Cele mai bune 5 lucruri din 2010

Acesta este postul cu care imi iau ramas bun de la voi pe 2010.

Dupa un 2008, care a fost cel mai greu an de pana acum si un 2009, in care am fost practic paralizata emotional (si din care nu-mi aduc aminte aproape nimic), 2010 a fost un an al dezmortirilor. In mod cert nu cel mai bun de pana acum, dar unul in care lucrurile au inceput sa se aseze si care sper sa reprezinte doar rampa de lansare pentru anii mai buni, care vor urma.

Iata care sunt, pe scurt, cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat in 2010:

1.    M-am indragostit. De doua ori. Si m-am dez-indragostit, tot de atatea ori.
2.    Mi-am indeplinit un vis mai vechi si m-am angajat la Tabu. Unde fac ceea ce-mi place, inconjurata de oameni foarte misto.
3.    Am avut parte de momente minunate alaturi de prieteni vechi si dragi si mi-am facut prieteni noi, pe care ii simt la fel de aproape ca pe cei vechi. Yes, Diana, I'm talking about you.
4.    Am fost la concertul Muse pe Wembley Stadium, la Londra. Daca nu as avea o poza cu mine in tricoul turneului, cu o fata euforica, in mijlocul multimii, as crede ca am visat totul.
5.    Am invatat diferenta dintre giving up si letting go. Si le-am pus in practica pe amandoua.

Pentru 2011 va doresc ceea ce imi doresc si mie: sa ne surprinda, in all the good ways.

Pana atunci, petrecere frumoasa si sa ne recitim cu bine!

To Madam, with Love

Ideea titlului mi-a venit de la celebrul film din `67 al lui Sidney Poitier si acest post este raspunsul meu la leapsa Tomatei cu Scufita.

Diriginta mea din liceu n-a fost cel mai exigent profesor pe care l-am avut vreodata. Si nici macar cel mai permisiv. Lectiile pe care mi le-a predat nu mi-au schimbat fundamental viata si intalnirea cu ea nu m-a facut sa realizez ca am vreun talent ascuns. Cu toate astea, daca cineva mi-ar cere sa-i spun un profesor care mi-a ramas drag, as spune „doamna diriginta” fara sa stau pe ganduri.

Majoritatea profesorilor nostri transformau orele de curs intr-o competitie acerba intre elevi (motivandu-i si mai mult pe cei buni si lipsindu-i de orice motivatie pe cei slabi) sau, dupa caz, intr-o pivnita a KGB-ului, in care, daca nu dadeai raspunsul corect la intrebarea „anchetatorului” ti-era teama ca nu vei vedea ziua de maine.

La orele doamnei diriginte (in principiu literatura si gramatica engleza, dar si cultura si civilizatie anglo-saxona, istoria Statelor Unite si drama) nu existau raspunsuri gresite. La inceput, chestia asta era un adevarat cosmar pentru cineva atat de competitiv ca mine. Apoi am inceput sa ma relaxez si orele ei au inceput sa-mi placa la nebunie. Nu interpretam literatura dupa vreun tratat de critica si chiar si din cel mai slab raspuns, doamna diriginta reusea sa evidentieze o parere pertinenta.

Ce era cu adevarat fantastic in legatura cu ea era ca ne incuraja sa fim cat mai creativi si, totodata, cat mai personali. Puteam face proiecte pe foi de hartie, in power-point, pe coaja de copac, sau chiar cu creta, pe terenul de baschet al scolii. Puteam inregistra o melodie sau scrie si regiza o piesa de teatru pentru a ne sustine ideea. The sky was the limit. Literally.

Si-acum imi amintesc cand m-am dus sa-i spun despre tema pe care voiam s-o aboredez in lucrarea de atestat din clasa a XII-a. [Atestatul este un fel de mini-lucrare de licenta (in jur de 60-70 de pagini) pe care o sustin elevii de la clasele bilingve la terminarea liceului, iar diploma pe care o obtin le da dreptul sa predea limba straina respectiva la clasele I-IV.] Multi dintre colegii mei care si-au facut lucrarea cu alti profesori au scris analize istorice, culturale sau lucrari de analiza morfo-sintactica.

Eu m-am dus la diriga si i-am spus simplu: „Teach, vreau sa scriu despre Harry Potter. Inca nu stiu exact despre ce, dar o sa ma gandesc la asta”. A zambit foarte larg (cum facea de obicei) si mi-a spus ca e o idee grozava. In cele din urma, lucrarea a iesit foarte bine (am analizat simbolurile, personajele si temele de inspiratie greco-latina din cele 5 carti, cate se publicasera pana atunci), dar doamna diriginta n-a avut, initial, nicio garantie. In timp ce alti profesori cereau argumente in legatura cu alegerea temei si schema lucrarii, ea acceptase tema aleasa de mine doar pentru ca vazuse entuziasmul din ochii mei. Pentru ca, dincolo de a ne cultiva cunostintele despre cultura si civilizatia anglo-saxona sau gramatica engleza, doamna diriginta ne cultiva entuziasmul, pasiunea si artificiile care apareau cand faceam ceea ce ne placea.

Iar orele de drama cu ea erau cele mai relaxante si libere ore pe care le-am facut in liceu. Cel mai adesea, piesele de teatru erau scrise chiar de noi si, in stilul ei caracteristic, ne dadea mana libera in scenografie si interpretare. Plecam apoi la diferite festivaluri de teatru nationale sau internationale si acolo se tranforma in regizor, tehnician, sunetist sau sufleor si, in general, in orice am fi avut nevoie sa iasa piesa bine.

Imi amintesc cu drag dedicatiile personalizate pe care mi le-a dat pe fiecare carte pe care am primit-o la sfarsit de an, odata cu premiul. Chiar daca erau de natura coelhiana, cu implinit de vise si intins spre stele, pe mine ma atingea de fiecare data mesajul pe care incerca sa il transmita femeia asta cu silueta incredibil de slaba si suflet incredibil de mare. Pe ultima carte, in 2005, mi-a scris „Always the first and the best. Love,”, urmat de semnatura. Inca ma uit cu drag peste randurile caligrafiate ingrijit. Nu stiu cati profesori au crezut atat in potentialul nostru cum a facut-o ea.

Privind in urma, doamna diriginta nu intra in galeria „acei minunati profesori rai” si nici in cea „hai sa nu mai facem ora si sa mergem in parc”. Dar are o galerie numai a ei, „acel profesor care m-a facut sa ma simt bine in pielea mea si care - printre if clauses si personajele Virginei Wolf - m-a invatat sa-mi sarbatoresc creativitatea si individualitatea”.

*

La finalul acestui text vreau sa va invit si eu, alaturi de Tomata, sa sustinem campania Unicef, „Viitorul copiilor incepe la scoala”. Pentru ca incredibil sau nu, in timp ce majoritatea copiilor se plang de lectii si de cat au de invatat, sunt unii care viseaza (da, viseaza) sa mearga la scoala, dar nu au rechizite sau manuale. M-au emotionat cei de la Unicef cand au spus ca „Un copil care nu merge la scoala nu stie sa-i scrie lui Mos Craciun”. 

Stiu ca Sarbatorile au trecut deja, dar donand o suma cat de mica (chiar si 20-30 de lei) pe site-ul sustineunicef.ro, ii veti ajuta pe acesti micuti sa poata sa-i scrie Mosului anul viitor. Si poate, peste ani, sa redacteze un text in care sa-i multumeasca profesorului care i-a inspirat si i-a ajutat sa-si defineasca personalitatea.  

Bobbi si cele 5 stadii ale durerii

Exista 5 stadii ale durerii: Negare, Furie, Targuiala, Depresie si Acceptare.

Modul in care trecem prin aceste stari este, evident, definitoriu pentru personalitatea noastra. Iar modul in care observam in copilarie ca parcurge familia noastra aceste stadii va defini, intr-o masura destul de mare, experienta noastra ca adult.

La mine in familie, cele 5 stadii ale durerii sunt putin diferite de norma. Cred ca am putea dinamita intreaga pregatire profesionala si experienta a unui psihoterapeut daca ar pica pe mainile noastre. Am realizat asta zilele trecute, odata cu trista trecere in nefiinta a lui Bobbi, pestisorul xipho al fratelui meu, Gelu.

Bobbi a dat semne ca nu se simte prea bine zilele trecute. Apoi, pe 19 dimineata, trecand pe langa acvariul lui, am observat ca pluteste intr-un mod foarte ciudat si ca se loveste cu capul de peretii vasului. L-am chemat pe Gelu, care s-a aplecat cu ingrijorare paterna asupra lui. L-a primit pe Bobbi cadou de majorat de la iubita lui, asa ca banuiesc ca supravietuirea pestisorului avea o puternica latura simbolica.

Bobbi nu era mort, dar expertul nostru piscicol l-a declarat grav bolnav. Au urmat cateva ore de priviri ingrijorate insotite de portii suplimentare de mancare. Spre pranz, Bobbi se misca deja normal si ingrijorarea noastra trecuse. A doua zi dimineata era mort.

Nimeni din familie nu indraznea s-o spuna, dar statea lipit de fundul acvariului si avea ochii larg deschisi. Cu toate astea, am conchis cu totii ca nu era mort, ci in coma. Primul stadiu al durerii. Negare. Asta se intampla pe 20 decembrie.

Pe 21, discutam daca n-ar fi fost o idee buna sa-i oprim “aparatele” (in speta pompa de aer), ca sa-i permitem sa “moara” in liniste. Evident, lui Bobbi, care era mort de mai bine de o zi, ii era totuna daca ii opream pompa sau nu. Cu toate astea, familia era divizata in doua si oprirea “aparatelor” nu era posibila fara unanimitate. Eram in mijlocul celui de-al doilea stadiu, negarea.

Pe 22, se produsese o revolta tacuta si cineva i-a oprit pompa de aer. Cateva ore mai tarziu, insa, altcineva repornea pompa. Treceam, evident, prin cel de-al treilea stadiu al durerii: negarea.

Pe 23, mama recunostea spasita ca ea oprise aparatele, iar Lia marturisea nu doar ca le repusese in functiune, ci si pisase si presarase in apa o jumatate de tableta pentru comotii vasco-cerebrale. Acum asteptam cu totii un miracol de Craciun – ca pastilele sa-si faca efectul si Bobbi sa-si revina. Se instalase al patrulea stadiu al durerii: negarea.

Ajunul Craciunului ne-a gasit cu bradul in casa, sunet de colinde si miros innebunitor de sarmale. Si cu Bobbi care a inceput, incet dar sigur, sa se ridice spre suprafata vasului. Am ajuns, astfel, direct in ultimul stadiu al durerii, acceptarea. 

In momentul in care scriu aceste randuri, micutul cadavru inca pluteste, semn ca, in familia mea, ultimul stadiu al durerii, acceptarea, poate fi urmat cateodata si de un alt stadiu. Evident, negarea.

Later edit: De cand am scris textul de mai sus, Bobbi a fost condus  – in sfarsit – pe ultimul drum. Cel putin asa sper. Va tin la curent daca reapare in acvariu.

Cel mai frumos cadou de Craciun

Am primit multe cadouri minunate de acest Craciun. Abia astept sa port noul meu paltonas, rochita sau bratarile atat de frumoase (ca sa nu mai spun nimic de cutia de bijuterii care le va adaposti). Inca pe-atatea cadouri ma asteapta la intoarcere, la Bucuresti.

Am avut parte de un Ajun minunat, in care ne-am uitat la “Concertul” pe HBO (minunat film, nu stiu de ce am amanat atat sa-l vad – poate doar ca sa-mi faca seara de Ajun magica), in care am baut primul whisky cu mama, in bucatarie, ca fetele, si in care am primit niste mesaje minunate: personalizate si trimise din suflet. In unul dintre cele mai frumoase, cineva imi ura “keep on making people smile”. Ceea ce-mi doresc foarte, foarte mult.

Cel mai frumos cadou de Craciun insa, ma astepta azi dimineata online. Primul ebook cu povesti de Craciun din Romania, pentru care am scris si eu o povestioara. Iti multumesc, Cristina, nu doar pentru ca inca mai crezi in magie, ci mai ales pentru ca o faci sa se intample.

Puteti descarca ebook-ul la linkul de mai sus sau il puteti primi cadou la cumpararea oricarui reader Prestigio in 2011, ca sa simtiti ca e Craciunul in fiecare zi.

Sper sa va bucurati de carticica, asa cum ne-am bucurat si noi s-o scriem.

Craciun fericit, dragii mei!

The Christmas Diaries: my top three worst dates (3)

Pe Karate Guy l-am intalnit in timpul unei calatorii foarte lungi cu trenul, in care am impartit compartimentul cu 5 vlajgani care aratau ca niste personaje dintr-o banda desenata.

Toti erau solizi, cu parul tuns milimetric si niste pectorali umflati parca cu pompa, pe care banuiesc ca as fi putut taia fara probleme o ceapa julienne. Unul dintre ei, cel ma simpatic, avea in fata o carte groasa de politologie.

Din franturi de discutii am inteles ca mergeau la un campionat national al unui sport cu batai (atunci am banuit ca e karate, de unde si numele cu care s-a ales individul nostru).

Dupa ce am raspuns politicos la cateva glumite de-ale baietilor in legatura cu catelusa mea, Lily, mi-am scos si eu lectura de tren si m-am cufundat in ea. Imi ridicam nasul din carte doar cand aveam senzatia aceea ciudata ca sunt fixata cu privirea. Atunci, pentru cateva secunde, ochii mei ii intalneau pe cei incredibili de verzi ai lui Karate Guy, inainte ca acestia din urma sa dispara subit in spatele unei carti cu denumire plictisitoare. Playing hide and seek, huh? Mkay.

Dupa cateva ore, baietii au inceput sa se foiasca si sa-si adune sucurile si chipsurile, semn ca se apropiau de destinatie. Karate Guy, insa, se misca cu viteza supersonica a unui melc sedat.

Toti ceilalti baieti au parasit compartimentul dupa alte cateva glume, dar Karate Guy inca isi cauta rucsacul in care sa bage cartea. Iar apoi, cand s-a vazut singur cu mine, s-a miscat cu viteza luminii. Si-a dres vocea, si-a cerut scuze ca ma deranjeaza si mi-a cerut numarul de telefon. Mi-a spus ca ii place de mine si ca ar vrea sa ne mai auzim.

Nu dau numarul meu de telefon unui tip strain. In tren. Niciodata. Dar combinatia dintre insolitul situatiei, privirea lui timida, strigatele ironice de pe coridor ale colegilor (trenul intrase in gara) si gluma lui ca poate nu va supravietui campionatului si n-o sa ma deranjeze oricum (probably the oldest trick in the book, huh?), mi-a dat sistemul bine pus la punct peste cap.

Asa ca i-am cerut cartea si, cu markerul fosforescent pe care-l aveam in mana, i-am notat numarul pe coperta III. Coperta era lucioasa, markerul abia se vedea si mai mult ca sigur urma sa se stearga in scurt timp Asa ca am facut si eu o gluma si i-am spus ca daca-l mai vede la intoarcere poate sa ma sune.

Pesemne si-l transcrisese in mobil de cum a coborat din tren, pentru ca peste cateva zile, ma suna victorios. Castigase medalia de argint la Campionatul National de K1 si ma invita sa sarbatorim. Ma asteptam sa-mi propuna vreun bar sau pub, asa ca, atunci cand am auzit unde, era aproape sa cad de pe scaun: la Targul de carte Gaudeamus! Banuia ca-mi plac cartile si se pare ca ii placeau si lui, asa ca voia sa imbinam utilul cu placutul. Pentru ca oricum aveam de gand sa merg la targ sa-mi cumpar cateva carti, am spus da.

Ne-am intalnit in parcarea complexului Romexpo si, inainte sa intram in incinta, am decis sa mancam o inghetata de la o rulota-magazin. Asa ca ne-am asezat la o coada destul de lunga, la care ne-am petrecut urmatoarele 5 minute sporovaind. Karate Guy era student in ultimul an la Stiinte Politice si parea destul de simpatic. Cand mai aveam in fata vreo 2 oameni, s-a aplecat cu o miscare brusca spre mine sa ma sarute.

Intr-un gest reflex, derivat probabil din instinctul de supravietuire, am intors obrazul si am evitat coliziunea. Cand m-am intors spre el cu o privire socata, individul a izbucnit furios:

-    Ce nu va suport eu pe voi, mironositele care credeti ca nu da bine sa va lasati sarutate la prima intalnire!

Toti oamenii s-au intors sa se uite la noi. Iar el a inceput sa rada putin nervos, de parca ar fi facut cine stie ce gluma buna. M-am facut rosie ca ketchupul picant. Dupa ce pulsul mi-a revenit la normal, am inceput sa-mi evaluez optiunile: sa fug, nu puteam – probabil avea in picioare o forta cel putin la fel de mare ca cea din maini. La naiba, oare la K1 lovesc si cu picioarele? Sa stau era la fel de periculos – daca il infuriam si imi arata motivul pentru care luase medalia aia? Sa-i spun ca trebuie sa plec urgent undeva? Daca ma urmarea?

Dupa cateva secunde care au trecut ca secole, am decis ca singura solutie sigura era sa intru in incinta – un loc plin cu oameni si, probabil, cativa agenti de paza – sa stau cat de putin posibil si apoi sa plec, cu prima ocazie. Am mancat inghetata (pe care nu-mi amintesc cand si cum am cumparat-o) cu cea mai mare viteza, dupa care am intrat in targ.

Nu mai stiu cat am stat – vreo ora si ceva. In tot acest timp n-am facut decat sa vorbesc minimul necesar si sa-i incuviintez toate ideile, de teama sa nu-l supar. Ma simteam ca un agent secret trimis intr-o misiune cu un psihopat. Mereu atenta la intonatia vocii, la mimica si gestica lui. Parea normal si destul de stabil psihic, dar la fel paruse si in primele 10 minute ale intalnirii, cand incercase sa ma sarute si se rastise la mine, din senin, in fata a vreo 10-12 oameni.

A fost cea mai lunga si obositoare prima intalnire din viata mea. Dupa ce ne-am invartit de cateva ori printre standuri si si-a cumparat toate titlurile de dezvoltare personala de pe lista (era preocupat de dezvoltare personala, ahahahaha) a observat mirat ca nu-mi cumparasem nimic. Ups!

Evident, intre grija de a nu mi-o incasa la vreo replica deplasata si o atentie sporita la orice gest sau cuvant care ar fi putut indica surescitare nervoasa din partea lui, numai la carti nu mi-a stat gandul in mijlocul unui targ de carte! Ca sa nu-i trezesc suspiciunea, insa, am cumparat primul titlu care mi-a iesit in cale.

In cele din urma am ajuns cu bine acasa si nu l-am mai revazut niciodata pe Karate Guy.

Inca mai am insa in biblioteca “Votca-Cola” de Irina Denejkina, cu o insemnare amuzanta pe prima pagina, care-mi va aduce mereu aminte de cea mai dezastruoasa intalnire din viata mea.

The Christmas Diaries: my top three worst dates (2)

Pe locul II al podiumului celor mai proaste intalniri se afla The guy next door, un tip care, sincera sa fiu, nu m-as fi asteptat nicio secunda sa intre intr-un astfel de top. In primul rand pentru ca a trecut summa cum laude de primele doua intalniri. Ne-am simtit amandoi foarte bine (dupa cum mi-a confirmat si el) si toate semnalele indicau ca suntem nu pe calea, ci chiar pe autostrada cea buna.

Pentru a treia intalnire a ales el un restaurant foarte fancy. Din ala cu chelneri cu manusi albe si frapiere pe mese. Tin minte ca, in ciuda decorului care ma stanjenea putin, ma simteam in largul meu cu el, si am inceput sa glumesc in legatura cu felurile de mancare ale carora nume nici nu le puteam pronunta bine.

De aperitiv si felul principal am trecut povestind absorbiti si aproape nici n-am remarcat cand am ajuns la desert. Si, in timp ce asteptam perele William in nu stiu ce sos de caramel, tipul ma priveste zambind si-mi marturiseste ca vrea sa se mute si ca si-a gasit un apartament pe Turda (pe vremea aia stateam la intersectia Turda cu 1 Mai).  

“Ce tare!”, ii raspund eu naiva. “O sa stai aproape de mine!” “Stiu”, imi raspunde The guy next door zambind cu subinteles. “Tocmai de-asta ma mut”. Ma pregatesc sa rad, dar nu mai am cand. Pentru ca in secunda doi imi spulbera orice speranta ca ar fi fost o gluma, explicandu-mi cum suntem noi suflete pereche, cum deocamdata vrea sa stea cat mai aproape de mine si cum poate in curand o sa ma mut eu in noul lui apartament sau el la mine.

Say whaaaaaat?! Am luat o gura mare de vin pentru ca brusc in gatul meu se facuse Desertul Gobi. Dupa care am incercat sa-i explic ca poate n-ar trebui sa ne grabim, ca nu ne cunoastem aproape deloc, ca e abia a treia intalnire, ca hai sa vedem cum evolueaza lucrurile etc. etc. Dar indiferent cat de logica si persuasiva credeam eu ca sunt, baiatul nostru stia una si buna. N-a mai intalnit pe nimeni ca mine, this is it, n-avem de ce sa pierdem timpul, planetele s-au aliniat bla bla.

Cand a sosit, in sfarsit, desertul, deja nu mai eram singuri la masa. In jurul nostru se inghesuiau viitorii nostri copii cu jucariile si hainutele lor, bibliotecile, canapelele si draperiile viitorului nostru apartament, bagajele viitoarelor noastre concedii impreuna, rudele mele si ale lui, cartile mele si albumele lui, ficusi, tavi de prajituri si sisteme home cinema, toate intr-o piramida ce aveam impresia ca urma sa se prabuseasca in orice moment pe mine.

M-am scuzat ca trebuie sa merg la baie, m-am ridicat aproape impleticindu-ma si am evitat in ultimul moment coliziunea cu viitoarea noastra masina de spalat vase. Dupa care mi-am petrecut cateva minute in oglinda baii, cu apa rece suvoindu-mi pe incheitura mainii, incercand sa ma conving ca nu visez. Cand m-am intors, am evitat sa privesc spre servetelul lui: eram convinsa ca in absenta mea desenase pe el schita viitoarei noastre case.

Intalnirea cu The guy next door a fost, intr-adevar, freaky, si l-a facut sa-si piarda sufixul “definitely” mai repede decat pot sa-mi scot cardul din portofel atunci cand o rochie care imi place e la reduceri. Cu toate astea, nu se compara nici pe departe cu intalnirea cea mai plina de adrenalina din toata viata mea, cu un campion national la K1, pe care l-am botezat The Karate Guy. Despre asta, insa, in episodul viitor.

The Christmas Diaries: my top three worst dates (1)

Mai sunt 3 zile pana la Craciun si 9 pana la Anul Nou.

Perioada asta a anului este, prin excelenta, una a bilanturilor. A privitului in urma si a bifatului de rezolutii, succese nebanuite sau esecuri rasunatoare. Eu una mi-am pierdut lista cu rezolutii, dar am ceva si mai bun pentru voi.

Asa ca luati-va o cana cu cacao fierbinte, asezati-va comod in fotolii si pregatiti-va sa parcurgem impreuna, in urmatoarele 3 zile, serialul celor mai jenante intalniri carora, in mod surprinzator, le-am supravietuit. Un fel de bilant personal si cadou de Craciun pentru voi, daca vreti.

Inainte de a incepe insa, trebuie sa decernam o mentiune speciala din partea juriului, pentru o intalnire din categoria #WTF. Iar diploma i se acorda celui pe care l-ati cunoscut sub numele de “Hey Eugene”.

Premiul III (foarte disputat, de altfel) se acorda unui individ pe care l-am botezat cu afectiune The MP guy. Ne-am cunoscut online si a fost chimie de la primul click. Dupa o noapte in care am vorbit non-stop vreo 12 ore pe messenger (a doua zi aratam atat de sifonata incat am fost intrebata daca fusesem implicata intr-o coliziune cu un tren), am decis ca era musai sa ne vedem chiar in acea zi. Am mers la locul de intalnire cu foarte mari emotii. Tipul era pretty much a dealmaker: open-minded, foarte amuzant, sigur pe el, ironic si capabil sa treaca de la discutii despre formatii big in Japan din anii ’80 la filmele lui Tarkovsky.

Prima jumatate de ora din intalnire cred ca mi-am petrecut-o cu gura intredeschisa. Tipul din fata mea era orice mai putin interesant, foarte amuzant, sigur pe el si ironic. De fapt, putea fi cel mai amuzant si simpatic tip de pe planeta, dar n-aveam de unde sa stiu, pentru ca abia deschidea gura.

Dupa ce am obosit sa ma simt ca un politist de frontiera american in fata unui imigrant mexican (pentru ca ceea ce practicam semana mai mult cu un inchizitoriu si mai putin cu un dialog), am ajuns sa-l intreb daca are, poate, un frate geaman? Nu? Atunci poate un frate mai mic sau mai mare, un verisor, un coleg de apartament, un prieten care a dormit azi-noapte la el? Nu? Sigur-sigur? Intr-un final, a trebuit sa accept ca tocmai facusem cunostinta cu primul tip cu personalitati multiple (sau multiple personalities, de unde si MP) din viata mea.

Problema cea mare era acum ca, in timp ce The MP guy had the time of his life, fixandu-ma cu o privire in care fascinatia se impletea cu o activitate foarte scazuta a undelor cerebrale, eu nu stiam pe unde sa ma evapor. Cu ocazia asta, de altfel, am invatat cate tipuri de taceri exista. Cred ca individul isi dadea doctoratul in tacere si eu eram, probabil, studiul lui de caz. Si tipul asta stia sa taca, nu gluma! De la taceri stanjenite, la taceri incapatanate, taceri plictisite si taceri cu subinteles, am trecut prin toate. De mai multe ori.

Pentru ca bunul meu simt este ridicol de cele mai multe ori, nici nu indrazneam sa ma uit pe ecranul mobilului la ceas. Desi privind pe fereastra cafenelei imi dadeam seama ca trecusera abia vreo 1-2 ore, aveam senzatia ca sunt captiva de luni de zile acolo si nu m-as fi mirat daca oamenii ar fi trecut brusc de la pantaloni scurti si fuste la paltoane si fulare. Sau daca ar fi inceput sa ninga, de altfel. Stai, ala n-a fost un fulg?!

Am fost trezita din reverie de cel mai frumos sunet din lume. Ringtone-ul mobilului meu, semn ca Atotputernicul auzise “Tatal nostru”si “Inger-ingerasul meu” (singurele doua rugaciuni pe care le stiu si pe care, intr-un moment de agonie, le-am spus in gand). 

Era sora mea, Lia.

-Hei, ce faci?
-Bine, in oras. S-a intamplat ceva?
-A, nu. Tata m-a rugat sa te sun sa-ti spun ca a venit acasa un plic de la BRD pe numele tau.

Am simtit ca mi se inmanase un “Get out of jail free” card (Monopoly people know what I'm talking about ) si, impinsa de disperare, n-am ezitat sa-l folosesc.

-Poftim?!?
-Am zis ca a venit un plic de la BRD pe numele tau si tata m-a rugat sa te sun, ca sa stii.
-Cand? Acum?!!
-Nu, ieri sau alaltaieri. Dar abia azi si-a adus aminte.
-O, Doamne! Ok, vin imediat.
- Te prostesti? N-auzi ce-ti spun?!
- Cat de repede pot! O sa iau un taxi.
- Aaaa! Esti cu cineva? Haha! Vrei sa ma prostesc si eu?

Unul dintre miile de motive pentru care imi iubesc sora.   She gets me. Am inchis telefonul, inainte sa ma faca sa izbucnesc in ras cu replicile ei.

-    Era colega mea de apartament. Tocmai s-a spart o teava in bucatarie si e disperata. Imi cer mii de scuze, dar trebuie sa plec.

Tristetea din ochii lui The MP guy m-a facut sa cred ca intalnirea noastra se desfasurase in doua universuri paralele: universul meu, in care mai aveam putin si simulam o criza de epilepsie, numai sa plec de-acolo si al lui, in care ne simtiseram atat de bine incat puteau exista motive de regret la despartire. Am plecat cat de repede am putut, nu inainte sa-i promit ca vom repeat experienta intrerupta pe nedrept de micul dezastru domestic. “Over my frozen to death, cut into tiny pieces and then incinerated body”, am murmurat eu in timp ce cautam cea mai apropiata iesire din local.

Bineinteles ca, dupa vreo trei invitatii respinse din cauza unor dureri de cap, vizite neasteptate de la prietene din Franta si ore suplimentare la birou, The MP guy, care nu era idiot (nu v-am spus ca isi dadea doctoratul in tacere si efectele ei asupra femeilor la prima intalnire?), s-a prins ca ceva nu e in regula si m-a rugat sa-i spun ce. Hmm, how do I put this gently? Nu esti tu de vina, ci personalitatile tale multiple? Eram sigura ca individul care imi spusese ca se simtise “extraordinar” la prima noastra intalnire n-avea cum sa inteleaga de ce as fi preferat sa mananc carton cu garnitura de ricotta decat sa mai suport alte doua ore de tacere si priviri fixate.

Inca mai am numarul lui in agenda telefonului, urmat de adverbul “never”. Ca o paranteza, pastrez mereu numerele de telefon ale tipilor cu care am iesit, ca nu cumva sa nu stiu cine suna si sa raspund cand n-ar trebui sa o fac. Exista 3 adeverbe pe care le folosesc ca un fel de cod: personal “never”, “maybe” si “definitely”. The MP Guy a intrat direct la “never”, dar tipul de pe locul 2 al acestui top si-a facut intrarea in agenda la categoria “definitely” si a sarit apoi brusc la “never”.

Cum s-a intamplat asta si cum a decurs intalnirea care i-a oferit un bine-meritat loc II, in episodul de maine.

O poveste de Craciun

Am scris povestea de mai jos la invitatia Cristinei. Textul va aparea in primul ebook cu povesti de Craciun din Romania. N-am prea fost eu vizitata de Muza Inspiratiei, dar sper sa va placa ce-a iesit.  

*

Scena naşterii lui Iisus 

„Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.“ (Luca, 2.6)

Maria se foi insesizabil pe scândura de lemn. Înţepenise. De fapt, o durea tot corpul. Iar mâinile îi amorţiseră de frig. Trebuia să-şi mai fi pus o haină pe dedesubt se gândi – ce proastă a fost! Dar cine şi-ar fi închipuit că avea să fie atât de frig? Probabil e cea mai rece iarnă din ultimii 10 ani. În plus, animalele alea n-ar fi trebuit să facă puţină căldură? Noroc cu oaia care adormise cu spatele pe picioarele ei. Măcar la picioare îi era cald.

Ridică cu grijă copilul care îi alunecase puţin în poală. Trebuia să fii mai atentă, se certă în gând, ai, în fond, o responsabilitate destul de mare. Doar nu vrei să rămâi în istorie drept femeia care l-a scăpat pe fiul lui Dumnezeu pe podeaua unui grajd! Privi cu colţul ochiului la Iosif. Părea îngândurat. Îi plăceau ochii lui verzi, încruntaţi, barba lui stufoasă şi braţele puternice. Poate ar trebui să-i spună ceva? Să înceapă o conversaţie? Scutură uşor din cap. Acum nu era nici locul şi în niciun caz nici momentul să se gândească la cât de bine arăta Iosif. Amândoi aveau o sarcină şi trebuiau să se achite corespunzător de ea. În plus, ce i-ar fi putut spune? Totul se petrecuse atât de rapid că nici n-au avut timp să se cunoască.

Oftă. Vru să-şi întindă puţin spatele, când simţi o răsuflare caldă în ceafă. Se înfioră – dar nu, nu era Iosif. Era una dintre cele două vite. Ura vitele. Ura mirosul lor, coarnele lor mari, fălcile lor imense. Dacă ar fi muşcat, Doamne fereşte, din prunc?! Maria – femeia care a lăsat o vacă să-l muşte pe Mântuitor. Nu, nici aşa n-ar fi vrut să fie cunoscută. Începu să respire sacadat. Nu e momentul să ai un atac de panică, nu e momentul să ai un atac de panică. Ştiai că o să fie vite, ai spus că nu te deranjează.

Şi-atunci se petrecu miracolul nesperat. Iosif veni lângă ea şi cu bătăi uşoare pe spatele animalului, îl conduse spre un colţ îndepărat al încăperii. Maria răsuflă uşurată şi îi aruncă cel mai recunoscător zâmbet posibil. Iosif îi zâmbi şi el şi îşi reluă locul de partea cealaltă a ieslei. Ce frumos zâmbeşte, îşi spuse el. Ce buze roşii şi perfect arcuite are. Şi ce bine îi vine haina albastră! Îi scoate în evidenţă ochii negri. Să-i spun asta? Nu, cu siguranţă e deplasat. O să mă considere un pervers dacă îi fac complimente în condiţiile astea.

Condiţiile astea! Abia îşi înăbuşi un râs ironic. Şi-o închipui pe maică-sa, care toată viaţa îi spusese că e un ratat şi că n-o să ajungă nimic, la fel ca taică-su. Să-l vadă acum – cum îşi petrece noaptea de 24 decembrie, dârdâind de frig într-un grajd plin cu oi şi vaci, cu o femeie pe care, la drept cuvânt n-o cunoaşte, şi care ţine în braţe un copil al cărui tată e nimeni altul decât Sfântul Duh. Hahahaha. Sfântul Duh! Râse în sinea lui, încântat de propria-i ghiduşie. Într-adevăr, expresia de pe faţa bătrânei lui ar fi fost nepreţuită.

Îţi frecă uşor mâinile una de alta. Al naibii frig. Probabil cea mai rece iarnă din ultimii...ce 10, 20 de ani! Ar fi ieşit puţin din grajd să caute nişte vin fiert, dar Maria s-ar fi supărat foc şi pară pe el. Zâmbi la gândul privirii ei furioase. Cum s-o lase singură în mijlocul animalelor, mai ales când a văzut ce frică îi era de vacă? A vrut ea să facă pe viteaza înainte, dar era clar că mai avea puţin şi leşina. Acum înţelesese şi care era, de fapt, principalul lui rol în toată treaba asta. Să ţină vitele la distanţă de Maria. Nu era atât de rău pe cât suna. Poate, după ce toată treaba asta se va termina, o să... Dar gândurile îi fură întrerupte de o voce veselă:

-    A venit schimbul doi! strigă un bărbat cu o robă şi o barbă la fel ca ale lui. Şi-au scuturat scurt şi prieteneşte mâinile. Frig în seara asta, nu-i aşa? continuă nou-venitul.
-    N-am mai văzut aşa ger de când eram copil, încuviinţă Iosif.

Din spatele bărbatului se ivi o femeie înaltă, negricioasă şi cu maxilare proeminente, îmbrăcată într-o haină albastră, la fel ca a Mariei. 

Cedându-le locul noilor veniţi, Maria şi Iosif şi-au luat paltoanele din spatele grajdului şi au părăsit scena naşterii. Pentru câteva secunde, amândoi au fost orbiţi de miile de firme luminoase şi becuri de pe bulevard.

Au mers o vreme în tăcere, până au ajuns la intersecţia Broadway cu 44th Street. Şi, după ce şi-au urat politicos „Sărbători fericite!“, au pornit încet în direcţii opuse. Păcat! gândi fata. Nu fi tont! se încurajă băiatul şi strigă după ea:

-    Mi-ar plăcea să ne mai vedem, mai ales fără vaci în jur!

Ea râse cu poftă, semn că l-a auzit şi îi flutură din mână.

-    Stai puţin! strigă băiatul. Nici măcar nu ştiu cum te cheamă!

Fata îi strigă ceva, chiar înainte de a fi înghiţită de mulţime. Răspunsul se pierdu însă în vacarmul din Times Square.

*

Iata si cateva dintre minunatele povesti scrise de ceilalti colegi de proiect. In ordinea cronologica in care le-am lecturat: "Craciunul lui Pic, un motan care a fost altceva" a lui Semanticus - o poveste excelenta de citit celor mici de Ajun, "Rosu aprins" a colegei mele, Andreea - text pe care mi-as fi dorit sa-l fi scris eu,  "Iesirea din parc", emotionantul text al Cristinei, "Sopirlache sau Sopirlash. Cum preferati", povestea exotica a lui Joe si minunata "Poveste de Craciun" a lui Cornel Ilie (de la Vunk). Abia astept si celelalte povesti!

The Guerrilla after-party survival kit

Azi-noapte am fost la petrecerea anuala Radio Guerrilla, in Kulturhaus. What a night!  

N-are rost sa va zic cum a fost muzica (d’oh) si nici bautura (au mers Campari Orange una dupa alta ca mioarele la tuns), dar tin sa va povestesc despre 3 lucruri care m-au uns pe suflet.

Este vorba, in primul rand, despre cele mai bune sarmale cu mamaliguta pe care le-am mancat anul asta. La orice ma asteptam de la party-ul asta, mai putin la niste sarmale that rocked my socks. ))

In timp ce infulecam una dintre delicatesele astea de parca ar fi fost ultimul lucru pe care il mancam pe lume, colega mea, Andreea, ma intreaba daca l-am recunoscut pe Electric Brother, care si el, proslavea cot la cot cu noi bucatele divine. Daca credeti ca muzica e limbaj universal si apropie oamenii, stati sa vedeti sarmalele Guerrilla! De fapt, puteai ghici oamenii din club care le gustasera dupa ceea ce, intr-un moment de maxima inspiratie creatoare, am numit “zambetul post-sarmalic”. ))

In al doilea rand, dupa sarmalute a mers la fix zbantuiala pe muzica mixata de Gojira. Craioveanu a prestat si el niste chestii culturalo-artistice in acest timp pe scena (baietii de la Animal X ar fi fost invidiosi pe el la cateva faze), motiv pentru care am inteles ca n-a mai ajuns azi dimineata la emisiune.

Last but not least, cea mai tare chestie a serii a fost, fara indoiala, cadoul de plecare. Care cadou n-avea un nume, dar eu l-am botezat “the Guerrilla after-party survival kit”. Si care continea, pe langa o punga de cafea, un set de la Clinique cu un mini demachiant, o mini crema pentru ochi si un mascara. Pentru ca azi-noapte dupa party n-am mai ajuns acasa (si am dormit intr-un loc in care demachiantul e la fel de usor de gasit cum sunt cocotierii in Podisul Mehedinti), trusa Clinique practically saved my face. Daca ar fi continut si o cutie de aspirina, as fi declarat gift bag-ul de la Guerrilla cadoul anului.

La multi ani, Radio Guerrilla! Si mersi pentru o seara faina de tot.

Familia este...

...foarte greu de definit. Cate familii, atatea definitii, nu-i asa? De aceea mi s-a parut  simpatica initiativa celor de la Microsoft, care si-au propus sa creeze un dictionar online cu definitiile cuvantului "familie", odata cu lansarea Windows 7 Family Pack. Asa ca l-au rugat pe Andrei sa lanseze provocarea pe Twitter si apoi sa faca o selectie a celor mai simpatice defintii. 

Mi-au placut la nebunie definitiile lui @tomanicolau: "Familia e numarul de telefon fix de acasa, salata de vinete, ciocolata primita de la bunica, frigiderul cu abtibilduri (nu cu magneti)", lui @cristinabazavan: "Iubirea pe o autostrada cu dublu sens si muuuuulte benzi" si a lui @ClaudiaTocila "Ce-ti ramane dupa ce nu-ti mai ramane nimic".

In dictionar au intrat si doua definitii pe care le-am oferit eu:

Daca prima recunosc ca e cam lame (am o scuza pentru ea, a fost scrisa tarziu in noapte, bine? ), cea de-a doua reflecta perfect modul in care ii simt pe ai mei si in care ma simt cand sunt acasa. 

Aici gasiti toate cele 95 de definitii ale familiei. Voi ce spuneti? Ce este familia?

Despre cum am incercat un tratament cosmetic in avanpremiera mondiala

Ieri seara am fost rasfatata cu un tratament cosmetic fantastic, care va fi lansat in saloanele si spa-urile din Paris, Beverly Hills, Tokyo sau Milano abia la inceputul anului viitor. Despre cum m-a intinerit cu 23 de ani tratamentul facial Aromatic Visage Skin Care de la Guinot si de ce a ajuns acesta sa aiba avanpremiera in Romania, mai jos.

Cand am primit o invitatie la lansarea unui nou tratament de infrumusetare la Centrul Silhouette, am banuit ca va fi o seara relaxanta. Asteptarile mi-au fost insa depasite. Sampania si piscoturile cu care am fost asteptate in decorul luxos al centrului de infrumusetare, precum si discutiile cu cele 7 fete (redactori de la diferite publicatii glossy tiparite sau online) ar fi fost suficiente sa-mi faca seara frumoasa. Adevarata atractie a serii, insa, a fost tratamentul facial de la Guinot care mi-a redat, pentru cateva ore, tenul pe care l-am avut cand eram bebelus.

In primul rand, tratamentul, bazat pe uleiuri esentiale, e 100% natural si 100% personalizat. Sedinta incepe printr-o consultatie cu esteticiana, in urma careia aceasta prescrie un anumit ulei esential, care corespunde cu tipul tau de ten si, mai ales, cu obiectivul tau de frumusete. Uleiurile esentiale sunt chestiile alea in sticlute mici, obtinute din presarea a tone si tone de diverse plante, cum ar fi lavanda, rozmarinul, musetelul, eucaliptul etc.

In cazul meu, esteticiana a stabilit ca am un ten mixt si a ales o combinatie de uleiuri esentiale pentru echilibru. A urmat apoi un masaj cu uleiurile alese (in timpul caruia cred ca am atipit de cateva ori – aveam o senzatie geniala ca ma scufund intr-o piscina cu apa calda) si, dupa ce acestea au intrat in profunzimea pielii, esteticiana mi-a preparat o masca de fata care trebuia sa faca tenul sa straluceasca instantaneu. Tratamentul s-a incheiat cu un tonic si o masca pentru revitalizarea tenului stresat.

Cand m-am uitat in oglinda, dupa 40 de minute de tratament, aveam impresia ca am inghitit un bec. Fata imi stralucea, la propriu, singura parte proasta fiind ca, radiatia aceea incredibila facea orice punct negru sau pata rosie minuscula sa para ca un elefant roz intr-o piscina gonflabila. So very there. Partea geniala a fost insa ca pielea mea avea finetea unui fund de bebelus, dar un miros de vreo 10.000 de ori mai bun. )) Si acum inca simt senzatia de catifelare ori de cate ori o ating. Sunt curioasa cat timp o sa reziste.

Mai fascinant decat tratamentul in sine, insa, a fost de ce a decis colosul Guinot sa lanseze produsul in avanpremiera in Romania? Am vrut sa o intreb asta pe doamna Lili Baaddi, managerul general al Silhouette Romania, dar mi-a fost teama sa nu emit o stupiditate. Nu m-am putut abtine, insa, asa ca mai tarziu in cursul serii intrebam un trainer Silhouette. Doamna mi-a spus ca totul i se datoreaza dnei Baaddi, care colaboreaza cu Guinot de peste 25 de ani si care a adus produsele institutului de frumusete in Romania.

Faptul ca seara trecuta tenul meu a stralucit si a fost mai fin decat l-am stiut vreodata a fost, intr-adevar o chestie foarte faina. Ceea ce mi se pare si mai extraordinar, insa, a fost ca o romanca a reusit, prin networking personal, profesionalism si dedicare, sa convinga sefii unui concern international de lux, prezent in peste 60 de tari de pe 5 continente, sa lanseze in avanpremiera un produs intr-o tara semi-obscura (no offence, ma refer la piata de beauty de aici), in defavoarea unor tari cu piete mult mai dezvoltate (numai Franta are 1.600 de saloane si spa-uri Guinot!).

Imi doresc sa existe mai multe astfel de femei in Romania si ca mai multe business-uri locale sa aiba astfel de premiere, poate chiar mai mult decat ravnesc sa-mi pastrez tenul impecabil de la 2 ani.

Sursa foto.

Cheama-ma la tine/Atunci cand noaptea vine

Pana acum un an si ceva, eram o "usuratica" in materie de taxiuri: aveam vreo 15 numere in agenda si ma suiam in oricare venea primul. )))) Acum, insa, sunt intr-o relatie stabila cu o singura firma si apelez la altele doar in situatii de reala criza (combinatii gen pereche de pantofi noi, ploaie torentiala si primul taxi oprit la semafor).

Totul a inceput in ziua in care o operatoare a unei firme oarecare m-a pus pe hold. Doar ca, spre uimirea mea, din receptor n-a rasunat vreun hit al anilor '90 si nici Beethoven. Am ascultat fascinata melodia si aproape mi-a fost ciuda cand operatoarea mi-a preluat apelul. Din acea zi, am continuat sa sun firma pana am reusit sa ascult intreaga melodie.  

Ba chiar, intr-o zi cand eram cu moralul foarte aproape de pamant, am sunat la firma si am avut un dialog pe care operatoarea respectiva l-a clasat in categoria "Mare e gradina Domnului, dar sa-i vezi serele!"

- Da, va rog!

- Buna ziua. Am o rugaminte la dumneavoastra, dar vreau sa stiti ca nu e o gluma.

- Poftim..?!

- Imi place foarte mult melodia de la firma dvs, aia pe care ma puneti pe hold. N-o gasesc nicaieri pe internet si as vrea sa o ascult acum putin. Ma puteti pune pe hold fara sa ma preluati, va rog?

- Deci nu vreti sa comandati o masina?

- Nu. Vreau doar sa ma puneti pe hold, daca sunteti draguta. Multumesc mult!

Si-o fi facut femeia cateva cruci, dar peste cateva secunde, dupa ce ne-am urat reciproc o zi buna, eram pe hold si ascultam piesa. ))

Va redau din memorie cateva dintre versurile de mare angajament ale piesei, care imi aduc de fiecare data un zambet mare pe fata:

"I'm not your lawyer, you don't need advice,

I'm not your teacher, I told you twice,

I'm not your toy, don't play with me, 

I'm just your taxi driver, baby!"

dar si varianta neaosa:

"Cheama-ma si voi veni, in fiecare zi,
Cheama-maaaaa - Speed Taaaaaaxi
Cheama-ma la tine, atunci cand noaptea vine,
Cheama-ma oriunde-ai fi - Speed Taaaaaaxi.

Ca sa va bucurati de piesa la adevarata ei valoare, insa, trebuie sa-i auziti si linia melodica. E bestiala (probabil un cover dupa ceva, dar asta conteaza mai putin). Asta ca sa nu mai spun nimic de numarul de telefon, pe care, ori de cate ori imi cere un coleg un numar de taxi, trag putin aer in piept si incep sa-l fredonez "Noua patru sapte sapteeee". Altfel nu-l stiu nici sa ma tai. Probabil daca m-ai pune sa-l notez pe hartie, as face un portativ.

Daca textul asta ajunge si sub ochii vreunui PR de la Speed Taxi, sa stiti ca nu vreau calatorii bonus (n-o sa va refuz daca mi le oferiti, insa ), dar mi-as dori mult un CD cu melodia. Sau o sa continui sa va hartuiesc operatoarele. )))))

Tabu Christmas Party

A fost o petrecere asa cum ar trebui sa fie orice petrecere reusita: cu oameni simpatici, cocktailuri multe si yummy, muzica buna. O sa las imaginile - si comentariile mele, of course  ))) - sa vorbeasca de la sine.

Am avut un minunat bradut (impodobit cu bradutii facuti de noi ) si o tombola cu premii. Pe locul bradului si al cadourilor, cu doar 3 ore in urma, stateam eu, cocotata pe un taburet de la bar, in timp ce hair stylistul nostru, Mihai, se razboia cu parul meu rebel si plin de personalitate. A invins, in cele din urma. Mihai, nu parul. ))  

In mai putin de doua ore de la inceperea petrecerii, eram deja full house. Aveai loc sa arunci un ac, dar ma inoiesc ca il mai recuperai dupa. ))

Tonul l-au dat baietii de la trupa Impro-Vizatii. In imaginea de mai jos, ii vedeti alaturi de Aylin si un curajos voluntar intr-ale improvizatiei. 

Some things never change... Directia 5, intr-un recital de zile mari, care mi-a adus aminte de Balul Bobocilor de acum...hm...8 ani?

Fetele au apreciat concertul, that's for sure.    

Se pare ca, pe langa vedetele noastre, am avut invitate si vedete internationale. Domnul de mai jos, mi s-a soptit in casca, a jucat in Melrose Place. Cum n-am urmarit serialul, nu pot confirma sau infirma zvonul. Voi il recunoasteti?    

O parte din echipa Tabu, respectiv, de la stanga la dreapta: Alexandra, cea care gestioneaza imaginea Tabu in social media, Irina, brand managerul nostru, un domn de la Pernod Ricard, Sanziana, stilist si content manager web, eu, Diana, art directorul nostru, Cristi, cel care face lucrurile sa se intample, aka cel care se ocupa de productie, Cristi-fotograful si Cristi-DTP-ul nostru. 

Bineinteles, daca spui "party" si "Tabu", spui automat fete stylish, destepte si frumoase. Mai jos, doua dintre fetele cu care ma distrez de minune de fiecare data, Anna si Florina.    

Si, pentru ca ce ar fi o petrecere buna fara prieteni buni alaturi, mai jos sunt impreuna cu my lovely Alexandra.

'twas a blast. We should do it again, sometime.