vorbe de duh, ciudatenii, ma rog, orice mi-ar folosi. Daca sunt intrebata ce fac, raspund simplu : « Lucrez ». Credeti-ma, e greu. Sex si iar sex, all day long. Dar sunt dedicata muncii mele. No price is too big.

(Ca o paranteza, in redactiile glossy, te trezesti cateodata cu cele mai bizare replici, care, daca nu esti an inside person, te ametesc de tot. Exemplu : imi intreb colega, Lavinia, ce face. « Ma chinuiesc cu celulita asta ! ». Evident, era vorba de articolul despre celulita. :) Sandi, o alta colega, ne-a anuntat saptamana trecuta ca ea si un alt coleg, « Ne-am chinuit toata seara cu sexul, si tot n-am terminat. Am venit azi mai devreme, si poate iese » Gosh, aren’t glossy magazines something else ?)

Din pacate, sunt destul de epuizata dupa tot sexul de azi :DDD asa ca I go to nappy land. Daca vreti sa va impartasesc din bagajul nepretuit de cunostinte acumulate zilele astea despre birds do it, bees do it, let me know. Am folosit cam 4% din ce am citit in redactarea scriptului, si e pacat ca restul to go to waste. Glumesc, bineinteles. Finders keepers! Muhahahaha.

I’m okay, you’re okay

Daca incerci sa pui un ou de gaina intr-un cofraj cu oua de prepelita te trezesti ca, evident, nu incape. Si atunci, depinde de unde privesti problema, te surprinzi ca gandesti in felul urmator: 1. “Of, ce cofraj prost am ales! Si acum ce ma fac cu bietul ou?” sau 2. “Ce ma fac cu oul asta mare si urat care nu incape nicaieri?”

Eu am avut dilema asta aproape 2 ani de zile, adica de cand am intrat la facultate. I was the egg care nu intra in cofraj, oricat de mult s-ar fi straduit. Si atunci, involuntar, alternam perioadele in care ma consideram un ou mare si urat, cu perioadele in care uram cofrajul si celalalte oua, pentru ca erau atat de diferite de mine. E greu, sa stiti, sa ai tot timpul aceasta voce in interior, care-ti aduce aminte ca tu nu incapi, ca nu ai pete precum ouale de prepelita, ca ai vrea sa te intorci in cuibarul tau warm si cozy.

Uneori vroiam sa scap de povara asta a nepotrivelii, sa-mi schimb naibii cofrajul. Alteori, ma pacaleam ca, in timp, daca o sa ma fac mica-mica in coaja mea, o sa incap si nimeni nu o sa-si dea seama ca locul meu nu e acolo. Asta e ceea ce psihologii numesc faza de negare.

Anul acesta au inceput sa mi se intample lucruri. Pentru multe dintre ele nu pot sa imi asum meritul. Am avut norocul de a intalni oameni si de a face lucruri care m-au ajutat sa inteleg ce vreau si incotro merg.

Eram cu profa mea preferata zilele trecute la un cappuccino si ii povesteam despre vesnica mea nemultumire: faptul ca in facultatea mea nu exista coeziunea de grup din liceu. A ras si mi-a explicat ca, in primul rand, asta e valabil pentru toate facultatile, si, cu atat mai mult pentru jurnalism, unde lumea lucreaza din anul I sau II si unde individualismul e mult mai cultivat. Mi-am mai indepartat o sechela. I’m okay. Nu sufar eu de un sindrom acut de neapartenenta, unitatea nu exista. Cel putin nu la nivelul celei din liceu.

Apoi, de cand am inceput sa lucrez, am descoperit ca am o pasiune. Mediul, natura activitatii mele si oamenii pe care i-am intalnit m-au facut sa deschid ochii. Dintr-o data, am inteles ca FJSC-ul nu e un loc rau. E la fel de rau sau bun ca orice parte a sistemului de invatamant superior din Romania. Doar ca nu este locul perfect pentru mine. Locul perfect pentru mine nu a existat pana acum. Abia de anul asta s-a introdus un astfel de master in Romania, asa ca nu aveam cum sa ajung acolo. Partea importanta e ca nu regret anii de FJSC de pana acum. E un loc unde poti sa cresti la fel de bine ca oriunde altundeva. You’re okay. Colegii mei, care vor lucra in media, PR sau publicitate sunt toti ok, iar eu sunt ok, chiar daca nu voi face acelasi lucru. Iar asta e ceea ce psihologii numesc faza de acceptare.

E timpul sa-mi caut propriul cofraj. One to fit a big, white egg like me.

Lav cu nabadai

De vreo saptamana, I’m seeing this guy. Arata incredibil de hot, e un fel de young rock star, cu pletute satene, niste ochi verzi to die for si o schita de zambet ironic in coltul buzelor. Pana si numele lui suna atat de weird, yet sexyish: Flavius (oftat adanc).

Asadar, recunosc ca ma pregatesc ca de un asediu de castel medieval cu podet si crocodili in sant, atunci cand stiu ca urmeaza sa ne intalnim. Desi mi-e o lene de moarte, imi pun si eu ochii verzi, in speranta ca intr-o zi o sa se uite adanc in ei si o sa realizeze ceea ce e atat de evident : suntem suflete pereche. Tot ceea ce-mi spune Flavius, in scurtele dar semnificantele noastre intalniri pare aparent banal, dar, in adancul inimii, eu stiu ca are un substrat mult mai profund.

„Va mai pun o plasa ?”, „Aveti bonuri de masa ? ”, „Aveti cumva 3 bani marunt ? ”, „Si iaurtul este al dumneavoastra ? ” par pentru oricine replici banale, reci, lipsite de pasiune. Ce stiu ei, cei ce ne inconjoara ? Cat inteleg ei din flacara care arde in sufletele noastre tinere ? Ei bine, da, Flavius este noul casier la Mega Image-ul de langa blocul meu, dar nu voi lasa aceasta cruda diferenta de clasa sa stea in calea viitorului nostru.

Si uite asa, seara de seara, cand ma intorc de la job sau de la facultate, ma opresc la Mega pentru a cumpara un nimic si a sta zambind 15 minute la coada din fata lui Flavius. Uneori n-am nevoie sa cumpar nimic, dar cui ii poate strica un pliculet de ghimbir, o perie de podele, o solutie de curatat hotele, o punga de morocvi congelati, sau orice altceva imi mai pica in mana ?

In unele seri, soarta, invidioasa pe fericirea noastra, imi este potrivnica. Dar nu ma las eu asa de usor. In seara asta, de exemplu, m-am asezat, ca de obicei, cu un zambet tamp brazdandu-mi fata, la coada din fata lui Flavius. Probabil geloasa, vanzatoare de la casa alaturata mi-a strigat, aparent amabila : „Puteti sa veniti aici, domnisoara, e liber !” Ba sa vina baba din fata mea la tine, ea oricum e out of the race ! am injurat-o eu in gand. Evident, tipesa nu s-a lasat cu una cu doua, crezand ca n-am auzit-o: „E liber la mine, domnisoara cu sacou mustar! „ Pe cine faci tu mustar, domnisoara cu uniforma naspa? „Multumesc, mi-e bine aici! Nu ma grabesc ! ” i-am raspuns si am lasat-o masca.

Of, prin cate trec eu pentru a sta 30 de secunde fata in fata cu Flavius ! Dar, at the end of the day, stiu ca merita tot efortul atunci cand il aud spunandu-mi : „Va pun castravetii separat? ” Aaaaaaaaaaaaa……..

La multi ani, Inozza!


"To say this book is about me (which is the main reason I was uncomfortable -- me, me, me, me, me... frightening!) is ridiculous. This book is not about me."

supermodel Kate Moss,
talking about her book,
Kate: The Kate Moss Book

Azi Inozza implineste 1 an. M-am gandit toata ziua la ce o sa va spun cu aceasta solemna ocazie. Bineinteles, dupa cum a precizat si inaintea mea Kate, Inozza is not about me. No way. Dar, chiar si neavand nicio legatura whatsoever cu mine, m-am atasat de ea de-a lungul acestui an. Sper ca si voi. Si azi va rog, pe toti cei care ati petrecut macar o ora din timpul liber aici, sa let her know what you think. To share.

Vreau de asemenea sa va multumesc tuturor celor care mi-ati scris cand nu mi-a fost bine, si celor care m-ati incurajat cand am dat-o – cu gratie – in bara, celor care m-ati felicitat atunci cand am scos-o la capat, celor care imi vor binele, dar si celor care n-au loc de mine. You all help me grow.

…and God bless everyone :))

Turn the lights down

Cand ne simtim tristi. Vulnerabili. Neintelesi. Coplesiti. Obositi. Dezamagiti. Infranti. Neputinciosi. Mici. Ar trebui sa avem fiecare a bubble, somewhere to belong, somewhere to hide. Undeva unde sa ne refacem, undeva unde sa reincepem sa intelegem incotro si de ce continuam.

In my bubble, ar fi mereu vineri seara. Si as sta la o fereastra, unde ar ninge mereu cu fulgi mici, compacti, ca faina cernuta. Si as manca mereu budinca de migdale cu migdale adevarate in ea. In my bubble nu ar exista orare, programe de lucru si Final Script 7 care se blocheaza. In my bubble as fi doar eu, sosetele roz, budinca si fereastra mea. Si s-ar auzi “Turn the lights down” pentru ca “We must believe in things we cannot see”.

PS: Am fost invitata, maine seara, la o emisiune radio cu tema “Femeile din politica romaneasca”. Daca ma hotarasca sa merg in studiou sau sa raspund la telefon, va anunt si pe voi, sa fie macar 5-6 ascultatori...Daca nu intru in direct, nu ma cautati. I’ll be in my bubble.

Pe cand si la noi?

Mai bine de doua luni de zile, ori de cate ori treceam prin piata Victoriei, ma zgaria pur si simplu pe retina un outdoor la AVIVA. Minunatia aia, pentru care cineva platea sa fie vazuta acolo zilnic, continea urmatorul mesaj : « Reclama asta o sa fie aici si maine. Dar tu ? ». Erau zile in care soarele nu stralucea, in 300 era aglomeratie si pe mine ma treceau fiorii. Aproape ajunsesem sa ma tem pentru viitorul meu. Dar mai aveam un viitor ? Conform creatorilor panoului, sansele erau 50-50. Mai nou, au scos reclama cu « Die, sucker ! » si au inlocuit-o cu Mihaela Radu-wonderwoman-lescu care arata trei degete. Minunat !

In aceeasi serie de « suntem copyrighteri tampiti, dar ne tratam » se inscrie si reclama la BCR, cu tipul care are vedere paranormala si observa prin pachetul de cadouri verigheta care sta sub cutie. Asta daca trecem peste faptul ca este annoying in aroganta lui si ca transmite un mesaj cu care nicio banca din lume nu ar vrea sa fie asociata.

Dar n-are rost sa stau si sa analizez lipsa de inspiratie sau –uneori– de bun-simt care caracterizeaza « publicitarii » mioritici. Pot doar sa sper ca noua generatie (poate colegii mei, cine stie) va evita cu mai multa gentilete locurile comune, cliseele si morbiditatea stupida in creatiile publicitare. Si ca, peste cativa ani, vom avea si noi parte de reclame precum urmatoarele, pe care le consider cel putin geniale si care au fost create de Scholz & Friends pentru un portal de joburi german.

I was sooooo right!

In ceea ce urmeaza, aveti dovada ca sistemul dietetic pe care mi l-am pus la punct (bazat pe cresterea ratei de fructe si legume consumate) nu are cum sa esueze. Raspunsurile la urmatoarele intrebari au fost oferite de un nutritionist de renume mondial, in urma a numeroase studii si cercetari. Sper sa-i puneti sfaturile in aplicare, pana nu e prea tarziu pentru sanatatea voastra.

Q1: Se spune ca exercitiile cardiovasculare pot prelungi viata. Este adevarat?

A1. Inima dvs. are un numar limitat de batai, asa ca nu le irositi cu exerictiile. In final, orice se uzeaza. Daca va mariti ritmul inimii, n-o sa traiti mai mult; e ca si cum ai spune ca poti sa faci masina sa dureze mai mult daca o conduci mai repede. Vreti sa traiti mai mult? Trageti un somn.

Q2. Ar trebui sa reduc cantitatea de carne si sa mananc mai multe fructe si legume?

A2. Ganditi-va si dumneavoastra un pic la eficienta din punct de vedere logistic. Ce mananca o vaca? Porumb si secara. Si ce sunt astea? Legume. Deci o friptura nu este altceva decat un mecanism eficient de a aduce corpului dumneavoastra legume. Aveti nevoie de cereale? Mancati pui. Carnea de vita este si o sursa buna de verdeturi. Iar o friptura de porc va poate da 100% din doza zilnica recomandata de produse leguminoase.

Q3. Ar trebui sa reduc alcoolul?

A3. Nicidecum. Vinul se face din fructe. Taria este vin distilat, asta insemana ca scot apa si ramane ceea ce este sanatos in concentratie mai mare. Iar berea se face din plante.

Q4. Cum imi pot calcula raportul de grasimi din corp?

A4. Pai, daca aveti un corp si aveti grasime, raportul este de 1/1. Daca aveti doua corpuri, raportul este de 2/1 etc.

Q5. Care sunt avantajele urmarii unui program regulat de gimnastica?

A5. Regret, dar nu-mi trece nici unul prin cap. Filozofia mea este "Fara durere... e bine".

Q6. Prajelile sunt daunatoare, nu?

A6. DE CE NU SUNTETI ATENT!!! In zilele noastre, mancarea se prajeste in ulei vegetal. De fapt, sunt imbibate de ulei vegetal. Cum ar putea sa fie daunatoare o cantitate crescuta de vegetale?

Q7. E adevarat ca daca fac abdomene o sa evit o talie "pufoasa"?

A7. Cu siguranta nu. Cand exersati un muschi, acesta se mareste. Ar trebui sa faceti abdomene doar daca vreti un stomac mai mare.

Q8. Ciocolata face rau?

A8. Sunteti nebun? ALOOOO... boabele de ciocolata provin tot din plante. E cea mai buna modalitate sa te simti bine!

Q9. Inotul face bine la silueta?

A9. Daca inotul face bine, atunci explica-mi cum e cu balenele...

Good news on Monday morning!

*Avertisment: Urmatorul post contine autoaprecieri pozitive, cuvinte de lauda la adresa mea, evidentierea calitatilor extraordinare cu care m-a inzestrat natura, precum si motive pentru care sunt invidiata de moarte. Cei care stiu ca sunt alergici la unul sau mai multe dintre elementele de mai sus, sunt rugati sa consulte medicul, inainte de a lectura urmatorul text.

E evident ca aceasta saptamana va fi una extraordinara. Toti indicii conduc catre aceasta concluzie. Dovada suprema? Cand mi-am imbracat blugii dis-de-dimineata, am observat ca imi cad de pe solduri. Yeeeeey! Pentru cei care nu sunt la curent cu evenimentele, ma lupt de cateva saptamani cu blugii, care se incapataneaza sa nu cada de pe mine. Ok, eu nu le-am cerut niciodata sa cada de pe mine, dar, dupa ce in vacanta asta m-au obisnuit cu o atitudine de baggy pants, sa nu mi se intoarca acum si sa se dea skinny jeans, bine?

In fine, am descoperit ca secretul spre silueta Jessicai Alba e sa nu te abtii de la absolut nimic, pentru ca altfel iti consumi frustrarea alimentara in cumparaturi inutile sau in a visa doar tarte cu visine si ciocolata alba trei nopti la rand (cred ca asta a fost un semn). Hm, mai conteaza, din cand in cand, sa mai faci si o ora de cardio si sa bei si 2 litri de chestii lichide, dar numai daca ai chef.

Dupa ce o sa fiu super skinny, o sa scot probabil o carte dietetica, si o sa fac si un DVD de pilates or smth fashionable, care o sa aiba numele meu splashed all over the cover, desi eu o sa fiu personajul secundar, care gafaie in spatele antrenorului. Dupa care o sa scot o apa cu gust de apa plata cu lamaie cu zero calorii si o sa inregistrez si un album solo, cu muzica de fitness. A, da, sa nu uit! La final, o sa pun in scena o piesa de teatru despre reusita mea uluitoare, si, dupa ce piesa va fi un succes monstru pe Broadway, o s-o transform intr-un film, cu mine in rolul principal, interpretand personajul ce-mi poarta numele.

Anyways, pana ajungem acolo, vroiam doar sa stiti ca imi cad iar blugii, ceea ce, nu-i asa, e un lucru extraordinar! :)

Orzul pe gaste

Mi-am cumparat ieri un ondulator de la Braun, o bijuterie. Ce-i drept, am stat cam o ora in fata vitrinelor cu ondulatoare si placi, ca un copil pierdut intr-un magazin de turta dulce. Mi-a curmat suferinta vanzatoare, care mi-a luat Remingtonul din mana, mi-a indepartat si BabyBlissul din minte, si mi-a pus in brate setul de la Braun. Argumentul suprem ? « Nu aveti parul suficient de lung ca sa aveti nevoie de celalalte seturi. Si asta e prea mult ». Nu va mai zic ca m-a innebunit si cu orificiul prin care ies aburii, pentru a coafa parul uscat, sau cu functia de racire, pentru o coafura mai rezistenta.

Am mangaiat din ochi cutia minunatului meu ondulator pana am ajuns acasa. Acasa, insa, cand l-am scos din cutie, mi-am dat seama ca am cumparat un foehn de marimea unui kalasnikov, cu niste perii gigantice, care ar fi fost in stare sa coafeze si coama unui armasar Shire, darmite bobul meu firav.

Acum stau si inghit in gol. Ma pregatesc sa fac o baie, si stiu ca la iesire ma va astepta ca o amenintare kalasnikovul meu Braun. Nu stiu inca daca am suficienti de dezvoltati muschii bratului pentru a-l sustine in timp ce ma usuc si, in plus, sunt convinsa ca pana ma prind cum functioneaza, parul o sa mi se fi uscat deja, au naturel.

Sfat prietenesc : daca vreti un Steam & Style Pro de la Braun, treceti mai intai pe la sala si exersati-va bicepsii. It’s safer. Daca scapati dihania asta pe dusumea, riscati sa dati o gaura in tavanul vecinului de dedesubt. Am plecat. Tineti-mi pumnii!

Culmea ironiei

Am vazut aseara, in sfarsit, listele cu noii mei colegi. Chestia asta cu separarea in anul terminal, dupa sistemul de la Bologna, mi se pare una dintre cele mai mari porcarii de la Cola Zero incoace. Anways, asteptam de nu stiu cand sa ma usurez de vreo 4-5 colegi (si sunt sigura ca sentimentul e reciproc) asa ca am citit listele cu noua repartizare pe specializari cu aceeasi satisfactie cu care ar citi un om flamand meniul unui restaurant. Sunt intr-o grupa ok, si deja mi-am incercuit pe lista colegele la care pot sa apelez pentru a lua cursurile. I know, gandesc departe :)

Bomboana de pe coliva, insa, e faptul ca sunt prima pe facultate anul asta. Cine stie cat de highly regarded e FJSC-ul in ochii mei, cunoaste. Am serbat deja aceasta ironie grosolana a sortii azi-noapte in B52 si cred ca o sa continui sa o serbez tot anul. Stiu ca am promis ca ma fac cuminte si incerc sa inchid ochii la scamele maturate sub covor ale sistemului, dar uneori simpla vointa nu e de ajuns.

(Not such) a good year (after all)

Mi-am tot luat eu avant sa scriu despre weekendul petrecut printre butoaie si vii, dar parca n-a fost sa fie. Acum am vazut ca si altcineva a scris deja despre asta si parca mi-e si mai greu. Sa ne-ntelegem : eu nu disting – literalmente – stanga de dreapta. Pornind din acest punct, totul se transforma intr-o mare aventura. Asta e modul meu de a ma scuza daca o sa prezint weekendul trecut ca pe ceva distractiv, si nu ca pe o banala obligatie de serviciu (cum probabil a fost).

Totul a inceput printr-o spalare colectiva de creiere, in autocar, cu rularea lui « A Good Year ». Pentru non-conaisseurs, e un film despre vii, vin si viata. In care Russel Crowe are viile (si implicit vinul), dar nu si viata pe care o vrea. In fine, dragut film. Faptul ca vinul produs de via din film nu era baubil ar fi trebuit sa-mi dea de gandit, pentru ca se vroia un fin avertisment. Pacat ca spre final stateam carcita pe scaun, incercand sa nu vomit, in timp ce Russel si frantuzoaica isi jurau amor etern. Poate o sa-l revad candva, fara trepidatii.

Hotelul Ibis din Constanta, decent. Fara sampon la pliculet si casca de dus, deci un mare huooooo. Cele 1 zi si jumate petrecute acolo mi-au intarit convingerea pe care o nutresc de mult : as vrea sa ajung sa traiesc intr-un hotel. Sa mi se schimbe prosoapele zilnic, sa mi se faca patul si sa iau micul-dejun la bar, cu un cappucino si un « The Economist » in fata. A, da. Si sa ma salut cu portarul.

Va spuneam la inceputul acestui post ca am acest har fantastic si atat de rar in zilele noastre de a transforma o plimbare pana la brutaria de pe colt intr-o aventura in care pot aparea KGB-isti deghizati in tirolezi cu sortulete. Asta ar putea sa fie motivul pentru care, probabil in timp ce Lorin (din al carui post lipseste entuziasmul meu excesiv) dormea, eu haladuiam pe holurile Ibisului intr-o minunata pereche de boxeri mov, asteptand sa se deschida o usa, sa iasa un cunoscut si sa-mi ofere o piesa vestimentara, pentru a putea ajunge la receptie intr-o forma (mai) decenta. Cum am ajuns acolo si mai ales asa? Simplu : am demagnetizat cartela de la camera cu mobilul, in geanta. Bineinteles ca am aflat acest lucru abia cand am iesit pana pe hol, pentru a-i duce unei tipe un obiect pe care-l lasase la mine. Ca in orice film cu prosti care se respecta, tipa nu era in camera, iar eu bantuiam holul vag imbracata. Intr-un final, am gasit o fata familiara, si am imprumutat un tricou, in care am coborat in fata receptionerei.

Mai tarziu in cursul noptii, am ajuns pe malul marii cu peoples si o gramada de vin. A fost semi-idilic, as zice. Am intins de-a lungul litoralului scaunele pe care le-am « imprumutat » de la o terasa inchisa de pe plaja, si am facut schimb de bancuri cu ciobani, tantari si evrei. Si am stat asa cu fata la mare si fundul pe scaunele reci pana ce mi-au inghetat picioarele in balerini si entuziasmul in suflet. Dupa care ne-am carat.

Cat despre Murfatlar, podgoria, nu vinul, numai de bine. Nu ne-a asteptat Russel Crowe cand am ajuns, cum fusesem indusa in eroare, dar am avut un sentiment tare placut. Era ca atunci cand, mici fiind, petreceam ore intregi decupand stelute si flori, pentru a-i face mamei o « surpriza » de ziua ei. Asa am simtit si eforturile oamenilor de acolo de a ne face pe plac. For God’s sake, pentru petrecerea de seara au decupat in dovleci ciorchine de struguri (prin care stralucea lumanarea din interiorul lor), au agatat luminite si struguri in copaci, au angajat manechini care sa faca pe storcatorii de struguri si au pus un berbec la protap. Mie mi-au ajuns la inima. :)

Petrecerea a fost foarte nunta-like, cu noi stand solemni la mesele impodobite cu ciorchini, si urmarind cu foarte mult non-interes un amplu dislplay de dansuri populare. Iar daca asta nu v-a dat gustul de nunta, atunci sarmalele servite sau friptura sigur v-ar fi convins. Tot ce m-a impiedicat sa urez si eu un fericit « Sa traiasca mirii ! » era ecranul din fata mea, pe care se derula non-stop noua reclama Murfatlar. Pe cand o s-o vedeti si voi, va dau un pont : nenea ala, de face ture cu camioneta prin vii, nu e Chisu. Mi-au trebuit vreo 4 pahare de vin sa realizez asta. Cat despre vinul de anul acesta, as spune rezervat not such a good year, after all. Cu putinele mele cunostinte de degustatoare amatoare, vinul rosu avea o puternica urma de parte lemnoasa in el, in timp ce vinul alb nu avea suficienta aroma. Noroc ca la masa noastra era o tanti jurnalista care venise acolo special sa se “veseleasca”, asa ca avut ea grija sa comande toate soiurile cu adevarat bune de Murfatlar. Cum am ajuns pana la Zaraza, inca nu-mi e clar. Dar nu m-am plans.

Pe drumul de intoarcere, in loc sa ne puna “Walk in the clouds” sau macar “In vino veritas”, asa, ca final touch, ei au preferat o bucata consistenta din “Mission Impossible 3”, dupa care a urmat un fel de Godzilla meets film cu sfarsitul lumii. Si da, oamenii au ucis toate creaturile cu multe picioare, dupa care au inchis usa de la beci si au intrat in casa.

Si cateva imagini :

Perfect circle

In anul I, nu stiu daca v-am mai spus, dar am intarziat la deschiderea anului universitar, si m-am trezit inconjurata de studentii de anul IV. Alaturi de ei am aruncat cu confetti si baloane in “bobocei”. M-am simtit trista atunci. Unbelongingness s-ar numi starea mea. Inca nu puteam accepta ca liceul se sfarsise, ca trebuia sa o iau de la capat. Plus ca eu ar fi trebuit sa fiu acolo unde se arunca cu baloane. Dar nu eram.

Azi am intarziat din nou la deschidere. Cand am ajuns, amfiteatrul era atat de plin, incat m-am trezit inconjurata de studentii din anul I. Nu trebuia sa ma uit la insignele pe care scria “boboc”, alaturi de “Salut, sunt Jeleu” ca sa realizez asta. Erau galagiosi, fetele le straluceau, si-si roteau capetele peste tot pentru a-l vedea pe Lucian Mandruta. God, I hate them! Ei sunt tot ce as vrea sa fiu acum. Boboaca, galagioasa, plina de entuziasm, rosie de emotii, mereu in ratacire pe holurile facultatii.

Ma uitam la ei cum cantau stangaci “Imnul FJSC” (the lamest song ever, scris pe muzica de la “Yellow Submarine”) si am inceput si eu sa cant. Si, in timp ce fredonam stins “Si-am ramas inca studenti” it hit me again. Unbelongingness.

Poate o sa schimb lucrurile. Poate o sa make myself belong. Poate o sa reusesc.

Succes in noul an, tuturor! :)

Later Edit:

Ca tot sunt eu in spiritul de "S-aducem liceul inapoi, sa apartin si eu undeva", tocmai am descoperit blogul clasei fratelui meu. Posturi ca asta, de exemplu, ma fac fie sa-mi doresc sa refac liceul, fie sa ma fac profesoara. O sa ii trec in blogroll, nu de alta, dar imi dau o excelenta stare de spirit. E ca si cum, pentru cateva secunde, as fi din nou in prima banca din fata catedrei :)