Twitter
Creez (yet again) sloganuri electorale, măcar de data asta în regim de pay-per-slogan :)
Citesc psihanaliză şi am ajuns la concluzia că normalitatea e o convenţie suprarealistă.
Mănânc sandvişuri calde şi mă pufoşesc.
Mi-am dedicat ziua de mâine găsirii unei bluze ultra-şic cu funde sau jabou, à la Proenza Schouler sau Bill Blass. Tighter than a duck’s ass social event on Wednesady. Mă dresez să fiu sociabilă.
He’s Just Not That IntoYou – the sequel
Vă aduceţi aminte de tipul care nu a mai sunat? Ei bine, în seara asta, printr-o alăturare de circumstanţe fericite (bună-dispoziţie şi ieşire în oraş cu fetele), l-am sunat eu. :)
Tipul mi-a răspuns cu „Bună seara, Ina.” (ceea ce m-a surprins puţin, nu credeam că mai are numărul meu). I-am expus dilema mea existenţială iar răspunsul lui mi-a confirmat că am ales bine titlul postului în care v-am povestit despre el. Ce mi-a spus? „Ăăăăăăă...n-am mai apucat”. După care a mai adăugat ceva de ieşit împreună săptămâna viitoare, catching up etc. But you know what? Actually, I’m just not that into him. ;)
Generaţia zero repere
Citeam acum câteva zile pe blogul lui Vlad Petreanu excelenta radiografiere pe care o făcea acesta organismului bolnav al presei române, pornind de la cazul „Mihaela o suge la Antena 2”.
Azi am citit în Cotidianul că, potrivit unui sondaj realizat de eJobs.ro, Andreea Esca reprezintă modelul jurnalistului perfect pentru români. I-a devansat chiar pe Cristian Tudor Popescu, pe Robert Turcescu şi pe Emil Hurezeanu. Citind rândurile respective m-am trezit gândindu-mă că nu mai este dreptate pe lume (şi nu, nu mă refer la faptul că o prezentatoare de ştiri/cititoare de prompter a fost ridicată la rangul de jurnalist, asta e un detaliu insignifiant). Da’ Simona Gherghe, par example, ce-are de nu e în topul celor mai apreciaţi jurnalişti, că şi fata asta are dicţie bună?! Apoi m-am liniştit, există dreptate pe pământ, fetele de la ştiri le Antena 1 au o reprezentantă în top: pe Simona Pătruleasa. O să dormim cu toţii mai bine la noapte.
Revin la principiul GIGO (guoi introduci, gunoi obţii), aşa cum l-a numit Vlad Petreanu în postul menţionat mai sus. Într-adevăr, avem o mică problemă în ceea ce priveşte calitatea „materialului” pe care îl introducem în marea fabrică a jurnalismului. Cu ocazia admiterii la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de anul acesta, George Hari Popescu menţiona faptul că s-au găsit 2 lucrări lipsite de diacritice, „influenţă a calculatorului”. Nu s-au scăzut puncte pentru această mică „scăpare” pentru că dacă scazi 0.05 pentru fiecare greşeală gramaticală (cum scria George că ar fi trebuit să procedeze) şi înmulţeşti cu numărul de ă, î, â, ş şi ţ-uri dintr-un text de câteva pagini, pa şi pusi banii de taxă pe care i-ar plăti respectivul candidat...
Ok, veţi spune poate unii dintre voi, introduci gunoi, dar pe parcurs îl reciclezi, îl cizelezi, îl dezinfectezi, îi schimbi ambalajul şi la final obţii...altceva. Cu durere în cordu-mi de aspirant la titlul de jurnalist vă spun că gunoiul parfumat tot gunoi rămâne. Dovada? La examenul de licenţă a aceleiaşi facultăţi, unii studenţi au folosit un limbaj de tip messenger, emiţând bazaconii precum „situatzia” sau „titlu shok”, după cum arată Toni Momoc pe blogul său. Pe când o să citim într-o lucrare de licenţă „brb”-uri sau „gtg”-uri? Clipa e aproape, vorba susţinătorilor Apocalipsei.
Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu nu m-aş grăbi să dau vina pe incultură, agramatism sau mediul de provenienţă pentru acest paralelism cu realitatea a tinerilor absolvenţi/candidaţi. Cred că o vină foarte mare apasă şi pe modul în care media (televiziunea, radiourile, prea tipărită) prezintă realitatea românească, acest melanj în care non-valoarea şi valoarea stau la aceeaşi masă şi mănâncă din aceeaşi farfurie. Reporterii, editorii, realizatorii, producătorii, dar mai ales directorii diferitelor posturi şi publicaţii poartă vina de a oferi zero repere noii generaţii de „profesionişti”.
Când tipese precum Cristina Herea (o parte din cariera-i strălucită o găsiţi aici) sunt considerate "jurnaliste" şi emit prin tabloide ieftine gânduri de-o profunzime rară, precum şi un ghiveci de legume din ceea ce ar putea părea o cultură generală solidă (citez dintr-una din însemnările ei: „Dupa trei zile de intalniri si interviuri prin cafenelele din zona Dorobanti, pot spune, cu mana pe inima, ca am nevoie de o vacanta… in care sa ma refugiez, neconditionat, in ceainaria Carturesti, unde pot sa descopar misterul “ideilor in dialog” ale domnului Patapievici; lasand prada fluxului efemeritatii revistele glossy si tabloidele, cu colturile indoite de iubitorii de senzational. (…) Lasa-te prada pasiuni daca dupa ce ideile voastre intra in dialog in muzeul D’Orsay - ce adaposteste panzele celebrilor pictori impresionisti: Gaugain, Van Gogh, Tolousse Lautrec, Monet, Degas- iti readuce in viata copilaria, pe aleile Disney Land-ului.”), ba, mai mult, lansează şi cărţi, ce şansă mai au puştii să înţeleagă ce e jurnalismul?
Mai e de mirare, atunci, că Andreea Esca e number one în topul celor mai apreciaţi jurnalişti sau că tinerele candidate la titlul de “studentă la jurnalism” spun că vor să lucreze în televiziune pentru că “e mai uşor”?
Cred că principiul enunţat de Vlad ("GIGO") ar putea fi puţin modificat, ajungând la forma: "ZROZRO" (zero repere oferi, zero repere obţii).
Akum scz, gtg k tre s tst cva. v :*
The Freak Show
Să facă un mare pas în spate şi să-şi plece ruşinaţi capetele. Toţi cei ce ne iubesc pentru că putem face pagode de hârtie, pentru că ştim că gluonul este propria sa antiparticulă, pentru că am citit toate piesele lui August Strindberg, pentru că gătim şarlotă cu cremă caramel şi vanilie sau pentru că putem recita capitalele Insulelor Azore.
Şi acum să păşească în faţă ceilalţi. Toţi cei ce ne iubesc pentru că nu diferenţiem capitala Letoniei de a Lituaniei, pentru că noaptea avem picioarele reci, pentru că facem greşeli de pronunţie sau logică, pentru că ne place mirosul de clei sau pentru că plângem când suntem obosiţi şi afară plouă.
Oamenii care ne iubesc pentru perfecţiunile noastre ar trebui să se retragă pe nesimţite şi să lase mai mult loc (şi timp) celor ce ne plac aşa cum suntem de fapt. Defecţi, speriaţi, prea gălăgioşi, reci, timoraţi, răzbunători, complicaţi, prea graşi, afoni, superstiţioşi, dizgraţioşi, leneşi, trişti, negativişti, iresponsabili, suspicioşi, sparţi, geloşi, severi, moralişti, nechibzuiţi, frustraţi, năvalnici, prea slabi, imaturi, inadaptabili, repeziţi, conservatori, megalomani, penibili, invidioşi, tipicari, încăpăţânaţi, bârfitori, egoişti, superficiali, laşi, nestatornici, autoritari, neînţeleşi.
Lorin a făcut un filmuleţ numit „Principiul dragostei comunicante” pe care vă invit să-l vedeţi, chiar dacă nu are legătură cu ce am scris mai sus. La un moment-dat în film, joi parcă, atunci când unul dintre protagonişti, Mille, vine acasă, descoperă că iubita lui, Maria, s-a decis să vorbească printr-un tub.
Mille se întoarce acasă a doua zi şi îi aduce Mariei un cadou: o brăţară pentru ea, dar şi o brăţară pentru tubul de hârtie prin care ea se hotărâse să comunice. Când mă uit la scena asta, de obicei, mi se face pielea de găină şi mi se pune un nod în gât. Şi mă gândesc că fiecare avem un Mille undeva (dacă suntem norocoşi şi mai mulţi) care să ne pună brăţări pe tubul prin care comunicăm, care să ne repete de mii de ori (fără să se enerveze) că Riga e capitala Letoniei şi Vilnius capitala Lituaniei şi nu invers, care să ne încălzească noaptea picioarele-sloi, care să ne corecteze greşelile de logică zâmbind, care să ne aducă în dar o cutie de clei s-o mirosim şi care să ne lase să plângem când suntem obosiţi şi afară plouă.
Acum o săptămână...
...pe vremea asta stăteam şi tremuram în vârful patului, ascultam „Shattered” şi meditam la soarta pinguinilor imperiali şi la faptul că eram job-less, room mate-less şi masterat-less.
În seara asta minunată de duminică stau comfortabil sub plapuma mea atomică şi ascult clasicul „Moon river” al lui Mancini, în timp ce în camera cealaltă noua mea colegă de apartament îşi aranjează ultimele lucruri. S-a mutat azi aşa că nu am apucat să ne cunoaştem foarte bine, dar a trecut principalele două teste: ea şi Lily Allen se plac şi are un album cu Dali. She’s definitely a keeper! :)
Ieri s-au publicat, în sfârşit rezultatele la masterat şi în virtutea lor o să dau de băut săptămâna viitoare tuturor susţinătorilor mei înfocaţi (al căror număr presupun că va creşte exponenţial odată cu aflarea acestei veşti).
Cât despre job, de vineri am unul (part-time, ce-i drept) dar care necesită să am telefonul deschis 24/24 pentru a putea soluţiona situaţii de criză de imagine, ceea ce mă face să mă simt a very important person. De altfel, am ajuns la concluzia că nu este vital să fii important, ci să te simţi important. :D
Acum o săptămână pe vremea asta stăteam şi tremuram în vârful patului, ascultam „Shattered” şi meditam la soarta pinguinilor imperiali şi la faptul că eram job-less, room mate-less şi masterat-less.
În seara asta minunată de duminică stau comfortabil sub plapuma mea atomică, am o colegă cu apartament who’s got a guitar and is not afraid to use it, un job distractiv şi palpitant şi un masterat în managementul instituţiilor mass-media to do. What more could a girl wish for? (bine, am o întreagă listă pe tema asta, dar am zis să închei pe un ton optimist :P)
Din categoria: O mână spală pe alta şi împreună pun de-un hit
Mă uit pe blogul facultăţii mele, în speranţa că au publicat (după întârzieri de 100 de ani ) rezultatele examenului de masterat, când ...ce-mi văzură ochii şi auziră urechile? Noul imn al FJSC, interpretat de trupa „Happy Hour”.
Şi mă întreb şi eu ca tot prostu’: de unde are modesta noastră instituţie publică fonduri să scoată single-uri de mare angajament (spicuiesc doar printre versuri: „Din două vorbe te-am dat pe spate/ Ţi-am spus că sunt la publicitate!”)?
Dar apoi am fost luminată. Se pare că are ceva de-a face cu faptul că Măruţă o să iasă la pensie mai repede decât o să absolvească FJSC.
Vă ţin la curent
„Numele meu este Mihaela Rădulescu şi promit să ţi-o sug dacă te laşi de ţigări.”
Aşa începe lucrarea mea de masterat pentru admiterea la Antropologie. Admitere pe care nu ştiu dacă o mai dau. E posibil să mă rezum doar la un masterat în Managementul instituţiilor mass-media. Vorba unui prieten, „Măcar înţelege lumea despre ce vorbeşti.”
Vă ţin la curent cu dezvoltarea acţiunii şi deznodământ, dacă trec cu bine de punctul culminant de mâine, respectiv înscrierea la masterat. Deocamdată sunt la intrigă, abia am scris o pagină din lucrare. Care începe la modul prezentat mai sus, deci nu prea fericit. Mai ales dacă din comisia de examen vor face parte exemplare academice din specia Lesothosaurus.
Acestea fiind scrise, mă întorc la tastat veselă la lucrarea mea antropologică pe tema reflecţiilor bloggerilor asupra reflectării lor în presă (ah, ce-am mai zis-o!). Ţineţi aproape! ;)
O chestiune de…religie?!
Acum două seri am fost la farewell party-ul colegului nostru african, Jackson. Jackson a venit acum trei ani din Kenya să studieze jurnalismul în România, lucru pentru care nu ştiu exact în ce măsură se autofelicită în prezent.
Nu ştiu nici cât jurnalism a învăţat Jackson în România, dar ştiu că a învăţat câteva dintre lecţiile de bază, şi anume:
- nu te încrede în Ministerul Învăţământului atunci când face promisiuni
- există profesori universitari care citează zeci de cărţi americane şi engleze în bibliografiile lucrărilor lor şi care nu cunosc limba respectivă
- românii au mai multe şanse să devină prima putere economică a planetei decât au să înveţe toleranţa
După cum spuneam, Jackson a învăţat câte ceva util din periplul lui prin Ţara Mioriţei. Cât despre noi, colegii lui, şi noi am avut câte ceva de învăţat de la el. Chiar în seara plecării, cu destul de puţine beri la bord dar mai mult chef de veselie, am început să-l rugăm să ne spună câteva propoziţii în swahili, limba lui.
„Spune că Mihuţ are un cap mare!” l-am rugat eu cu foarte multă maturitate.
„I’m sorry, but I can’t.” a răspuns Jackson.
„De ce?!”
„Because I just can’t.”
„Ok, îi zic atunci, spune „Capra lui Mihuţ pute” am continuat eu la fel de matur.
„No, sorry.”
„But why??”
„It’s because of my religion. We cannot say things like these.”
Am rămas cu gura căscată. Mai târziu, cineva mi-a explicat că Jackson nu a vorbit niciodată urât despre cineva (nici măcar despre profesorul care l-a scos în anul II dintr-un examen pentru că i-a spus cuiva cât era ora).
Seara a continuat cu mici bârfe, însemnări pe tricoul-amintire din partea noastră, poze cu Jackson cu un clop pe cap etc. Dar eu tot nu-mi puteam lua gândul de la incapacitatea (oare?) lui Jackson de a jigni, chiar şi în glumă, pe cineva. Ce religie exotică, necunoscută nouă, europenilor, putea să-şi determine credincioşii să adopte o astfel de verticalitate morală?
Aşa că, într-un final, am pus întrebarea care-mi stătea pe vârful limbii.
„Jackson ... what is your religion?”
„I’m catholic.”, mi-a răspuns el.
Să-mi explice şi mie cineva: de ce kenienii înţeleg prin catolicism ceva diferit de ce înţelege restul planetei?
Bloggeri de pe toate platformele, uniţi-vă!
Domnul Alex. Leo Şerban (pe care, trebuie să recunosc, am început să-l îndrăgesc în ultima vreme) are, n-are ce face, la doisprezece trecute fix, începe să se lege de bloguri şi de bloggeri.
Ultima coloană din „Elle” a domniei sale intitulată, cum altfel, „Bloggerul, noul proletar”, demonstrează, încă o dată, faptul că dl. Şerban vede bloggerii ca pe o clasă aparte de primate, care îşi împart timpul între mâncatul de larve, scărpinatul reciproc pe spate şi scrisul de posturi. Atitudinea dl. A.L.S. mi se pare asemănătoare cu cea a cuiva care, trăind întreaga viaţă fără să asculte muzică, se decide într-o bună zi să descopere acest „limbaj universal” şi dă peste să zicem...Garabete :)) Şi-şi zice omul nostru „Auăleu, dar muzica e ceva oribil! Parcă ar fi un hamster în convulsii!” Şi uite aşa planeta a mai pierdut un posibil meloman...
Mais revenons à nos moutons! Cum spuneam, monsieur Şerban îşi începe scrierea cu o observaţie extrem de interesantă:
„M-am convins (dacă mai era nevoie) de un lucru: atunci când te legi de „unul de-al lor”, bloggerii reacţionează în bloc, anarhic-cazon, strângând rândurile în jurul blog-ului criticat. Nu găseşti nici unul care să spună: Stai, dom’le, poate că omul ăsta are dreptate aici, blog-ul cu pricina chiar este prost! Nu.”
Nu o să mă leg aici de această generalizare absolut gratuită. Trebuie să fii aspirant la titlul de „Maica Tereza 2008” sau extrem de „naiv” să afirmi că toate blogurile sunt „bune”. E o generalizare la fel de stupidă ca „nu există literatură sau muzică proastă”. Bineînţeles însă că, atunci când „ataci” un blogger pe propriul său domeniu, cititorii acestuia vor „sări” să-l „apere”. În fond, prin acest gest îşi „apără” propriile gusturi, afinităţi, propria personalitate. Nu e logică absolut primară?
Buuun. Ceea ce m-a deranjat însă la articolul domnului A.L.S. a fost următoarea comparaţie forţată, dovada că fenomenul blogging-ului îi este absolut străin editorialistului „Elle”:
„E ca şi cum, atunci când un blogger ar strâmba din nas la un articol prost apărut în prea scrisă, jurnaliştii s-ar năpusti asupra acestuia din simplă solidaritate sindicală. Ceea ce este absurd- jurnaliştii nu fac asta. Bloggerii, da. Ei au dreptul de a critica orice, oricum, oriunde şi pe oricine, potrivit unui principiu zis «democratic».”
Credeam că e evident pentru toată lumea că (cu puţine şi fericite excepţii) blogging-ul nu e o meserie, ci un hobby. E stupid să compari modul în care cineva îşi face meseria cu modul în care cineva îşi desfăşoară un hobby. E la fel de normal, însă, să critici (cu bun-simţ şi argumente, altele decât cele gen „Esti prost, baaaaaa!”) un articol de gazetă (pe care by the way, ai plătit nişte bani) cum e să critici un articol de blog (în care ai investit o altă resursă, timpul tău liber). Critica, incredibil sau nu, domnule Şerban! are, într-adevăr acest dezavantaj că este, hm, să-i spunem liberă?!
Este, deci, perfect acceptabil (spun eu) să critici un post, dacă vrei un blog, sau chiar persoana din spatele său, dar nu întreaga blogosferă! L-aş ruga pe domnul Alex. Leo Şerban (dar vai, blogul meu este deschis doar câtorva cititori, poate îi transmiteţi voi :) ) să facă un mic experiment. Să se „lege” de, să spunem, nu o colecţie de timbre, nu de un filatelist, ci de colecţionarii de timbre de pretutindeni, să le spună şi lor cum ne spune nouă, bloggerilor, că sunt încuiaţi . Tot un hobby în care se investeşte timp şi pasiune este, nu? Fac o comparaţie forţată? Îmi cer scuze, I’ve learnt from the best. :)
Apropo, tonul articolului dl. Şerban mi-a adus aminte de un mail primit de la amicul Jorjel acum câteva zile, prin care îmi cerea să-l reprezint în instanţă, că a dat de un mic bucluc. Jorjel al nostru căuta o echipă profesionistă de wedding planneri şi a dat peste un site pe numele său „Funny-Wedding”, unde a fost întâmpinat de ospitaliera, dar agramata urare „Bine a-ţi venit!”. Jorjel pune de un post ironico-educativ, în stil propriu, iar „mulţumirile” aproprietarului „Funny-Wedding” nu se lasă mult aşteptate:
„va multumim pt observatie.am reparat greseala facuta. iata ca una din marile probleme ale Romaniei contemporane au fost rezolvate.ne asumam greseala dar reactia dvs. ni se pare exagerata si bascalia cel putin gratuita.
ii multumim totusi domnului petrisor socol care, ca orice pierde-vara veritabil, isi omoara timpul dindu-si cu parerea in stinga si in dreapta pe diferite site-uri, blog-uri, etc.am observat ca cei care stau calare toata ziua pe net
in stilul acesta sint de fapt niste persoane complexate, pline de frustrari, care, negasind in viata de zi cu zi recunoasterea (nemeritata de altfel) a “capacitatilor” lor, incearca sa se “desfasoare” pe net, cel mai adesea sub umbrela anonimatului, impartind generos critici, observatii, “judecati” de valoare. neavind valoare in societate acest gen de persoana gaseste in internet locul unei posibile recunoasteri a “meritelor” lor. este adevarat ca si bascalia ieftina este un stil de viata dar sfatul nostru este “back to work”. sint probleme mai importante in societatea romaneasca decit un “a-ti” dar nu ? nu-i asa ? de ce sa nu fim ai dracu daca se poate ?”
A mai stat ce-a mai stat omul nostru şi şi-a dat seama că nu a fost suficient de clar în supărarea lui. Aşa că a revenit cu un sequel, un comentariu plin de fragmente de legislaţie înţeleasă anapoda şi referiri la înţelepciune
“NE ADRESAM IN ACEST MOMENT PROPRIETARULUI ACESTUI SITE, RESPONSABIL PE PLAN JURIDIC PT CONTINUTUL ARTICOLELOR PUBLICATE PE ACEASTA ADRESA DE WEB.
bun. daca acest articol nu mai are subiect atunci ne asteptam ca acest articol sa dispara pina la finalul acestei zile.din acest moment comentariile dvs sint jignitoare si fara rost.
in caz contrar ne vedem nevoiti sa va actionam in instanta si sa cerem daune interese pt ca acest articol ne cauzeaza prejudicii prin :
denumirea site-ului dvs., vulgaritatea si impertinenta limbajului folosit, stilul tendentios
si denigrator la adresa firmei noastre fara un motiv intemeiat.
oricum nu este treaba dvs “cheful de colaborat” al
clientilor nostri. nu este problema dvs site-ul nostru . orice referire in continuare la adresa site-ului o vom considera ca un prejudiciu adus
SC FUNNY-WEDDING SRL. libertatea de expresie inseamna a comenta constructiv si nu denigrator.
vedeti-va de treaba dvs si lasati site-ul nostru.
nu este problema dvs sa comentati “design-ul si functionalitatea” acestuia.
prostul moare de grija altuia si calatorul de drum lung.”
Să vă mai aduc spre cunoştinţă concluzia glorioasă, dar din păcate agramată la care a ajuns furiosul organizator de Nunţi Amuzante?
“ve-ti intelege intr-un final ca
libertatea de expresie, inclusiv pe internet inseamna sa il respecti pe cel de linga tine si in cazul in care acesta greseste sa nu ii sari imediat de git.”
Mai frumos de atât nici eu nu puteam să o spun. În fine, ca să revenim la deliciosul material al domnului Alex. Leo Şerban, acesta se încheie cu o observaţie dragă intelectualilor de peste tot şi din toate timpurile: adevărata Cultură este în comă, sau, ca să-l citez:
„Până nu demult, nivelul cultural era definit de o elită, iar masele aspirau, cum-necum la standardele fixate de acea elită. Astăzi, canonul (estetic) este contestat vehement, „gustul” oricui – rezultat al unei educaţii precare şi al unei culturi folclorice, „după ureche” – a ajuns sacrosanct, iar experţii diverselor domenii artistice sunt marginalizaţi, cu argumentul pervers că „publicul nu îi mai urmează”...”
Vocabularul este mult mai elevat („ve-ţi” este înlocuit cu „sacrosanct”, de exemplu), atacul este la idei, şi nu la persoană, dar, atât comentariile domnului „Bloggerul, noul proletar”, cât şi cele ale domnului „Funny-Wedding” denotă aceeaşi lipsă de cunoaştere/înţelegere a fenomenului de blogging.
Din întunecatul turn de fildeş în care domnul A.L.S. îşi redactează materialele pentru „Elle”, bloggerul este văzut ca „noul proletar – revendicativ, vindicativ şi profund anti-elitist.” Poate ne întâlnim într-o bună zi la un ceai şi vă schimb părerea, tovarăşe! ;)
Having Survived High School
“My school was so tough the school newspaper had an obituary section.” (Norm Crosby)
Am dat zilele astea peste un blog ce, spre marea mea stupoare, conţine poze cu mine în liceu. Deşi de fiecare dată când aud menţionându-se cuvântul „liceu” mă apucă tot felul de melancolii şi tristeţi de sezon, dacă stau bine şi mă gândesc, până acum nu mi-aş fi putut aminti imagini concrete din acea perioadă. Şi acum ştiu şi de ce.
Spicuiesc din poze, in a random order: bărbie dublă (într-o poză apare chiar triplă, dar sunt sigură că aia e un trucaj grosolan!), o faţă cât Federaţia Rusă înainte de destrămare, şolduri generoase ca Angelina Jolie cu copiii somalezi, o tunsoare realizată cel mai probabil pe întuneric de o coafeză în stare de ebrietate etc.
Dacă îmi amintesc bine, în liceu nu eram ceea ce am numi o fată stylish. De altfel, ţinând cont de modul în care arătam, e o minune că am supravieţuit liceului. Îmi amintesc că, în timp ce colegele mele erau oripilate de uniformele noastre de un albastru turbat, eu m-am încăpăţânat să o port pe a mea un semestru întreg din clasă a XII-a (tocmai când nu mai erau obligatorii) dintr-un sentiment corny şi geekish de ataşament faţă de liceu. :D Şi dacă vă gândiţi să invocaţi scuza cu Cernobîlul, drop it, şi colegele mele făceau parte din aceeaşi generaţie de copii radiaţi şi nu umblau cu sacouri albastre scămoşate şi pantaloni gri.
Evident, pe „vremea mea” nu exista secţiune „Achieve Straight A’s and Still Maintain Coolness” sau „Get Nice Grades While Still Being a Cool Socialite” pe wikiHow (la secţiunea „How to Survive High School”)
Nu demult am avut o discuţie cu prietena mea Ligia, în care îmi exprimam o nedumerire. Cum se face că, în timp ce în liceu îmi plăcea genul de geek, cu ochelari, cămaşă şi pulover etc., chiar puţin mai urâţel, acum n-aş mai putea să mă întâlnesc cu un asemenea tip? La care Ligia mi-a răspuns: „Pentru că acum eşti o tipă cu pretenţii”. Şi, fie pentru că m-am întristat la auzul răspunsului, fie pentru că pur şi simplu s-a răzgândit, Ligia a reformulat: „Pentru că acum arăţi ca şi cum ai fi o tipă cu pretenţii
Ne alegem oare prototipul bărbatului de care ne-am putea îndrăgosti în funcţie de imaginea de sine pe care o avem? Discutabil. Cert este că, după ce am văzut pozele acelea din vremuri demult apuse, am început să-i apreciez şi mai mult pe cei mi-au fost alături şi m-au iubit în liceu, just the way I was. :)
Poate de vină sunt poveştile pe care le-am ascultat stând turceşte pe covor, în faţa pick-up-ului, cu mulţi, mulţi ani în urma. În ele, atât timp cât era single, Albă ca Zăpada era hăituită de o mamă vitregă psihotică (vorbea cu obiectele de mobilier, for God’s sake!), forţată să împartă locuinţa şi să facă menajul unor minieri pigmei şi ameninţată cu moartea prin sufocare şi otrăvire. Nici Cenuşăreasa atunci când nu era combinată nu o ducea mai bine: obligată să facă pe menajera într-o familie dezorganizată şi abuzată verbal şi emoţional, biata fată ajunsese să le facă confidenţe porumbeilor…
Fericirea, eliberarea de numeroasele abuzuri, încetarea problemelor de comportament (a se vedea dubla personalitate a Cenuşăresei, care ziua freca podele şi noaptea devenea o adevărată amazoană) au venit toate printr-o singură modalitate: pe un cal alb (cu mici modificări dacă vorbim de Prinţul Cenuşăresei, în cazul căruia nu este specificat vechicolul de transport).
De mică am înţeles că “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” nu a avut niciodată formă de singular. Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită, Ileana Cosânzeana, şi o mulţime de alte individe purtătoare de conduri de cleştar şi diademe cu mărgăritare, nu şi-au găsit niciodată fericirea sau salvarea pe cont propriu. Întotdeauna a fost nevoie de un prinţ pe un cal alb (sau sur, după model) şi de dragostea lui pentru ca fata să se simtă specială (de fapt, nu tocmai atenţia pe care i-o acorda tânărul monarh o făcea specială?) şi, mai mult decât atât, să-şi rezolve traumele psihice şi emoţionale.
De altfel, ştim cu toţii ce s-a întâmplat cu tânăra care a încercat să spargă tiparele şi a refuzat să plece însoţită în pădure. A înghiţit-o lupul. Mesajul moralizator către fetiţele de pretutindeni devine astfel clar: numai Făt-Frumos te poate întregi, te poate face specială şi “fericită până la adânci bătrâneţi”. Singură…te aşteaptă o călătorie lungă printr-o pădure întunecată, la capătul căreia ajungi hrană la...coioţi.
Eu am fost întotdeauna o fată ascultătoare. Aşa că, asimilând mesajul subliminal al Poveştilor fraţilor Grimm, atunci când l-am întâlnit pe Făt-Frumos, am lăsat pe seama lui întreaga mea fericire, obligaţia de a mă face să încetez să vorbesc cu guguştiucii, precum şi alte numeroase traume emoţionale. Numai că, într-o bună zi, Făt-Frumos a fost convocat la un Consiliu Internaţional al Prinţilor desfăşurat peste şapte mări şi şapte ţări şi…dus a fost.
O vreme am stat zilnic la fereastra din turnul Palatului meu, uitându-mă cu înciudare în zare. Era clar că Făt-Frumos trebuia să se întoarcă peste câteva zile. În fond, nu-şi hrănise armăsarul decât o tavă cu jăratic. Cât putea să reziste bietul animal flămând?
Apoi m-am revoltat. M-am decis că individul care plecase dând pinteni calului alb era evident un spân deghizat. Adevăratul Făt-Frumos nu m-ar fi lăsat singură pentru a participa la un Consiliu Internaţional al Prinţilor desfăşurat peste şapte mări şi şapte ţări. În plus, adevăratul meu Prinţ nu ar comite niciodată acte de cruzime faţă de animale (a se vedea lovitul cu pintenii şi hrana pe bază de jăratic).
Aşa că, fidelă poveştilor copilăriei, m-am grăbit să-mi găsesc fericirea alături de un alt prinţ. Şi ce-am mai pătimit! Majoritatea cadidaţilor la titlul de “Făt-Frumos al meu” s-au dovedit spâni, căpcăuni sau uriaşi deghizaţi, iar puţinii care erau prinţi veritabili erau, evident, prinţii rătăciţi ai altor prinţese (pe care sper să le găsească într-o bună zi).
Până într-o zi când căutarea mea a luat sfârşit. Astfel, am ajuns să am, în sfârşit, cea mai importantă relaţie din viaţa mea de până acum şi, sunt convinsă, şi de acum încolo. Făt-Frumosul despre care vorbesc se face, din păcate, vinovat de cele mai groaznice defecte. Îi lipseşte cu desăvârşire simţul orientării spaţiale, are gusturi îndoielnice în materie de muzică şi filme, este puţin prea impulsiv şi irascibil, are -prea multe- complexe în legătură cu aspectul său fizic, se decide foarte greu atunci când trebuie să aleagă ceva, are probleme cu tabla înmulţirii cu 6, 7 şi 8, şi, colac peste pupăză, îi place să se lamenteze în legătură cu aproape orice.
De ce am început o relaţie cu o astfel de persoană, vă veţi întreba, poate? Pentru că de aici ar fi trebuit să încep cu ani în urmă. Pentru că, vedeţi voi, Făt-Frumosul din viaţa mea de acum …sunt eu. Am realizat, într-un final, că nu am nevoie de un individ pe cal alb (deşi ar fi drăguţ, nu zic nu) să mă salveze. Pentru că, atunci când individul cu bidiviu monocolor ar fi nevoit să facă o deplasare în împărăţie, sau chiar va pleca spre zări noi, voi rămâne tot eu cu mine.
Şi m-am săturat să stau şi să ţes plângând în turnul Palatului (vă rog nu mă înţelegeţi greşit, cred că ţesutul e o ocupaţie foarte onorabilă, atunci când este practicat în condiţii normale), convinsă că fericirea trebuie să apară în galop.
E puţin greu să începi o relaţie cu cineva după 22 de concubinaj, în care aţi dormit în camere separate. Prinţesa asta a petrecut atâta timp în compania altor persoane, încât îi e frică să stea singură. Îi e frică de ce ar putea să descopere în spatele crinolinei, condurilor de cleştar şi diademei cu mărgăritare.
La fel ca şi o altă prinţesă modernă (interpretată în “Runaway Bride” de Julia Roberts), nici prinţesa noastră nu ştie încă cum îi plac gătite ouăle. Şi câte nu mai ştie despre ea! Prietena mea, Adina, o persoană de altfel foarte înţeleaptă pentru vârsta ei fragedă :), povestea într-un post despre perioada incertitudinilor şi frământărilor prin care a trecut în liceu. Pentru mine, acea perioadă este acum.
Caut, întreb, testez, mă joc, defac totul în bucăţi şi pun la loc. Am crezut că voi găsi răspunsul la zbaterile mele în cartea lui John Welwood, “Iubiri perfecte, relaţii imperfecte. Cum să vindecăm rănile sufletului” sau măcar în bestesellerul lui Elizabeth Gilbert, “Mănâncă, roagă-te, iubeşte”. Dar apoi mi-am dat seama că poate nu e nevoie să mă duc până în Indonezia sau
Aşa că prinţesa asta va face pace cu multiplele ei defecte şi va investi mai mult timp, energie şi răbdare în relaţia cu ea însăşi. Celebrul guru Carrie Bradshaw :) spunea, la finalul sezonului 6 din “Sex and The City” (vorbind despre diferitele tipuri de relaţii): "(…) But the most exciting, challenging and significant relationship of all is the one you have with yourself."
