Tradiţii vechi/tradiţii noi

În fiecare an de Crăciun mama face o turtă dulce specială, după o reţetă proprie, care, la drept vorbind nu e chiar turtă dulce, dar are aroma respectivă. :) Şi, orice ar fi, este prăjitura noastră tradiţională de Crăciun. Tot la fel a devenit deja tradiţie ca în dimineaţa de Ajun tata să vină cu doi brazi, proaspăt aduşi din pădure, să-i sprijine de uşa magaziei sau garajului şi să aştepte ca noi să ne adunăm la geamul din bucătărie, să jurizăm şi să-l declarăm câştigător pe unul dintre ei.

Tot tradiţională este şi aprinderea celor două sfeşnice de cristal pe masa din sufragerie şi împodobirea pereţilor holului cu ghirlande de globuleţe şi ursuleţi. Şi eu am două mici tradiţii personală de Sărbători: în fiecare noapte de Ajun (cu o singură excepţie în ultimii 7 ani) stau până în zori citind ultimul volum cumpărat din „Harry Potter” şi într-una dintre ultimele nopţi ale anului mă uit la „Pretty Woman”.

Anul acesta, Sărbătorile de iarnă m-au găsit într-o stare deplorabilă, cu un gol în suflet pe care nu l-au putut umple cadourile cumpărate sau confecţionate, zecile de bomboane de ciocolată mâncate, sutele de luminiţe privite sau miile de fulgi de zăpadă care m-au nins. Crăciunul acesta e primul Crăciun în care sunt nevoită să funcţionez ca o busolă care şi-a pierdut Nordul. Iar faptul că acasă nici una dintre vechile noastre tradiţii (cu excepţia pseudo-turtei dulci) n-a fost păstrată m-a derutat şi mai mult.

Pentru prima dată, anul acesta tata a adus acasă un brad artificial. Doi, de fapt, de dragul tradiţiei de a-l alege pe cel mai frumos. Ştiu că este un gest ecologic frumos, dar mă sperie perspectiva de a ajunge să dăm cu spray cu aromă de brad prin casă, precum californienii.

Tot anul acesta, din cauza transformărilor arhitectonice prin care a trecut apartamentul nostru, n-am mai putut agăţa ghirlande de globuleţe sau ursuleţi şi clopoţei pe pereţii impecabili ai holului. Nici măcar „Harry Potter” nu m-a mai însoţit în noaptea de Ajun (nu ştiu cum de nu m-am gândit la asta Ajunul trecut, în timp ce citeam ultimul volum al cărţii, d’oh!).

Tradiţiile sunt create pentru a ne da un sentiment de siguranţă. Pentru a marca trecerea timpului şi a da un sens lumii în care trăim, fără îndoială, dar şi pentru a ne ajuta să trecem mai uşor peste senzaţia (înnebunitoare dacă am percepe-o constant) trecerii noastre.

Tradiţiile, ca şi oamenii pe care îi iubim, ar trebui să fie acolo mereu, ca stelele (de fapt nu, nu la fel ca stelele, stelele sunt înşelătoare şi luminează dintr-un trecut în care poate nici nu existam; până şi lumina emanată de soare are o întârziere de 8 minute, ştiaţi?!). Tradiţiile, ca şi oamenii pe care îi iubim, ar trebui să fie acolo mereu, ca Nordul. Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să-ţi promită că va fi Nordul tău fără să se ţină de cuvânt, la fel cum nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să-ţi ia tradiţiile.

Dar lucrurile astea se întâmplă. Nordul mai dispare uneori şi te vezi nevoit să te descurci cu celelalte trei semne cardinale rămase, cum poţi tu mai bine. Iar tradiţiile, la rândul lor, dispar influenţate de circumstanţe vitrege, fie că sunt conştiinţa ecologică, schimbările de decor sau, pur şi simplu, epuizarea volumelor unei cărţi.

Şi atunci, pentru că ai nevoie de acel sentiment de siguranţă (pe care nu ţi-l poate da contemplarea stelelor demult stinse), faci singurul lucru decent pe care îl poţi face. Te orientezi spre Sud şi inventezi noi tradiţii, care, cu puţin noroc, vor fi cel puţin la fel de bune ca şi cele vechi.

Bilant de Ajun

Desi ar trebui sa mai astept cateva zile pana sa formulez un bilant al Craciunului 2008, nu ma pot abtine sa fac un mini pre-bilant, mai ales ca momentul meu preferat al acestei perioade (Ajunul) tocmai s-a incheiat.

Am primit, asadar, patru sms-uri de urari (fata de parintii mei care au primit, in medie, 50 fiecare, dar macar ale mele au fost personalizate si nu trimise intregii agende, daaa?!), un cucui cauzat de impactul unor storuri metalice asupra crestetului meu, dar si o ninsoare lenta si pufoasa ca-n povesti.

Am daruit cele mai multe cadouri din istoria tuturor Craciunurilor mele, unora pentru prima data, altora pentru ultima. Anul asta am facut o pasiune furibunda pentru sosetele flausate cu animalute de plus atasate, dovada fiind faptul ca le-am daruit in stanga si in dreapta fara discriminari. In afara lor, am daruit cateva bijuterii personalizate unor femei foarte dragi mie, o vacuta cantatoare care interpreteaza (cu o inregistrare a vocii lui Marylin Monroe) I wanna be loved by you (in timp ce-si roteste ochii, isi misca maxilarul si isi incordeaza ugerele :)) ), cateva carti (dintre care una intr-o editie unicat, cu ilustratii facute de mine), eternele cosmeticale, CD-uri cu muzica veche lautareasca etc.

A fost un Ajun tihnit, pe care l-am petrecut totally à la Carrie (in pijamale si cu doua siraguri de perle la gat, pe care tocmai la primisem cadou) si urmeaza alte cateva zile in care mi-am propus sa dau gata Foxfire-ul primit de la Lorin, muntii de turta dulce si ciocolata, sa urmaresc cel putin cateva zeci de comedii romantice de sezon, sa ma dau macar o data cu sania, si, in general, sa mentin orice tip de efort (fizic, intelectual, psihic etc) la cote minime.

De fapt, e posibil ca anul viitor sa-mi transfer masteratul la ID, sa-mi dau demisia si sa ma mut pentru o perioada acasa, la ai mei. Simt ca Bucurestiul nu-mi prieste deloc in ultima vreme. Am vorbit deja cu mama despre asta si a fost mai mult decat supportive. Mi-a spus ca ma primeste acasa cu cea mai mare bucurie, cat as avea nevoie, cu conditia sa continui sa scriu, ceea ce, bineinteles, chiar vreau sa fac.

Pana anul viitor, insa, mai este o saptamana plina de atmosfera asta dolce far niente-neasca, in care parca toate grijile, obligatiile si elementele stresante au inghetat sau au disparut din program. Pentru ca, nu-i asa, macar pret de cateva zile, nu mai exista un program. Se papa cand, ce si cat vrei, se doarme cand ti-e somn (chiar si la trei ore dupa ce te-ai trezit, de exemplu), se bea vin fiert cu scortisoara in cele mai bizare momente ale zilei si se citeste cu nesat, ore intregi, cu picioarele sprijinite de pereti si mana odihnindu-se lenes pe cutia cu bomboane de ciocolata.

Sper ca Mosul v-a adus cadouri inspirate si mai sper ca va daruiti voua insiva tihna pentru a simti toate micile bucurii ale Sarbatorilor . Craciun fericit tuturor! :)

Fucked up

Stau în fața monitorului de la birou, îmi rod unghiile și astept să fiu concediată. E ciudat, pentru că mi s-a spus mereu că sunt foarte bună la ceea ce fac. Atât de bună, însă, încât depășesc cerințele actualului post. How fucked up is that, huh?

Azi sunt în prima zi de concediu, de fapt. Tocmai asta e problema. Când m-a sunat HR-ița noastră azi, întrebându-mă dacă mai sunt în București și dacă pot veni la birou la 5 pentru că vrea să mă vadă the big boss, un singur gând mi-a trecut prin cap. He's gonna sack me. Dar cât de evil și cold-hearted poți să fii să concediezi pe cineva în -practic- ajunul Crăciunului?

Ok, a venit the big boss. V-aș spune să-mi urați noroc, dar nu cred ca mai e nevoie. :)

'Tis the Season to be Mushy*

Dacă este o perioadă a anului în care este ok să coci omuleți din turtă dulce pentru prieteni, să construiești căsuțe în copaci pentru păsărele, să confecționezi plicuri și felicitări din hârtie cerată sau să faci maratoane de ecranizări după Jane Austen, acum este acea perioadă a anului.

Și vreau să vă spun că atât așteaptă hoardele de sentimental fools ca mine! În restul anului facem tot posibilul și păstrăm aparențele. Mergem la serviciu sau la școală, facem cumpărături cuminți în supermarketuri, ne plimbăm duminica în parcuri sau mergem serile la teatru.

Dar în decembrie...în decembrie ne transformăm ca niște vârcolaci sloppy ce suntem. La primele acorduri de colinde, la primul miros de ger, la vederea primului brad, ne înflorește pe față un zâmbet tâmp și gras și scoatem la iveală adevărata noastră natură. Nu este greu să ne recunoști: suntem cei care se plimbă pe străzi la orice oră din zi sau din noapte cocoșați de zeci de pungi și cutii de cadouri, cei care lălăie frânturi de melodii în tramvaie, cei care insistă să fie împodobit bradul din holul firmei, cei care umplu întregul spațiu respirabil cu ghirlande, buchete de vâsc, boluri cu prăjiturele, cei a căror bucătărie e mereu plină de un fum negru și gros (semn că se pregătește un mare festin gastronomic), cei care ascultă colindele pe repeat și la volum maxim și cei care adorm serile oftând, după ce au urmărit (for the 100^th time) Love Actually.

Da, nimeni nu poate să spună că nu suntem pittyfull, anoying, și absolut groaznici. Dar suntem la fel ca pojarul: molipsitori și imposibil de evitat. :D Așa că, în loc să ne ostracizați în colțuri de birou și să ne amenințați că ne puneți Rammstein dacă mai ascultăm o singură dată Linu-i lin, în loc să ne certați pentru că nu mai aveți pe unde să călcați de cabluri cu luminițe, în loc să ne rugați să nu mai cântăm pe stradă, în loc să râdeți de noi că plângem la comedioare romantice și că am cumpărat nu doar un set de cadouri de Crăciun, ci și cadouri de back-up, mai bine vă alăturați nouă. ;)

Și pentru că nu este un moment mai bun decât Crăciunul pentru a fi romantici incurabili și visători, pentru crinoline și pentru castele cu prinți și prințese, v-am pus mai jos videoclipul piesei Love Story a lui Taylor Swift. Și da, știu că este un imens clișeu, dar deep inside, we're all big suckers for clichés in romance. În plus, versurile sunt foarte sweet (scrise chiar de Taylor) și melodia este super catchy.

Christmas is, after all, a love story. So baby just say yes! :)

Imperfecțiune, noua perfecțiune

Mă amuză modul în care, de la un an la altul, capetele luminate ale industriei modei și cosmeticelor decid ce e in and out, care e noul mov (movul fiind noul verde, care la rândul lui a fost noul negu), care e noul ruj portocaliu (rujul portocaliu fiind noul ruj roșu) și tot așa.

Radu Fabulous, my fabulously fashionable coleague (despre care o să vă povestesc mai multe cât de curând) m-a anunțat azi-dimineață că galbenul mimosa e culoarea anului 2009. Și n-am avut nevoie de prea mult timp de gândire pentru a realiza că voi ajunge la faliment dacă voi încerca să înlocuiesc garderoba mea mov (care a înlocuit garderoba mea verde) cu o garderobă galben mimosa. Iată așadar că, once again, hélas! eu și garderoba mea vom fi două proscrise în materie de colorit și în 2009.

Goana asta după culoarea vestimentară perfectă îmi aduce aminte de povestea cremei mele de față. Mulți ani am căutat sfântul Graal al cremelor de față: o cremă cu o textură lejeră (care să nu astupe porii ca Poliția gurile de canal din București înainte de Summit-ul NATO), care să dea tenului un aspect mat (să nu te mai folosească lumea pentru a se oglindi în fața ta), care să lupte și împotriva eventualelor coșuri, ce mai, crema-minune. Ei bine, după multe eșecuri și promisiuni neîndeplinite am dat peste crema Aceea.

E o cremă de la Vichy (nu-i mai știu numele, dar avea reclame pe toate gardurile și în toate revistele glossy săptămânile astea) care, în mare, promite exact ce așteptam eu: aspect matifiat al tenului, micșorarea porilor, eliminarea coșurilor sau a petelor, senzație de lejeritate. Și am tot folosit-o câteva săptămâni bune, interval în care mă încerca un sentiment ciudat de disconfort. Era ca și cum l-aș fi găsit pe Prince Charming, dar strâmbam din nas când acesta mă aștepta seara acasă cu o cină romantică pregătită de el și o cadă uriașă presărată cu petale de trandafiri.

Adevărul este că resimțeam crema ca pe un fel de mască, pe care mi-o imprimam în piele cu mișcări circulare dimineața și o scoteam cu o dischetă demachiantă seara. Când zâmbeam, pe față îmi apărea doar jumătate din zâmbetul pe care îl ascundeam sub mască, iar când mă încruntam reușeam să transmit doar jumătate din resentimente.

Sec. Asta îmi amintesc că simțeam. Un ten odios de mat. Porii strânși și înghesuiți unii în alții ca o gașcă de transfugi chinezi în cala unui vapor. Doar că nu reușeam să fac legătura dintre cremă și senzație. Totuși, când s-a terminat crema, am decis că e timpul să folosesc ceva nou, așa că am făcut o nebunie. Am cumpărat o cremă absolut banală, fără FPS, fără niciun ingredient secret și minune, care promitea un singur lucru: să-mi facă pielea fericită (cel puțin așa îi sugerează numele).

And it did. Nasul și obrajii îmi strălucesc din nou, porii au redevenit niște mici obezi fericiți și coșurile, deși niciodată oportune, sunt măcar my old homies. Mi-am revenit din faza poltically correct de Bree Van de Kamp a tenului. Deși n-am înțeles multă vreme, tenul meu e mai mult un Susan Mayer kind of ten: zăpăcit, lucitor, cu zeci de defecte, but, nonetheless, mine. Și-mi place să-l simt așa.

Așa că decretez oficial anul 2009 ca anul culorii care îți vine ție bine, al nuanței de fard de pleoape care să potrivește cu ochii tăi, al tipului de ten cu care te simți tu comfy.

Ladies, I give you 2009, anul în care imperfecțiunea e noua perfecțiune! :)

Remake, remake, dar să-l știm și noi

Fac ce fac zilele astea, și de fiecare dată când mă sui în vârful patului cu punga de popcorn sau Gummie Bären și mă pregătesc să mă delectez cu un film, dau peste un remake. Săptămâna trecută am vizionat Nights in Rodanthe (cu Richard Gere și Diane Lane) care seamănă atât de tare cu The Bridges of Madison County încât mă așeptam ca la finalul filmului Adrienne (personajul interpretat de Diane Lane) să-i arunce cenușa lui Paul (Richard Gere) de pe un pod.

Nu știu dacă ați văzut sau nu Podurile din Madison County (1995). Dacă n-ați făcut-o încă, vi-l recomand; e unul dintre cele mai sensibile filme de dragoste pe care l-am văzut vreodată. Dacă aș fi mai puțin pretențioasă, aș putea spune că dacă nu îl găsiți, vă puteți uita în schimb la remake-ul său din 2008, Nopți în Rodanthe. Doar că e ca și cum ai compara sucul de portocale 100% făcut în propria ta bucătărie cu Frutti Fresh.

Povestea, în mare, e aceeași: o femeie cu o existență monotonă, care și-a sacrificat personalitatea și visele pentru familie, se întâlnește cu un bărbat care (în puținul timp pe care îl au la dispoziție) o reînvață să trăiască. Doar că, oricât l-aș iubi eu în secret pe Richard Gere, (care în mintea mea e mereu Edward Lewis, venind cu limuzina sa albă pentru a o salva pe Vivian în Pretty Woman) în materie de love stories cred că ar trebui să se limiteze la comediile romantice. Cât despre diferența dintre forța și credibilitatea cu care o interpretează Meryl Streep pe gospodina Francesca și jocul Dianei Lane, where do I even start? E suficient să spun că Podurile din Madison County marchează momentul în care m-am îndrăgostit de Streep. Și da, pentru că nu-mi place să fac discriminări, am plâns deopotrivă la ambele filme, dar cu mai multă convingere la original. :D

Tot în aceeași idee de „hai să luăm un succes din 1995 și să-i facem un remake”, am dat săptămâna asta peste al doilea déjà-vu cinematografic. Iar povestea modului în care am ajuns să mă uit la acest film e și ea una simpatică. Navigând din click în click, am dat zilele trecute peste blogul unei pițipoance (și aici nu sunt malițioasă, fata se înscria în tiparul clasic și cred că she takes some kind of secret pleasure in it). N-am citit foarte mult, dar am dat peste un top de recomandări de filme făcut de ea. Pe primul loc, Wall-E, pe care individa îl numește cel mai bun film pe care l-a văzut vreodată. Am râs ce-am râs și am decis să fac un mic experiment. Să mă las pe mâinile ei și să vizionez un film dintre cele recomandate, fără a ști în prealabil nimic despre el. Așa că am luat a doua recomandare din listă (la care spunea că se apucase să plângă, dar a fost întreruptă de soneria mobilului). Filmul era Freedom Writers, și tot ce știam despre el când am început să-l vizionez era actrița principală: Hilary Swank.

După primele 5 minute de film (timp în care am avut parte de prima surpriză, în persoana McDreamy-ului Patrick Dempsey, hubba-hubba!!) știam deja că am un déjà-vu. Filmul la care mă uitam nu era altceva decât un remake după Dangerous Minds-ul din '95 cu Michelle Pfeiffer și memorabilul Gangster's Paradise a lui Coolio.

Aceeași profesoară fără experiență care nimerește într-o școală de delincvenți juvenili, aceiași elevi cu probleme de integrare în societate, aceleași tensiuni rasiale, (aproximativ) aceleași metode de a-i învăța toleranța și de a-i aduce pe calea cea bună.

Doar că, dacă Nights in Rodanthe nu numai că nu aduce nimic nou (mă rog, în afară de ocupația personajelor principale și cadrul de desfășurare al acțiunii, alături de alte câteva detalii insignifiante) față de originalul din 1995 (ba chiar îi insultă valoare, din punctul meu de vedere), Freedom Writers is definitely something else. În primul rând, are la bază o poveste adevărată. Și dacă reușiți să treceți (cu multă răbdare) peste primele 30-40 de minute ale filmului, în care nu vedem decât Dangerous Minds varianta 2007, o să vă aștepte o poveste plină de momente emoționante (yet not corny) și mai ales un sentiment de incredibil spirit booster, cum îl numea un comentator de pe imdb. Și aici, spre deosebire de calitatea net superioară a interpretării lui Meryl Streep față de cea a Dianei Lane, Hilary Swank nu numai că reușește să n-o imite pe Michelle Pfeiffer, dar, ajutată și de poveste, îi dă personajului său that extra something care te face să o îndrăgești iremediabil.

Concluzia acestei săptămâni remake-packed e simplă: Nights in Rodanthe e ok doar dacă ești PMS-ică și cauți un motiv să plângi (băieții să mă scuze aici), pe când Freedom Writers e un total must-see. Nu numai pentru că e o poveste adevărată, ci pentru că e o poveste adevărată care îți ajunge la suflet.

Azi avem o poveste

Azi m-am trezit în gând cu o poveste simplă, dar care mă inspiră foarte mult. Și m-am gândit să o împărtășesc cu voi.

Este povestea unui băiețel britanic, pe numele lui George Sampson. George obișnuia să danseze (breakdance) pe străzile din Manchester, pentru a face rost de bani și a-și plăti lecții profesioniste de dans. Visul lui era să-și răsplătească într-o bună zi mama pentru că, cu toată sărăcia lor, i-a oferit tot ce a putut.

George a participat anul trecut, când avea 13 ani, la concursul Britain's Got Talent (un concurs de talente pentru britanicii obișnuiți), unde a dat tot ce a avut mai bun. Și, deși a impresionat juriul, într-un final i s-a spus că nu este suficient de bun.

Mulți în locul lui ar fi acceptat calificarea respectivă și și-ar fi acceptat eșecul. Puștiul însă, a decis să nu renunțe. Așa că anul acesta s-a întors în concurs. Și, într-adevăr, la audiție toată lumea i-a văzut efortul și încrâncenarea de a câștiga.

S-a calificat, mai apoi, în semifinale și a dansat dumnezeiește. Cu toată ființa lui. Simon Cowell (dacă nu îl știți pe Simon de la American Idol sau The X Factor, nu știți ce-ați pierdut) i-a zis la un moment dat că este varianta dansatoare a lui Rocky. Glumă, neglumă, dar nu știu dacă am văzut vreodată o definiție mai bună a cuvintelor „luptător” sau „încredere în sine”.

Ce s-a întâmplat până la urmă cu George în concurs puteți vedea aici. All in all, cred că puștiul ne poate da o lecție tuturor celor care închinăm steagul după primul eșec și care capitulăm când alții ne spun că nu suntem suficient de buni. Cred că, măcar din când în când, we should all be dancing for our lives.

Miss World 2008 sau Povestea plasticului

Nu știu dacă v-ați uitat la finala Miss World de sâmbătă. În caz că aveți o viață (spre diferență de alții care preferă să se baricadeze în casă când plouă), vă anunț cu regret că Miss World 2008 este o Barbie blondă de Siberia, pe numele ei Ksenyia Sukhinova.

Ei bine, individa asta (care, între noi fie vorba, îmi amintește de puștoaica blondă de la Rebelde, hihi) are drept țel în viață „to become a Supermodel” (aici o apreciez pentru că e sinceră și nu declară că vrea să vindece SIDA sau să salveze elefănțeii roz) și cred că poate vorbi ore întregi despre cât este de talentată ca sportivă sau cât de apreciată este la facultate. Nu spun că nu este drăguță, dar este ceva ce țipă PLASTIC! ori de câte ori mă uit la ea. În plus, correct me if I'm wrong, nu era modestia și înclinația către scopuri caritabile două dintre calitățile de bază ale Miss-urilor? Pe lângă talia de viespe, ochii mari și părul în cascadă, I mean.

Anyways, măcar una dintre tipele cu adevărat frumoase din concurs, Miss India, that is, s-a situat pe locul II.

Au mai fost câteva fete care mi s-au părut fie frumoase, fie interesante:

Miss Brazilia, care seamănă puțin cu Moni (sau Cindy Crowford, e discutabil)

Miss Israel, care mie îmi pare puțin franțuzoaică, don't you think? :)

Miss Liban, care, dacă nu și-ar încorda cu atâta încăpățânare boticul, ar fi chiar drăguță

Miss Mexic, care are un păr fabulos și e frumoasă foc

Miss Republica Dominicană

Miss Spania, care aduce puțin cu Angelina în unele unghiuri ;)

Pe de altă parte, au fost și niște tipe pe care, personal, nici ca hostesse la o gală pentru persoanele cu strabism nu le-aș recomanda. Câteva dintre non-frumusețile Miss World 2008 au fost:

Miss Bosnia și Herțegovina

Miss Cipru

Miss Maurițius

Miss Noua Zeelandă

și Miss Olanda (ouch!)

Or mai fi fost ele și altele, mie astea mi-au sărit mai tare în ochi.

Ca să încheiem într-o notă veselă, însă, trebuie spus că Miss Republica Molodva (că România bineînțeles că n-a participat, de ce ar face-o?) a fost destul de drăguță.

Ca notă informativă, Letonia a fost reprezentată de ...Ina. Și, chiar dacă n-o fi ea o frumusețe răpitoare, mă declar mulțumită. :)

Shit!

Știți cum sunt zilele alea în care mergi la serviciu cu părul lins ca de vacă (pentru că aseară au luat apa caldă, ticăloșii!), porți o bluză sport cu glugă și te-ai machiat (dacă ăsta se poate numi machiaj) pe întuneric, ca să nu-ți trezești chihuahua care doarme sforăind, și tocmai ai aflat că la tine în redacție va ajunge peste 2 ore o echipă de filmare? Și că deseară te poate vedea toată lumea (în toată splendoarea dezolanței tale) într-o emisiune din prime time a unuia dintre cele mai importante posturi TV?

Ei bine, I'm having one of those days as I type. Nu credeam că voi spune asta vreodată, dar today's not a good day to be me.

Later edit: Tocmai am aflat că pentru moment am scăpat de presiunea de a deveni vedetă de tip Bridget-Jones'-ass-sliding-down-the-fire-pole. Nici un car video în apropierea părului meu retro-glamour-gras-ca-naiba-azi. There is a God, He loves me, I love Him Back, and today is a good day to be me (yet again). :D

Kung Fu Squirrels

They're big. They're bad. They're members of the Fight Club. The Squirrel Fight Club. Ladies and Gentlemen, I give you Dale „The Fireball Kid” and Chip „The Maine-Iac”.

So you think you can jump?

Take it like a squirrel!

Hit him! Hit him hard! Hit the mother-squirrel!

Sursa aici.

PS: Oricât de greu v-ar fi să credeți, imaginile sunt reale și au fost surprinse cu câteva zile în urmă în Africa de fotograful britanic David J. Slater.

Mâine începusem să uit

Pentru că până acum nu am avut nicio epifanie, mereu am crezut că o astfel de revelaţie trebuie să aibă loc într-un cadru cu totul aparte. Poate într-o zi la Chartes, în apropierea unui loc de întâlnire al druizilor. Poate într-o după-amiază la mănăstirea din Petra, în colbul din pustiul Iordaniei. Poate într-o noapte, în faţa Ka`ba-ului din Mecca.

Sau poate, prin absurd, într-o dimineaţă devreme, la etajul 1 al unei clădiri de birouri din Bucureşti. Cuvintele le-am găsit într-o pagină a unui ziar gratuit. Le-a rostit o actriţă, referindu-se la cariera ei: „Trecutul nu mai există, iar viitorul este incert. Prezentul este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor”.

„Trecutul nu mai există”. Am avut nevoie de o clipă să-mi recapăt respiraţia. „Trecutul nu mai există” scria clar pe foaia de ziar. Şi totuşi, trecutul exista peste tot în jurul meu. În bluza pe care o purtam, care ducea cu ea povestea zilei în care a fost primită, povestea zilelor în care a fost purtată, povestea mângâierilor care au brăzdat-o sau a petelor de ciocolată fierbinte pe care le-a primit în după-amieze târzii.

Trecutul era acolo, în aceeaşi melodie pe care mă încăpăţânam să o ascult pe repeat. În parfumul care-mi şerpuia în sus pe linia gâtului, umplându-mi nările şi mintea de imagini cu parcuri şi arici. În soneria telefonului, în medalionul gol pe care îl purtam, în mesajele pe care nu le puteam şterge, în oglinda din baie atunci când mă priveam.

Am mai citit încă o dată cuvintele. „Trecutul nu mai există”. Şi atunci eu cine eram în acest prezent insular? Şi ce puteam face cu toate amintirile? Unde era miraculosul Recycle Bin uriaş de care aveam atâta nevoie?

Ridicând ochii din ziar am văzut pe monitor tabelul în Excel la care lucrasem în ajun. Era plin de căsuţe roşii, acolo unde nu ştiam informaţia pe care trebuia să o completez sau unde nu eram sigură de ea. Arăta ca o tablă de şah în alb şi roşu. Cam aşa arată şi prezentul meu, m-am trezit gândindu-mă. Plin de fragmente din trecut acolo unde nu ştiu ce ar trebui să adaug. Un prezent peticit, în care, deşi căsuţele albe sunt mai numeroase, cele roşii ies în evidenţă. Un prezent în care tristeţile apuse sunt preferate incertitudinilor viitoare. Un prezent conjugat la trecut.

„Trecutul nu mai există” mi-am repetat pentru ultima oară. După care am schimbat melodia.

*de data asta păstrăm un moment de linişte :)

If you like me, don't Google search me

Cu câteva luni în urmă, la finalul unei prime întâlniri destul de reușite, my date (un tip pe care îl cunoscusem cu doar câteva zile în urmă și despre care nu știam aproape nimic) mi-a mărturisit că a dat un Google search și așa mi-a descoperit (și citit) blogul. Nu știu de ce, dintr-o dată m-am simțit foarte vulnerabilă. Am început să caut în conversația noastră de până atunci detalii pe care le crezusem întâmplătoare, dar care indicau acum altceva: faptul că frageda noastră relație avea un start inegal.

Nu spun că mi-e jenă cu ce sunt sau cu acest blog (dimpotrivă!) sau că nu îmi asum ceea ce scriu. Pe de altă parte, există o diferență între a fi citit de prieteni cunoscuți sau virtuali (sau chiar de necunoscuți) și a afla că tipul cu care tocmai ai ieșit la o cafea știe despre tine lucruri care (dacă are noroc :P ) le-ar afla în detaliu abia după câteva săptămâni sau luni de întâlniri.

Acum vreo două seri, mă plimbam cu un coleg prin oraș, bând vin fiert cu scorțișoară și comentând culoare și display-ul luminițelor. La un moment dat, a scăpat o mică replică din care am înțeles că îl căutase pe Google pe tatăl meu. Pe tatăl meu! Ceea ce, din nou, mi s-a părut slightly intrusive și, mai ales, ciudat.

Uite ce e, Băiat-din-viitor-care-s-ar-putea-să-mă-placi-și-să-dai-peste-blogul-meu:

Cu un Google search poți afla câți metri pătrați are grădina mea de acasă. Dar eu prefer să-ți povestesc unde îmi plăcea să mă ascund vara cu un castron de zmeură și să citesc.

Cu un Google search poți afla câți metri pătrați are apartamentul părinților mei. Dar eu prefer să-ți povestesc că avem o ușă pe care mama notează cât am crescut în fiecare an, sau că noaptea avem întotdeauna aprins un mic bec pe hol pentru că ne e frică de întuneric.

Cu un Google search poți afla că părinții mei și-au cumpărat acum doi ani un Volkswagen Bora. Dar eu prefer să-ți povestesc despre durerosul accident în care a murit Dacia verde a copilăriei mele.

Cu un Google search poți afla poți afla cât aveau salariul acum câțiva ani părinții mei. Dar eu prefer să-ți povestesc despre vara în care n-am mai plecat la mare pentru că a trebuit să zugrăvim apartamentul.

Nu știu dacă ai înțeles ceva din toate astea, Băiat-din-viitor-care-s-ar-putea-să-mă-placi-și-să-dai-peste-blogul-meu. Pot doar să te rog să ai răbdare și să ai încredere în mine. Așa că, if you really like me, try not to Google search me.

Pilula veselă de luni

Pentru că e luni, pentru că plouă, pentru că suntem în plină pseudo-criză financiară, m-am gândit să râdem un pic (măcar până trece ploaia). Așa că am pus mai jos un top 10 (nu știu exact sursa, dar nici nu prea contează) al celor mai tâmpițele/funny momente TV autohtone. La episoadele de pe locurile 4 și 5 am râs în hohote. Sper să vă distrați măcar pe jumătate la fel de bine ca mine:

Locul 10: Matinal de la TV Neptun

Locul 9: Știri TV Neptun

Locul 8: Oțet de mere

Locul 7: Nu e, ți-am spus!

Locul 6: Bâlbe la Tomis Sport

Locul 5: S-a rupt un burlan

Locul 4: Moș Crăciun și prietenii săi

Locul 3: Un deținut explică

Locul 2: Despot și * lui

Locul 1: Bâlci la Argeș TV

So much for damage control

Aseară am trecut prin cea mai bizară experienţă de clubbing din cei trei ani de când sunt în Bucureşti. A fost atât de ciudat încât şi acum stau şi mă gândesc cum a fost posibil.

La baza acestei experienţe suprarealiste a stat un scurt dialog purtat pe messenger cu un fost prieten (cu câteva minute înainte de a ieşi pe uşă) în care acesta mă avertiza, mai în glumă, mai în serios, să am grijă ce şi cum combin în materie de cocktailuri. Nu de alta, dar de câteva ori, în urma unor amestecuri cel puţin exotice, s-a trezit în plină noapte cu mine la el. Nici acum nu ştiu exact cum să explic, ţin minte doar că mă urcam în taxi şi când şoferul mă întreba unde mergem, pe gură îmi ieşea cu foarte mare precizie o adresă, care era alta decât a mea. Dar asta se întâmpla azi-vară, când eram mult mai imatură şi troubled decât sunt acum . :))

Anyway, ce voiam să spun e că am dansat ieri o noapte întreagă fără să sorb un singur strop de mojito, tequila, quaker’s and so on. Şi a fost al naibii de ciudat. Muzica a fost mai proastă decât de obicei (asta sau faptul că eram pentru prima dată în acel club :D), tipii mai puţini atrăgător, tipele mai grase. În timp ce dansam, mă mai trezeam realizând că sunt foarte (chiar prea) lucidă. Toţi în jur erau high, încleştându-şi fericiţi degetele pe pahare, sticle, pulpe sau coapse, în timp ce un fum gros învăluia atmosfera psihadelică. Iar eu supravegheam toată scena ca o dirigintă în excursie cu clasa a V-a la Băile Felix.

Măcar mi-am răspuns la eterna dilmă: aş putea dansa cocoţată pe un podium fără alcool la bord? Răspuns: da, nu pot rezista tentaţiei scenei, orice aş (sau n-aş) face. Plus că am fost mândră nevoie mare când am reuşit să ghidez taximetristul pe străduţele întortocheate spre casă (eu, care de obicei mă uit cu un zâmbet tâmp pe geam şi mă mir cum de nu recunosc nicio stradă noaptea şi de ce azi-dimineaţă clădirea aia nu era acolo).

Când am ajuns acasă mai aveam destulă energie cât să-mi spăl bluziţa, să mă joc cu Lily şi să-mi fac ordine pe birou. La 4 dimineaţa. Gosh, I miss damage control!!!

Ce mi-a adus Moş Nicolae

Cam de 4 ani (de când nu mai locuiesc cu ai mei) sărbătoarea de Moş Nicolae e un moment uşor penibil. În fiecare an i-am luat fostei mele colege de apartament un mic cadou. Fără să mă aştept ca gestul să fie reciproc, fireşte. Doar că această colegă avea obiceiul (foarte enervant!!) de a se lamenta a doua zi de mă făcea să regret că mi-a trecut prin cap să-i cumpăr ceva mic şi drăguţ. Dialogul din dimineaţa de 6 decembrie era, fără excepţie, următorul:

-Vaaaaaaai, Ina! Mi-ai luat ceva de Moş Nicolae!

-Ei, nu eu, Moşul...

-Vaaaaaaaaaai, dar eu nu ţi-am luat nimic ţie!

-E, fii serioasă!

-Vai, dar mă simt aşa de prost!

-N-ai de ce! Termină cu prostiile!

-Dar nu trebuia să-mi iei nimic!

-Dar nici nu ţi-am luat eu. A fost Moşul.

-Păi acuma trebuie să-ţi iau şi eu ceva...

-Băi, mă enervezi! Nu trebuie să-mi iei nimic!

-Păi cum să nu-ţi iau nimic dacă tu mi-ai luat! Vai, mă simt aşa de prost...nu trebuia să-mi iei..

De obicei de la a treia replică începeam să mă gândesc la metode rapide prin care mi-aş fi putut curma suferinţa. Tot ca o regulă, discuţia asta absurdă se încheia cu mine care îmi aminteam că trebuie să cobor până la magazin/duc gunoiul/plătesc netul/whatever doar să n-o mai aud.

Bineînţeles, în dimineaţa zilei de 7 decembrie găseam şi eu în ghete ceva menit să-mi arate că-i pare rău că nu mi-a luat nimic. Anul trecut am primit ultimul nr al revistei The One. Colega mi-a explicat că văzuse că aveam deja Elle şi Beau Monde şi nu ştia ce să-mi ia. Dacă aş fi rea, aş spune că din casă lipseau şi bureţi de vase (şi că m-aş fi bucurat mai mult de ei), dar nu vreau să-mi atrag bad karma. :D

În fine, nici noua colegă de apartament nu e mare fan al tradiţiei de Moş Nicolae, dar măcar a avut bunul-simţ să nu mă tortureze cu un discurs ticsit de lamentări. Plus că de data asta Moş Nicolae a ajuns mai devreme la mine (pe 6 seara), ceea ce e un mare progres. ;)

Cadoul pe care mi l-a adus adevăratul Moş Nicolae anul ăsta a fost, însă, de mii de ori mai frumos decât orice ar fi putut să-mi încapă în ghetuţe. Anul acesta, Moş Nicolae mi-a adus 3 ore de bucurie, de zâmbet, de lacrimi şterse pe furiş, de ţinut în mână mânuţe mici. După cum v-am spus, împreună cu colegii de la „Max”, echipa clubului C4 şi TVR Cultural, am fost în vizită la Centrul de plasament Pinochio 3.

Ştiu, o să mă acuzaţi că sunt rea, dar ce-am găsit acolo nu era ceea ce mă aşteptam. Am mai fost în multe centre de plasament (aveam unul chiar în curtea gimnaziului) şi copiii pe care i-am întâlnit acolo erau în marea lor majoritate rromi (nu sunt rasistă, dar asta e realitatea), destul de obraznici şi răi (se loveau unii pe alţii, îşi stricau jucăriile etc.). Copiii de la Pinochio 3, însă, m-au făcut să le urăsc părinţii din toată inima (ştiu că e post şi nu e frumos, dar nu m-am putut abţine).

Nu înţeleg cum cineva şi-ar putea abandona, vreodată, propriul copil. Cu atât mai mult mi se pare absurd când e vorba de un copil frumos ca un înger, cuminte, deştept, care arde de nerăbdare să-ţi arate ce a primit, să-ţi povestească ce a învăţat. Şi aşa sunt cei mai mulţi dintre copilaşii de acolo.

Micuţa Carmen (pe care o puteţi vedea în partea stângă a pozei de mai jos) a cucerit inimile tuturor adulţilor veniţi cu chipul ei de îngeraş, zulufii aurii şi rochiţa ei de prinţesă. Directoarea ne-a povestit că plânge mult pentru că îi este dor de mama şi de tata care au abandonat-o recent.

Cel mai trist în cazul ei, ca şi al multor alţi copilaşi de aici, e că nu poate fi dată spre adopţie, deoarece părinţii nu au decăzut total din drepturi. Cu alte cuvinte, sunt copiii care n-au mai fost vizitaţi de părinţi de 4 ani, care nu-şi mai aduc aminte cum arată aceştia, dar care nu pot fi adoptaţi pentru că părinţii se pot întoarce oricând să-şi ceară drepturile asupra lor. E trist şi nedrept.

În afară de păpuşa cu zulufi, m-a impresionat foarte mult un băieţel care mi-a spus că îl cheamă Nicolae şi m-a rugat să iau o ciocolăţică de ziua lui din pacheţelul pe care tocmai îl primise. A trebuit să mă întorc cu spatele pentru câteva clipe pentru că mi se strânsese un ciorchine de lacrimi în ochi.

Copiii au dansat, au spus poezii şi au cântat colinde, s-au bucurat de fiecare carte şi jucărie (unii au strâns hulpavi cărţile în braţe deşi nu ştiau să citească încă, dar le voiau pentru poze). Mai jos sunt câteva dintre sutele de poze făcute dar şi un link către un mic filmuleţ (de calitate puţin mai slabă, dar orişicât).

O să mă întorc acolo curând. Am făcut o promisiune. :)