Ofer recompensă şi nu glumesc

Sunt dispusă să ofer recompensă celui sau celei care îmi va oferi o explicaţie satisăcătoare pentru următoarea situaţie.

M-am întors în seara asta împreună cu colega mea de apartament de la nişte prieteni. În faţa blocului rămânem mute de uimire : “Băi, noi n-am lăsat lumina aprinsă!”, “Băi, noi n-am tras jaluzelele!”. O să ne înţelegeţi, poate, uluirea, dacă vă spun că eu am plecat acasă azi-dimineaţă la 11:30 şi Andreea la 13:00. Chiar dacă ea a plecat ultima, n-avea nici un motiv să aprindă TOATE luminile ziua în amiaza mare. În plus, Andreea nu trage NICIODATA jaluzelele, cu atat mai puţin în camera mea. De fapt, eu le trag si pe cele din camera ei. Si fac lucrul ăsta dimineaţa cand mă trezesc şi apoi seara, înainte să mă culc. Aşa că am urcat la etajul trei şi am deschis grilajul. Când am vrut să deschidem uşa, însă, am auzit sunete din interior. Nu ştiu dacă vă închipuiţi cum ţi se strânge stomacul în momente ca astea. După câteva minute, a ieşit ea o babă din apartamentul vecin, care nu înţelegea ceea ce încercam noi să-i spunem, sau cel puţin nu vroia să înţeleagă. A naibii baba! Tot ce o durea pe ea pe lumea asta a fost să-i închidem grilajul, moment după care s-a retras mulţumită. Am mers la alt etaj şi am scos un bărbat din casă. După multe explicaţii, ne-a înţeles problema şi a spus că va chema Poliţia. După care a plecat şi el, şi ne-a lăsat să păzim uşa apartamentului din care încă se auzeau sunete.

Poliţiştii au venit, după minute care au părut milenii. Nu ne-a rămas decât să-i urmărim cum îşi scot pistoalele şi lanternele şi intră precauţi în casă. Mi-a mai rămas inima în loc când unuia dintre ei i-au căzut nişte cartuşe din pistol. În rest, după ce au inspectat casa şi n-au găsit pe nimeni, ne-au cerut paşapoartele, şi-au întocmit actele şi ne-au urat “Dobranoc!”.

În urma lor au rămas luminile aprinse, jaluzelele trase şi fereastra de la bucătărie larg deschisă. Şi nimic lipsă.

Ţara lui Papurewski Wodskiewicz

Ok. Imaginaţi-vă următoarea situaţie pur ipotetică : din cauza unei spărturi în ţeava de gaz, se întrerupe furnizarea acestuia în blocul în care locuiţi. Timp de două săptămâni. Acum imaginaţi-vă că fără gaz nu vă merge centrala pentru apă caldă, aşa că trebuie să vă căraţi cu prosopel, gel de duş şi răţuşcă pe la prieteni. Dacă vă mai rămâne vreun strop de imaginaţie, mai gandiţi-vă şi la cum vă aprovizionaţi cu conserve pentru a supravieţui perioadei în care nu vă veţi putea fierbe nici un ceai. Nu vă panicaţi, însă. În afară de conseve, mai aveţi şi 6 ouă fierte (tot pe la prieteni).

Eu, spre deosebire de voi, nu trebuie să depun nici un efort de imaginaţie. Lucky me! Au polonezii modalităţile lor de a te face să te simţi ca acasă.

Oska

Girl Power!

Ca să nu-mi reproşaţi că mă plimb numai din chef în chef şi din pub în bar, o să vă mai povestesc şi despre celelalte activităţi (tot extraşcolare) pe care le mai desfăşurăm noi prin Warszawa. Par example, să vă spun câte ceva despre "Oska", al cărei site îl puteţi accesa aici.

La Oska ne-a dus Victoria, fiica decanului şi "our tutor". Când i-am propus s-o ajutăm în munca de voluntar pe care o face, ştiam despre Oska doar că e un ONG care apără drepturile femeilor. Oska e situată la ultimul etaj al unei clădiri de avocatură, şi e genul de loc în care ai sta cu dragă inimă în după-amiezile de iarnă. Pentru că ţi se oferă ceai sau cafea fierbinte, după gust. Pentru că e plin de cărţi mişto. Pentru că de la geam se văd doar acoperişurile clădirilor din jur, de ai impresia că eşti undeva sus-sus. Pentru că Martha, tipa care se ocupă de organizaţie e o femeie dintr-o bucată, open-minded şi energică. Pentru că până şi la baie sunt margarete roz-albăstrii în jurul oglinzii.:) Pentru că poţi învăţa mereu de la oamenii pasionaţi.

Chiar dacă a fost înfiinţată doar în 1997, Oska deţine o colecţie impresionantă de cărţi atât în poloneză, cât şi în engleză, referitoare la mişcarea feministă şi drepturile femeilor. Aceasta a fost de altfel şi misiunea noastră , în cele două dăţi când am fost acolo. Să le ajutăm pe Martha şi pe Victoria să reclasifice cărţile în limba engleză, şi să le introducă în baza computerizată. Şi uite aşa am petrecut câteva ore bune citind zeci de pagini despre violenţa împotriva femeii, prostituţie şi traficul de carne vie, pornografie, mişcarea feministă, drepturile femeilor în domeniul reproducerii şi sexului, imaginea femeii în media şi publicitate, discriminarea împotriva femeii în câmpul muncii etc. Am râs de căteva ori de ne-am prăpădit. N-am ştiut niciodată cât de ironico-sarcastice şi evil pot fi autoarele de tratate feministe.

Am găsit -cu stupoare- şi un articol scris de una dintre profesoarele noastre de la FJSC, Daniela Frumuşani, într-o culegere de autoare din Europa centrală şi de est. Personal, n-am avut încă ocazia să o cunosc în calitate de profesoară, dar mi-a plăcut claritatea şi cursivitatea expunerii ei despre situaţia femeii în România post-comunistă. Şi m-am întrebat: what were the chances ca, dintre toate locurile din lume, să dau peste un articol scris de ea tocmai într-un dulap al unui pod din strada Piekna? La fel de surprinzător şi amuzant a fost să descoperim o carte în întregime în limba română. Dacă n-am fi fost Andreea şi cu mine, sunt curioasă, cum s-ar fi descurcat cele două poloneze cu clasificarea cărţii? Din păcate era un fel de almanah, slăbuţ rău de tot, genul care vorbeşte despre femei utilizând bancuri cu blonde şi secretare. Deh, nu putem fi toţi perfecţi.

O să mai merg la Oska. Pentru că îmi place canapeaua de lângă ferestră cu pătura mexicană şi ceaiul amărui. Şi îmi place s-o văd pe Martha fluturând entuziasmată steagul lor vişiniu. Şi mă simt bine când mi se spune că sunt de folos. Şi când citesc cărţi de care n-aş fi auzit niciodată. Şi mai ales când văd in the little girls' room margarete pe oglindă. What more could you wish for? :)

Una pe zi cu Ina şi Andreea

De câţi polonezi, angajaţi ai Băncii Naţionale a Poloniei, ai nevoie că să afli dacă clădirea în care ai intrat e Banca Naţională a Poloniei? De 5. Unul să-ţi răspundă: "Nie Engleski"( sau aşa ceva), al doilea să-ţi spună :"No understand", al treilea să zâmbească, al patrulea să zică :" Ein moment!" şi să-l cheme pe al cincilea care să spună :"Yes. National Bank".

American Pie şi Hopelandic

În virtutea faptului că, sub influenţa ceaiului de cocaină şi a berii cu gust de cidru, am promis vinerea trecută că "we'll throw a party at our place", ieri-seară s-a dezlănţuit un adevărat teen party în apartamentul nostru înalt şi ospitalier. Mi-am adus aminte de liceu, şi m-am "melancolit".

O să vă povestesc într-o bună zi de "Petru", de meciurile de baschet după care simţeam că zbor, de olimpiadele pentru care chiuleam cu plăcere, de "diră", de admiterea mea la Buckingham şi Edinburgh, de prânzul pe care l-am servit cu ambasadorul Marii Britanii, de festivalurile de teatru internaţionale, de reflectoare care te orbesc şi de Florin Piersic Jr., de nenumăratele cure pe care le ţineam cu "fetele", de spectacolele pe care le prezentam cu Andreea (ce dor mi-e de tine!), de cum am întâlnit doi dintre cei mai (nu-există-cuvinte) prieteni pe care îi poţi spera (Lig şi Andrei), de BAC şi pregătirile cu "cealaltă Andree", de câte şi mai câte. Ştiu că mă "citesc" şi oameni de la "Petru", şi chiar din fosta mea clasă (XII B, that is), şi, cu riscul să enunţ platitudini şi clişee, vreau să vă spun:" Daţi-l încolo de stres cu Bac-ul şi facultatea! Mai întârziaţi cu colegii după ore (unii dintre ei o să dispară poate pentru totdeauna din vieţile voastre...Ralu, de exemplu, s-a mutat în Canada, şi n-am mai văzut-o ever since...), mai bucuraţi-vă de orele la care nu sunteţi o faţă într-un amfiteatru, ci o persoană pe care cel de la catedră a văzut-o crescând, şi...mai jucaţi un baschet pe terenul din spatele liceului. Pentru voi. Pentru mine.

O să trebuiască să-l silentizez pe David Grey, că altfel nu o sa-mi mai revin din starea de "I want high school back!!!!". Dap. Acum e mult mai bine. Am pus Meat Loaf cu "It's all coming back to me now" :))). Aşa. Vă povesteam de teen party-ul de azi-noapte. Am promis eu că gătesc, dar câte nu fac oamenii sub influenţa lichidului lui Bachus? N-am pregătit în viaţa mea o cină pentru mai mult de două persoane. Darmite treisprezece! Aşa că am acceptat mai mult decât încântată atunci când cineva a propus să transformăm cina într-o petrecere cu chipşi, tortillas şi bere. Oricât de mult îmi place să fierb ceai sau să fac omlete pe aragazul nostru, orice depăşeşte nivelul ăsta devine problematic. Pacience, my little friends, o să învăţ.

Am făcut cumpărături cu Andreea, colega mea, şi am dat telefoanele necesare. Portughezii (v-am povestit de ei? dacă nu, promit să o fac) ne-au dat cu flit, că n-au chef de parties, fetele din Bielorusia aveau ore marţi dimineaţa, colegele de la şcoală au boyfriendzi nevorbitori de limba lui Shakespeare, pe care nu vroiau sa-i intimidăm. Şi uite aşa ne-am trezit noi două, cele două finlandeze, Kamila (frumoasa noastră vecină, blondă şi dansatoare profesionistă pe deasupra), Rolando şi Witek. Am spus eu că a fost un teen party, dar n-a fost unul în toată splendoarea lui. Asta din mai multe motive. Pentru că ţinem la posesiunile noastre şi la mobilier nu i-am lăsat pe băieţi să aducă alte alcooale decât bere. Apoi, am refuzat să jucăm "Spin the bottle" (da, închipuiţi-vă că s-a propus la un moment-dat) şi am încercat să ţinem atmosfera în frâu.

Dacă "American Pie" poate fi denumit un moment în viaţa unei persoane, în mod cert Rolando şi Witek îl trăiesc din plin. N-o să vă vină să credeţi, dar mi-au adus caietele, să le fac tema la "Statistics". Am râs de m-am prăpădit. Ce era să fac? Fiind gazdă, şi simţindu-mă generoasă, le-am explicat cum stă treaba cu studiile socio-economice, cu cele demografice, şi cu realizarea sondajelor de opinie. Moment după care s-au relaxat şi au intrat in the party mood.

Printre momentele savuroase ale "petrecerii" au fost aruncare snuff-boxului lui Witek pe ferestra larg deschisa, de catre Mina, sau descoperirea, de către Rolando, a barului nostru secret, în care fuseseră depozitate (departe de ochii curioşi) o sticlă de Carlo Rossi şi una de Sangria şi multe alte asemenea "American Pie" moments, care au adus zâmbete amuzate pe faţa colegei mele şi amintiri. Din păcate.

În rest, mi-am petrecut seara ca un vânător în fustă, apărând scufiţe blonde şi (aparent) naive de lupi vorbitori de spaniolă. Cu alte cuvinte, în intervalul dintre înmuierea unui chips în sos de brânză şi purtarea unui mini-dialog cu Witek, mă amuzam ascultându-l pe Rolando (care s-a prezentat cu aceeaşi replică "Ronaldo, you know, like Ronaldo and Ronaldinho, the two football players!") în timp ce îi vindea gogoşi cu toate umpluturile pământului micii noastre Kamila. Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă bag aşa în sufletele oamenilor, dar, când e vorba despre apărarea celor inocenţi, puteţi conta pe mine. Acesta e şi motivul pentru care, de voie- de nevoie, a trebuit să mut ditamai casa lui Rolando, de pe plajă, acolo unde a aşezat-o flăcăul nostru în timpul discuţei cu juna blondă, cu vederea la răsărit, bineînţeles, înapoi, la distanţa de 20 de minute de mers cu autobuzul de plajă, acolo de unde fusese vineri seara, când ne povestise şi nouă de ţara natală. Tot aceleşi raţiuni umanitare m-au obligat să îi reduc lui Rolando câţiva ani de viaţă, pe care nu a apucat încă să îi petreacă, dar pe care i-a mărturisit diafanei mele blondine. Bineînţeles că la un moment-dat coloratului meu prieten îi devenise imposibil şi să pună aluatul al dospit, darmite să apuce să coacă şi să vândă gogoşile. După ce am făcut-o pe Kamila să râdă în hohote la micile "scăpări" ale lui Rolando, m-am retras cu graţie. Mission completed. Normal că tot restul serii Rolando s-a autoinvitat la Kamila cea zulufată acasă, să-şi demonstreze talentele de bucătar, sau pe cele de barman, după caz. Într-un final, am aflat că pe la 2-3 azi-noapte era acasă la finlandeze, unde- culmea! gătea pe bune. Nimeni nu s-a extaziat, însă în faţa rezultatului muncii lui.

Momentul meu preferat, însă, a fost cel în care, în penumbra cameri mele, unde m-am retras acuzând simptomele unui grav amestec de bere cu aromă de cafea (puah!) cu bere cu aromă de căpşuni (da, şi eu mă uimesc pe mine însămi) cu nu mai ştiu ce, am purtat o discuţie semi-profundă cu Mina. Fata asta a fost singura persoană în carne şi oase cu care am putut vorbi deschis de când am venit aici, faţă de care n-a trebuit să simulez buna-dispoziţie atunci când ea nu exista, care mi-a spus nişte adevăruri atât de banale, că le uitasem. Mulţumesc, Mina!

Astă seară e o nouă petrecere Erasmus, în nu ştiu ce club. Mă simt prea obosită ca măcar să mă gândesc. Colega mea şi cele două finlandeze sunt undeva pe drum la ora asta (21:45) iar eu o sa-mi citesc notiţele la fotografie, o să mai mănânc Milka albă, o să mai beau Grey Earl şi o să mai ascult "This year's love". Oriunde aţi fi, şi orice aţi face : Să aveţi o noapte liniştită!

Having Found Neverland

There's something about Paris (I)

Faithful to the saying "When in Rome, do as the Romans do", I will try, from time to time , to edit my posts in English, because some of my foreign friends complain about not being able to read anything. So,here it goes:

I have developped lately a fascination for Paris Hilton. And I'm not being ironical here. Actually, as I am writing these lines, I am listening to her latest song, "Nothing In This World" on youtube.com. I don't think that I have found anything more amusing or more refreshing to watch. The whole video is a copy of "The Girl Next Door", a teen movie starring Elisha Cuthbert and Emile Hirsch. Actually, the "looser" in Paris' video is bearing a striking resemblance to Emile Hirsch in the above-mentioned movie. Moreover, the plot outline of "The Girl Next Door" is as follows: A teenager's dreams come true when a former porn star moves in next door, and they fall in love. Former porn star? Hm... You do see the parallel, right?

Paris' video is based on highly original and emotionally involving scenes, such as the one in which the looser is face-washed in the water closet by the school's bullies, or the one in which he is pushed against the lockers. Completely new to the viewer's eyes are also the scenes in which the looser spies up on Paris' window as she undresses,the ones in which his jaws drop when he sees his gorgeous new neighbour, the images from the high school's cafeteria, or those with the cheerleaders. What really makes me shake in convulsions of laughter are the lines which appear on the screen, to complete and emphasize the moral of this musical epos. "SOMETIMES A DREAMER... IS A LOOSER" is illustrated by the tortures at which our looser is submitted to, for dearing to dream, while "SOMETIMES REALITY...IS NOT WHAT IT SEEMS" proves, once and again, that unfortunately not all the loosers on Earth will eventually get hooked with Paris Hilton, as much as they would dream about it. "SOMETIMES A LOOSER...WINS" is the reiteration of the conclusion of(almost) every single teen movie ever shot on the territory of the United States. As American high schools have only a limited number of fabulously-looking cheerleaders and hot smoking and ravishing American football players, it is up to Hollywood to prevent a national identity crisis, by convincing all the "loosers" to "DARE TO DREAM". This is also the apotheotic conclusion of Paris' video.

However, the director of the video did introduce some elements of novelty. Thus, we have the canine love scene, in which Paris' Greek chihuahua, Tinkerbell, falls in love with the looser's tuxedo-wearing chihuahua. Paris has also got a line, short, yet so full of meaning: "Cute dog!". I never get tired of listening to it. The cherry on top of this cake is, undoubtedly, the scene in which Paris dances full of hm...zest in a room full of American football helmets. The eroticism implied by that diaphanous presence in such a purely masculine medium is almost overwhelming. Too bad the scene is only 30 seconds long.

I have to return to my fascination for Paris one fine day. There are still many thing to be said.

Wilanow

A închide uşa în stil american

Dap. Cam asta a fost cu filmul meu de aseară. Şi cu piwo de după, cu prietenii lui Tomasz. Unele lucruri rămân pur şi simplu la stadiul de proiect. Colega mea şi Mina, una dintre cele două finlandeze, au făcut un nappy prelungit înspre seară, eu am rămas blocată în faţa calculatorului, şi uite-aşa am ajuns la cinema la puţin timp după închiderea uşilor.

Ne-au aşteptat (în zadar) Virve, cealaltă finlandeză, cu două exchange students din Bielorusia şi un individ pe care tocmai l-au cunoscut. Tipul, tot un zâmbet ni s-a prezentat ca fiind Ronaldo (sau Rolando?), şi după nici 2 minute de conversaţie de încălzire ne-a spus că he’s “throwing a party” la el în apartament. “Would we like to come?” ne-a întrebat. Văzând că ezităm, a început să enumere naţionalităţile tipilor care urmează să vină acolo: un norvegian, doi tailandezi, un mexican, un canadian, un american, doi nu-ştiu-ce, trei nu-mai-ţin-minte &co. Nu că ne-ar fi impresionat anturajul lui multi-naţional, dar fiind fără chef de pub, am acceptat. “Cool!” s-a entuziasmat peruanul nostru şi şi-a scos mobilul. În scurt timp, a început chiar să-i sune pe toţi indivizii care, stupefiaţi, aflau de petrecere. Cum se lăsau cam greu convinşi, Rolando ( sau Ronaldo) insista să le spună că he’s bringing “Girls, man, five of them! No, this is no bullshit!”, moment în care o fată trebuia sa-şi facă auzită vocea, pentru a-şi demonstra apartenenţa la specia feminină.

După o călătorie în celălalt capăt al oraşului, şi o pauză la un ultim magazin deschis pentru a ne aproviziona cu bere, am ajuns la Ronaldo (sau Rolando?) acasă. Apartament de două camere, cu o bucătărie bestială (mobilă de culoarea untului, foarte modernă) şi vizibil inhabitat de masculi. Gunoi urât mirositor, şosete care acoperau ca o husă maşina de spălat, bere în frigider cât încape. Singurul indiciu al unei prezenţe feminine- dischetele demachiante din baie.

Nu ştiu dacă a fost vorba despre lipsa de credibilitate a lui Rolando (sau Ronaldo?) sau despre oboseala prietenilor lui, cert este că doar unul s-a prezentat la apel, tipul din Norvegia. Ceilalţi trei colegi de apartament ai lui Ronaldo (sau Rolando?) plecaseră la o petrecere de două zile, cu singurul scop definit de a se îmbăta tun.

Primele două ore: vizionări de filmuleţe cu Ronaldo (sau Rolando?) făcând surf pe plaja natală, discuţii despre orare, slujbe, vacanţe în Ibiza sau New York, salsa şi băut de bere. Am încercat o bere autohtonă, foarte populară printre polonezi, “Redd’s”, cu trei arome: mere, lămâie şi zmeură. Ciudată. Un fel de cidru, şi nu chiar. La cerere vă aduc şi vouă.

Următoarele câteva ore am trăit un fel de deja-vu dintr-un teen movie. Băieţii care încercau stângaci să ne îmbete (Rolando sau whatever era mereu indignat de faptul că Andreea îşi bea vinul atât de încet, că eu mi-am terminat ciudatul cidru şi nu am cerut imediat altceva că Virve (pentru că numai noi trei fete am mai rămas) nu mai vrea al nu-ştiu-câtelea pahar de vin and so on), sau cel puţin să ne convingă să dansăm în duş, Witek care “fuma” amfetamină cu haşiş (cel puţin asta ni s-a explicat), eu care sorbeam fericită din ceaiul meu de cocaină, adus de Ronaldo pentru “concentrare în timpul examenelor”, noi care cântam în cor Coldplay dat pe foarte tare înainte.
Starea nostră de Zen a durat exact până când un vecin a ameninţat că va chema Poliţia.

Curând n-am dat seama că e groaznic de târziu şi că ar trebui să plecăm pe la casele noastre. Dar un taxi din Praga (cartierul lor) în centru ar fi costat cât vreo 20 de beri cu suc de mere şi noi nu dispuneam de fondurile necesare. Tot de la Ronaldo (sau Rolando) a venit soluţia salvatoare: dormim la el. I-am explicat că avem cursuri şi sâmbăta, iar el ne-a spus că oricum se trezeşte devreme, să plece la Cracovia, unde lucrează în week-end-uri ca transportor de bani. Bine, bine, dar noi nu plecăm la 6 dimineţa! ne-am indignat noi toate. După câteva secunde de cugetare, Ronaldo ne-a spus că putem rămâne până la ce oră vrea muşchii noştri. “But what about the keys?” am întrebat noi în cor. Rolando a zâmbit relaxat. “What could they steal from me? My 2500 zloty laptop, my 1000 zloty sound system? Don’t worry. I can buy them back!”.

Am dormit în noaptea aia într-un tricou cu “NY” cumpărat de la mama lui de acasă şi mirosind a Dolce&Gabbana, într-un pat care nu era al cuiva cunoscut, privind la contururile unor obiecte nefamiliare. Dimineaţa, ne-am sculat ca nişte brânduşe cu rouă, am citit thank-you note-ul lui Rolando, şi am plecat, închizand uşa cum visez de mult să o fac. În stil american.

La Wilanow cu… Black Sabbath

M-am trezit azi cu pleoapele umflate. Colega mea, aşijderea. De fapt, ne trezim bosumflate aproape zilnic. Motivul e hărnicia nebănuită a poporului polonez. Începând cu ora 7, întreg cartierul nostru se trezeşte la viaţă, şi, ca printr-o înţelegere tacită, fiecare contribuie la poluarea fonică cu ce poate. Vecinii de sus raşchetează ceva pe acoperiş, nişte fetiţe urlă în fiecare dimineţă după o“Anielcka!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” care nu se mai trezeşte, bătrâneii îşi strigă câinii, nişte muncitori transportă printr-un sistem de pârghii o încărcătură dubioasă prin faţa geamului meu, and the list goes on.

Azi ne-au trezit iar fetiţele cu “Anielcka”, dar şi faptul că proprietarul apartamentului. venea cu un meseriaş să ne schimbe un geam spart. Meseriaşul era de fapt meseriaş rău. Încă de la intrarea în apartament şi-a aruncat un ochi asupra mea (pe celălalt îş avea orientat în spate) şi m-a întrebat unde pune geamul (m-am prins de întrebare mai mult din mimica lui). Cum eu nu mă las intimidată cu una cu două, i-am răspuns clar şi răspicat:”Tak, tak!”, moment în care ochiul celălalt a lăsat baltă orice altă activitate şi s-a holbat la mine. De când nu v-am mai povestit, am făcut maaaari progrese cu limba lui Chopin. Pot să spun (şi o fac cu mare mândrie!) “Baryo mi milo”(care înseamnă “Îmi pare bine de cunoştinţă”), “Gdyie ty mieszkas?”(“Unde locuieşti tu?”) sau “To jest Kubanncyk.”(“El este cubanez”). Dar, cum nici una dintre replici nu mi s-a părut relevantă în situaţia dată, i-am răspuns omului “Da, da”. Înţelegeţi, poate, de ce a avut nevoie de ambii ochi să se crucească la mine. M-a salvat venirea lui Tomasz, our landlord.

Tomasz este un individ de 31 de ani, blond (cum altfel?), burlac şi avocat pe deasupra. Dar în spatele tricourilor lui Coca-Cola şi a înfăţişării de băiat cuminte stă povestea unui rebel şi aventurier (nu în sensul negativ) nebănuit. Mi-a povestit cum acum patru ani şi-a petrecut un an în Australia, pentru că şi-a dorit dintotdeauna să colinde continetul. Noua luni le-a petrecut învăţând engleza şi muncind ca piccolo sau barman prin baruri obscure. Iar urmatoarele trei luni, şi-a închiriat cu banii obţinuţi o maşină de terern, şi a străbătut all by himself continentul australian, de la un capăt la celălalt. Mi-a spus că nicând nu s-a simţit mai liber. Mai nou, şi-a reconstituit formaţia rock pe care o avusese în studenţie. Deocamdată fac coveruri după “Paranoid”, a celor de la Black Sabbath, dar speră ca în câteva luni sa-şi lanseze propriul album. Tomasz e, bineînţeles, vocalistul trupei.

Azi ne-a dus pe toate patru Erasmuse la unul dintre cele mai frumoase palate din zona Varşoviei, Palatul Wilanow. Am apreciat gestul lui binevoitor, mai ales că a durat cam 40 de minute să ajungem acolo. Pe drum, nu puteam să nu mă gândesc oare cum cântă Tomasz? Pentru că “Fast and Furious” e o glumă faţă de modul lui de a conduce maşina.

Palatul Wilanow şi grădina sunt -parţial- în reconstrucţie. Un turn a ars într-un incendiu acum două luni, iar grajdurile din grădină sunt refăcute, după înfăţişarea lor iniţială. Cu toate acestea, cei 10 zloti plătiţi pentru turul castelului, şi cei 2,5 pentru grădină au meritat din plin. Construcţia aparţine regelui Jan Sobieski al III-lea, un individ cu bărbie triplă şi privire rece (aşa cum apare el în majoritatea portretelor din palat). De fapt, în spatele înfăţişării lui acre se ascunde o mare pasiune pentru cea care i-a fost soţie. S-a păstrat o colecţie impresionantă de epistole de dragoste, trimise de rege din război şi ni s-a spus că regele purta tot timpul la încheietură o brăţară făcută din părul reginei. Cu un zâmbet plin de subânţelesuri, s-a adăugat că nu era vorba despre podoaba capilară….

M-am mai căznit eu să prind explicaţiile ce ni se aduceau în timp ce stăbăteam sălile de bal, dormitoarele regale sau birourile pline de colecţii de statuete şi monede. Inutil. Mina, una dintre cele două studente finlandeze se extazia în faţa fiecărui scrin şi a fiecărui pat cu baldachin :”Oh, I would like to have That in my house!”. După ce i-am mobilat complet apartamentul ei imaginar cu şifoniere, colecţii de armuri, lighiene de argint şi candelabre de cristal, am sperat că voi putea admira liniştită picturile reprezentând familiile regale ce au stăpânit tronul Poloniei. Dream on! La primele picturi, nu făcea decât să se strâmbe la bărbiile duble ale nobilimii, sau la coafurile punk-like (era teribil de amuzantă moda aceea în Polonia secolului al XV-lea!) ale soldaţilor. Mai apoi, a devenit grozav de interesată de nuduri, pe care ţinea morţiş să le comenteze din perspectiva relaţiei muză-pictor. Da, d’le! Paraşute toate nobilele doamne cu un sugar la piept, sau tinerele fete cărora le se ghicea forma sânilor sub corsetele prea mulate.

Vedeţi, aşadar, că vă pot povesti tot ce i-a plăcut Minei din Wilanow.Vă pot indica toate statuile care au oripilat-o prin mărimea de neconceput a nasurilor, vă pot spune care fresce i s-au părut “cool” şi care sunt kitsh-uri, care prinţesă are rochie “soooo cute” şi care e îmbrăcată cu draperie şi multe alte asemenea picanterii.
Din păcate pentru voi (şi din fericire pentru mine), plec acum to see a movie, la cel mai bestial cinematograf din Varşovia. Nu m-am hotărât încă dacă va fi “Clerks II”, “The Devil Wears Prada”, “Garfield II”, “Sezon Na Misia” sau “Piraţii din Caraibe II”. Nu vreau sa-mi stric surpriza. După, mergem cu Tomasz şi nişte prieteni de-ai lui la un pub, unde ne-a invitat la piwo, normal.

O să aflaţi mâine, deci, cum e cu avocaţii ăştia roakeri din Varşovia. Nu mă invidiaţi. Merg cu Mina.

Despre "a amâna", "a tăcea" ,"a uita" şi Jimmy Eat World

Am tot conjugat verbul "a amâna" la persoana I în ultima vreme. Aşa de mult încât am ajuns să amân gândul la lucrurile amânate. Şi azi m-am săturat.

Amân de multă vreme o plimbare solitară prin vechiul oraş. Mă decisesem să merg ieri. Eu, aparatul meu de fotografiat şi câteva mere. A venit la mine Virve, una dintre cele două studente Erasmus din Finlandia. Să bem o bere. Şi n-am mai plecat. Apoi, pe seară, am amânat să citesc ditamai tratatul de "Polish Culture", pentru că am organizat, în apartamentul nostru cosy a small soiree francaise . Cu Camambert, Brisse Bleu,dar şi Gorgonzolla şi vin din Chile. La un moment-dat, toată lumea era atât de încântată de brânzeturile mucegăite (şi, mai ales, aş adăuga eu, de vin) încât am amânat şi promisiunea pe care mi-o făcusem de a mă culca la o oră decentă.

Amân de două săptămâni sa-mi sun bunica. I-am scris de cum am ajuns în Varşovia, dar n-am "apucat" s-o sun. Că să văd cum e treaba cu cartelele internaţionale, că să mă interesez ce e cu fixul din apartament, că...Mă îndoiesc că bunica mea îşi amână grijile faţă de mine la fel de uşor cum îmi amân eu "grija" de a o suna.

Cel mai tare, însă, mă roade faptul că amân de ceva vreme să fiu eu însămi. Am încercat atât de mult să fiu pe placul altora, încât îmi vine să pufnesc în râs când mă aud vorbind. Am început să tac. Tac mult şi cu stil. Tac în diferite culori şi nuanţe, tac chiar şi în codul Morse. Acum pot să tac şi când vorbesc. Nu-mi place să mă mai aud. Şi toate astea doar pentru că cineva a încercat să mă convingă, fără drept de apel, că valoarea cuiva stă în numărul de relaţii avute, în numărul de activităţi în care eşti implicat, în numărul de premii obţinute la diferite competiţii, în viteza cu care poţi lansa comentarii acide sau remarci de superioritate, într-o încredere de sine mai solidă decât borura de titan (asta se topeşte la 1660 de grade Celsius, and you get the point), în capacitatea de a-i reduce la tăcere pe ceilalţi, evidenţindu-le inferioritatea. Şi eu am înghiţit momeala. Şi m-am căznit din răsputeri să mă încadrez perfect în rolul ce mi s-a pregătit. Exersez non-replicile mele atât de convingător, încât am uitat.

Am uitat că Ligia m-a învăţat că valoarea unei persoane stă în a oferi o mână întinsă necondiţionat şi în credinţă, că Adina mi-a arătat că a te detaşa, şi a râde din când în când de câtă importanţă îţi acorzi ţie însuţi te face mai înţelept (îmi aduce aminte de asta de fiecare dată când mă întâmpină cu cel mai cald :" Inaaaaaaa, proasto, ce dor mi-a fost de tine!!!") că Lia mi-a demonstrat de atâtea ori că altruismul dus până la sacrificiu defineşte Oamenii cu O mare, că Andrei încearcă să înveţe chiar şi de la oamenii simpli (de parcă ar exista oameni complecşi!), că Andreea profa mi-a stârnit admiraţia pentru modestia ei incredibilă, în ciuda culturii uluitoare pe care o are, că alex mă fascinează pentru bunătatea lui nebănuită.

Curva! De azi m-am săturat să tac. M-am săturat să mi se demonstreze că părerea cuiva e mai bună decât a mea doar pentru că e spusă răspicat şi cu o convingere de moarte, m-am săturat să mi se scoată în evidenţă orice grşeală (numai chestia asta mi-ar ocupa jumătate din timpul de trai), m-am săturat să mi se ceară răbdare şi bune maniere când nu mi se oferă decât impacienţă şi grosolănie în schimb. Jimmy Eat World are o melodie, "The Middle", pe care am ascultat-o excesiv în ultima vreme. În spatele mesajelor comerciale, (cum e şi melodia, de altfel) gen:" Live right now.Yeah, just be yourself. It doesn't matter if it's good enough for someone else", mie mi s-au întipărit pe ciocănel, scăriţă şi nicovală (nu vă speriaţi, mă refer la componentele urechii interne!) următoarele versuri :"Just do your best, do everything you can. And don't you worry what the bitter hearts are gonna say."

I've done my best. Poate prea bine. Dar tăcerea m-a obosit. Şi acum o să vorbesc. O să vorbesc curcubeu şi o să vorbesc rotund şi o să vorbesc zbenguit şi o să vorbesc chiorâş şi, dacă, dacă mi se pune pata, o să vorbesc chiar râs.

Dar voi...Voi ce-aţi tot amânat?

Vă provoc......să mă provocaţi.

Pentru că mi-aţi spus că v-au plăcut pozele (care, sper eu, vor deveni mai bune pe măsură ce înaintez în cursul de fotografie) vreau să vă fac "an offer you cannot refuse".Nu vreau să vă arăt Polonia doar cum o văd eu. De aceea, vă propun ca fiecare dintre voi, my friends, să vă gândiţi la câte două imagini pe care aţi vrea să le vedeţi voi, de aici, din Polonia. Poate fi vorba de clădirea Parlamentului sau de o muşcată de pe un pervaz la etajul 7, un apus de soare pe Vistula sau interiorul barului Barbie (deşi, poate nu vreţi chiar asta). Nu avem reguli, dar propun ca termenul limită să fie de azi într-o săptămână. Şi o să botezăm proiectul nostru...hm....aştept sugestii.

Şi...pozele!

Od Warszawa do Krakow

Am fost la Perla în Cracovia week-end-ul ăsta. Ocazie cu care am înjurat mai ceva ca un birjar PKP-ul că nu e în stare să-şi ia angatate vorbitoare de engleză. PKP-ul e CFR-ul polonez iar eu am pierdut un tren. Aviz amatorilor de călătorii în Polonia: singurul tren care oferă reduceri pentru studenţii internaţionali e Intercity-ul. Iar singura zi în care nu oferă reduceri este, cum altfel, cea în care am plecat eu, vinerea.

Plăntuţa pe care am luat-o pentru camera Perlei mi-a asigurat mult-râvnitul loc la geam în tren, pentru că trebuia aşezată pe măsuţă. Drumul a durat cinci ore, timp în care m-am holbat pe rând la studentul la politologie (cum mi s-a recomandat), la studenta la nu-stiu-ce si la cei trei muncitori care-şi făceau constant practical jokes unul altuia. Unul a fost înghiontit când a vrut să ia o gură de vin, celui de-al doilea i-a fost luat ziarul, iar cel de-al treilea a fost zdravăn pălmuit când încercase să aţipească, pe motiv că se încerca prinderea unei muşte. Într-un final, musca a fost lichidată cu grosul tratat de mitologie al studentei, şi toată lumea a picotit, extenuată după atâta acţiune.

Căminul Perlei e un bloc în care stau laolaltă studenţi din toate colţurile lumii (ştiu că anul trecut a avut colegi din Mexic, Canada, Cipru, Statele Unite etc.) şi tinere familii, unele dotate şi cu cărucioare. La parter, te aşteaptă înşirate spălătoria, salonul de masaj şi manichiură şi frizeria. În interior găseşti oficiul poştal, firma de închiriat biciclete, şi un mic magazin care vinde aproape de toate, de la reviste şi port-bonheur-uri cu Buddah, la pijămăluţe de bumbac, Snickers şi prezervative. Pentru cumpărături ceva mai serioase, mai trebuie să vă deplasaţi încă 100 de metri, la imensul supermarket din curtea căminului. Iar cele trei mese zilnice se pot lua la cantina foarte luminoasă, care e , surpriză! tot la parter.

Perla, slavă Domnului! a rămas la fel ca în liceu. Ba parcă e mai matură, dar la fel de zăpăcită în alte privinţe. Am băut herbata de muşeţel, tei, afine, şi tot ce-o mai fi fost în pliculeţele alea suspicioase, am urmărit DVD-ul cu aerobică al lui Carmen Electra (care, într-adevăr apare în el, undeva în fundal, în spatele antrenorului), am mâncat castaveciori muraţi şi picanţi (sau erau picanţi şi muraţi?), am ascultat foooarte tare Athlete,Ada Milea, Sigur Ros, şi Devendra Banhart şi am pălăvrăgit până la 4 dimineaţa.

Cracovia, e, o spun fără regret, mult mai frumosa decat Varşovia. A fost un frig de mă dureau degetele de la picioare, şi totuşi, m-am plimbat cu orele prin Rynek (oraşul vechi), cum de altfel făceau şi alte sute de turişti. Şi ne-am tot plimbat pe acolo cu toţii, până am început să ne încălzim. Mai ales în interior. Dacă ar fi să enumăr doar 10 lucruri care mi-au plăcut la nebunie, ele ar fi (nu neaparat în ordinea asta):

1. Statuile umane, foarte bine machiate si, mai ales, foarte ghiduşe.Oameni care stau să îngheţe pentru 1 zlot şi pentru amuzamentul trecătorilor.
2. Biserica Koszciu Mariacki. Din oră în oră, din turla ei gigantică se aude un cântec trist de trompetă, oprit la aceeaşi notă. De la înălţimea aceea trompeta pare cât o piuneză. Cineva mi-a povestit că acum câteva sute de ani, când tătarii au atacat oraşul, un brav soldat s-a urcat în vârful bisericii şi a dat alarma cu cântecul lui de trompetă. De atunci, în fiecare zi, la fiecare oră, cineva urcă acolo sus şi repetă cântecul soldatului, oprindu-se la nota la care, ucis cu o săgeată înfiptă în gât, s-a oprit soldatul de demult.
3. Băiatul care făcea baloane. Pentru că făcea baloane-gigant şi nu se supăra pe copiii care le spărgeau.
4. Magazinul de unde puteai să cumperi aţă colorată şi ace, sau coifuri şi suliţe. De gustibus…
5. Zidurile cu graffiti de lângă căminul Perlei.
6. Castelul Wawel
7.Vinul fiert cu muultă scorţişoară (care nici măcar nu era al meu).
8. Portretul lui Papa Ioan Paul al II-lea, realizat din sute de mii de feţe de oameni de pretutindeni.
9. Vaporaşele de pe Vistula, unde noaptea am văzut multă lumină şi oameni dansând.
10. Slujba de seară la care am asistat într-o biserică plină-ochi. N-am înţeles nimic, dar era cald şi lumină, iar corul de copii din Germania mi-a adus aminte de copilărie.

În premieră, v-am pus şi câteva poze făcute de mine. Dacă o să îmi spuneţi că vă plac, vă mai arăt şi câteva făcute în Varşovia.

Beverly Hills academic

Abia aştept să vă povestesc experienţa cracoviana din acest week-end, dar, mai întâi, loială unei vechi promisiuni făcute Adinei (prietenii ştiu de ce) o să vă povestesc ce şi cum cu acest Giedroyc College of Commmunication and Media, al cărui site îl puteţi vizualiza aici.

Background Info:

Colegiul a fost fondat în 1994 (penarul meu e puţin mai bătrân decît facultatea la care învăţ) şi are două secţii, respectiv Department of Acting and Media Arts şi Department of Political Science. V-am amintit ambele secţii, pentru că, pentru un outsider, unele activităţi din facultate ar putea părea suspecte. De exemplu, o voce de fată cântând în mijlocul unui curs, ritmuri de tango răsunând din pereţi, trepidaţii ale tavanului sau strigăte de luptă. Toate acestea pentru că studenţii de la departamentul de teatru fac cursuri de Music Skills, Classical Dance, Acrobatics sau Martial Arts. Aţi ghicit, poate, că eu nu mă număr printre aceşti norocoşi...

TEST DE PERSONALITATE: Ai stofă de student la Giedroyc?

Dacă vrei să afli în ce măsură vei putea vreodată visa să devii student al acestei eminente instituţii, rezolvă chestionarul următor:
A. Ai avut cel puţin o apariţie televizată:

1. La un concert de rock (fiind unul dintre membrii formaţiei)?
2. În casa Big Brother (unde de preferinţă ai fost şi protagonistul/a unor scene fierbinţi)?
3. La o emisiune în care se discută despre ultima ta operaţie siliconată?
4. Ca trecător, prin faţa ferestrelor de la Naşul.

B. Deţii cel puţin :

1. Un Mini Cooper
2. O poşetă Coco Chanel originală
3. O pălărioară Liza Yu Chen (normal, de la mama ei de acasă)
4. O pereche de blue-jeans Cavalli
5. Nu prea.

C. Ai fost măcar odată la :

1. Decernarea Oscarurilor
2. Paris -shopping
3. Oriunde altundeva, atât timp cât ai avut cu tine poşeta Chanel şi cizmele Cavalli.
4. Constanţa.

Rezolvarea testului: Dacă răspunsurile tale coincid cu oricare dintre primele trei variante ale fiecărei întrebări- FELICITĂRI!!! Te-ai încadra perfect printre studenţii şi studentele de la facultatea noastră. Dacă ai ales de fiecare dată varianta finală-FELICITĂRI!!! Eşti un om normal.

Acum o să am şi bunăvoinţa de a vă explica (foarte pe scurt, că mă grăbesc la cel mai plictisitor curs ever) cum e cu fauna studenţească de aici, despre a cărei organizare şi habitudini v-am dat câteva indicii în testul de mai sus. Da, avem un individ care e rock star cu acte în regulă, adică cu apariţii la teveu, concerte & co. Da, avem o individă care a participat la BB-ul polonez, unde a prestat scene de mare implicaţie personală, şi care vrea să devină Paris Hilton a naţiei poloneze. Şi da, o mai avem pe fina (de botez, adică) a lui Roman Polanski, blonda cea mai bârfită din colegiu, pentru multiplele operaţii de înfrumuseţare la care şi-a supus nasul, bărbia & co, şi (poate) şi pentru averea de 4 milioane de dolari (americani, fireşte), moştenită de la răposatul ei tată. Să fiţi cu ochii pe ea, că tânăra a promis că va cuceri Hollywood-ul. Vedeţi, aşadar, că povestea cu ţoalele Cavalli sau poşetele Miu Miu care îmi defilează zilnic prin faţă nu-s basme.

Bineînţeles, ca în Beverly Hills 90210, sunt şi pe-aici Brandoni şi Brende Walsh sau Andree Zuckerman (dacă vă mai amintiţi, era tocilara aceea drăguţă cu ochelari şi crush pe Brandon). Dar de ei n-o să vă povestesc, pentru că îi puteţi întâlni foarte bine şi pe stradă.

Vivant Professores!

O să vă fac şi o scurtă listă cu distinsele cadre didactice care ne predau (din păcate, aproape în regim de meditaţii particulare, adică doar mie şi celorlalte 3 studente Erasmus):

• R. Frelek: predă International Relations şi e profesorul meu preferat. E un individ scund, cu un zâmbet prietenos şi nedespărţit de o veşnic aburindă ceaşcă de cafea. Nimic din înfăţişarea lui nu te-ar face să bănuieşti că omuleţul binevoitor de la catedră e ex-ambasadorul Poloniei la Naţiunile Unite, sau negociatorul-şef în cadrul unei operaţiuni de eliberare a 6 ingineri polonezi, răpiţi de kurzi (pentru a obţine 3 milione de dolari sau arme),misiune pe care, de altfel, a îndeplinit-o cu succes. E o plăcere sa asculţi micile anecdote autentice pe care le ştie despre politicienii lumii.
• Ph. D. Marek Syopski predă Antropology of Modernity, Contemporary Aspects of Communication şi News and Topical Production. E un profesor masiv, aprent sever, care a băgat deja spaima în colegii mei din anul I, cu care fac împreună Contemporary Aspects. Ne-a ameninţat deja cu un examen serios şi cu ascultare la fiecare oră. Aaaaa.... Mă simt din nou ca-n liceu...
• Ph. D. Zofia Rutyna Frelek predă Contemporary Polish Culture şi este, după cum aţi ghicit soţia domnului Frelek. E o profesoară-mamă, care ne-a dus la primul meu muzeu polonez, ne-a cumpărat prăjitură, ceai şi cafea şi ne-a împrumutat cărţi despre tradiţii şi obiceiuri poloneze (cu multe poze, ceea ce e esenţial). Abia aştept următorul ei curs.
• Mikolaj Dzierzanowski predă Photography şi lucrează ca freelancer, realizând materiale pentru numeroase reviste poloneze. Îmi place pentru relaţia deschisă pe care o are cu studenţii (e şi foarte tânăr), dar n-am vorbit niciodată cu el. Probabil nici n-o s-o fac. Nu ştie o boabă de engleză.
• M. A. Anna Mazurkiewicz predă Basic Polish. Am avut un singur curs cu ea, aşa că mai trebuie să-mi lăsaţi timp s-o cunosc. Râde mult, are răbdare cu noi şi vorbeşte prost engleza. Atât deocamdată.
• M. A. Anna Mentlewicz predă TV Journalism, e realizatoare la o televiziune poloneză, şi mă va duce în practică sâmbătă acolo. Tare sunt eu curioasă ce-o să înţeleg din ce se întâmplă, având în vedere că pot să spun doar "Pe mine mă cheamă", "Cum te cheamă pe tine?" şi asta cu un accent infect.

Sper ca descrierea mea succintă şi subiectivă să vă fi satisfăcut măcar puţin din curiozitatea pe care o nutriţi faţă de sistemul de învăţământ superior polonez (şi privat, pe deasupra!). Promit că nu mă mai lenevesc şi că o să vă mai povestesc şi altele. Am plecat să prind tramvaiul. Vă pup în poloneză!

Irish ale

După cum vă spuneam, aseară am pornit împreună cu colega mea spre Jimmy Bradely’s Irish Pub, pentru a lua parte la farewell party-ul unui individ absolut necunoscut. Cine era? Unde pleca? Toate astea erau întrebări la care speram să aflăm răspunsul acolo.

Am fost invitate de Emil, un tip pe care Andreea l-a cunoscut accidental, în timp ce colinda Varşovia cu laptopul în spate, în disperată căutare a unei Internet wirless connection. Şi…nu-i frumos să refuzi.

Am luat cu noi o hartă bilingvă a Bucureştiului, nu de alta, dar n-aveam altceva. Şi scuza era perfectă. Dacă tot pleca omul în lume, poate ajungea prin Bucureşti, cine ştie. Pub-ul era în clădirea uriaşă a Warsaw Towers. Un loc foarte cosy, cu darts pe pereţi, în care în fiecare marţi se ţin campionate de poker.

Emil ne-a întâmpinat călduros:”Andreea, ieeeeees!! End dis ior coleg? Uelcom,uelcom!” Ne-am aşezat la masa plină de bărbaţi cu halbe în faţă. Pentru prima dată am început să mă întreb: what on Earth were we doing there?? Se râdea zmomotos şi din toată inima, se făceau urări ininteligibile nouă, iar halbele se goleau cu profesionalism. Dar starea mea de discomfort n-a ţinut mult. În câteva secunde mi-am primit şi eu pintul bine-meritat de Murphy’s Irish Stout, lucru ce mi-a mai ridicat moralul. Nu trecuse o oră şi ne-am alăturat şi noi veseliei generale. Am râs, am cântat “Happy Birthday!” şi am mâncat Camambert cu măsline şi biscuiţi, care ne-au fost aduse pe nişte cârpătoare masive de lemn . Între timp, veniseră şi mai multe fete şi băieţi, colegi de-ai lui Emil de la aeroport, care ieşiseră din tura de seară. S-au mai adus mese, s-au mai umplut halbe.

Ne-am împrietenit cu un student la drept, şi cu Bart, Ground Product Managerul liniei aeriene respective, un individ de 30 de ani, cu o engleză bunicică şi multă charismă. Vom merge cu el şi cu prietenii lui clubbing week-end-ul viitor. Da, ştiu, şi eu m-aş invidia să fiu în locul vostru :)))

A, şi să nu uit, petrecerea de farewell era…a lui Emil. Părăsise linia aeriană şi intrase în domeniul afacerilor imobiliare. Harta Bucureştiului zăcea nepăsătoare la situaţia ingrată în care se afla, printre zecile de halbe de Irish ale.

Mă dau în vânt după cumpărături la Varşovia

M-am întors azi extrem de mulţumită acasă, după o partidă de câteva ore de cumpărături. Ce-am pornit să cumpăr, poate vă întrebaţi? Un bilet la Intercity-ul de mâine spre Cracovia…

Dar, vedeţi voi, gara e amplasată foarte strategic, în apropierea unui imens centru comercial, Galeria Centrum, precum şi a IDM-ului local (da, au şi polonezii mei alternative la mall), numit KDT. Aşa că, în lipsa oricărei ocupaţii intelectuale, m-am decis să intru în câteva magazine, de curiozitate, să mă holbez şi eu la puloveraşe şi fustiţe.

Primul “sklep” ales a fost un boutique fistichiu, care mi-a plăcut că şi-au aranjat marfa pe culori. Intru, mă uit, ce să aleg? Nu că nu aveam de unde din zecile de modele de bluziţe funky, tricouri cu imprimeuri retro sau fuste multicolore. Dar parcă erau prea flashy pentru little old me. Când dau să ies…Hop! sare şi vânzătoarea:”Bla bla…nu ştiu ce, pani pomoţ?” Azi am avut primul meu curs de Basic Polish. Ştiu cum să spun “Pe mine mă cheamă Ina!”, dar asta e şi singura propoziţie coerentă pe care pot să o debitez. Şi în contextul actual era total depăşită. Aşa că o iau timid, în engleză: “I was only looking”. Aha! Mi-a depistat slăbiciunea. În câteva secunde a chemat-o şi pe a doua vânzătoare.

…………………..

Peste încă o jumătate de oră eram în acelaşi butic, de data asta în cabina de probă, unde nu prea încăpeam bine din cauza mulţimii de bluze şi maiouri care-mi fuseseră pe rând recomandate. Recunosc: îmi place să mă complac în starea asta de client-pupat-în-derriere, pentru simplul motiv că mi se întâmplă rarissim în ţara natală.

La fiecare ieşire din cabină reuşeam să smulg aceleaşi interjecţii de admiraţie. Prima vânzătoare le mai rupea cu engleza, dar celalată nu ştia o boabă. Cu toate acestea, era cea mai convingătoare. Am cumpărat bluza galbenă cu flori care “matched my eye” (cum mi se spuseses fără drept de apel, deşi n-apucasem să întreb: care dintre ei?), şi maioul violet pentru wild parties . Toată lumea era mulţumită. Am mai ales şi o eşarfă-curcubeu, to match my other eye. O sa mă întorc acolo. Când o să mă simt deprimată, singură, sau când o să vreau pur şi simplu să aud că arăt bine.

Următoarea oprire- un magazin de undies. Cum să te abţii când din vitrină îţi zâmbesc smiley faces de pe panties portocalii?? M-am uitat câteva minute peste zecile de modele şi aşteptam vânzătoarea să mă edifice cu preţurile, care nu apăreau nicăieri. Curând, cu o mişcare bruscă, din spatele sutienelor dantelate, a apărut un nene încurcat. Trecut de prima tinereţe, bărbatul m-a privit timid.Doream ceva? m-a întrebat fără să scoată un sunet. Am întrebat de preţuri. Sucea şi învârtea fâşiuţele de bumbac cu mâinile lui mari, de parcă ar fi umblat cu grenade. După câteva minute, bărbatul parcă se învineţise, iar eu nu mai suportam. Puteai tăia tensiunea cu cuţitul de unt. I-am mulţumit şi am plecat grăbită. Mi s-a părut că i-am făcut un serviciu. Parcă cumpăram lenjerie cu tata.

Vă povestesc mâine (în special Adinei) cum e cu facultatea asta a mea privată din Polonia. Acum mă grăbesc. Trebuie să ajung la farewell party-ul unui tip pe care nu l-am văzut în viaţa mea. Şi încă nu ştiu unde e barul cu pricina. Detaliile…mâine bineînţeles.

LA MULTI ANI, LIUŢA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Acum, când mai sunt 11 minute până când Lia (aka Flavia aka Coralia aka Păpădia noastră) va împlini venerabila vârstă de 19 ani, mă simt datoare să înşir cele (cel puţin) 19 motive pentru care Lia ne face, în fiecare zi, existenţa cu o iotă mai frumoasă:

1. Dă cu împrumut întotdeauna hainele preferate, fără să ceară să i se returneze favoarea.
2. Îşi dispreţuieşte colegii ipocriţi şi totuşi n-a abandonat sistemul de învăţământ.
3. E muşcată de câini şi tot le găseşte scuze.
4. Mănăncă tone de dulciuri fără să numere caloriile.
5. Vrea ca atunci "când o să fie mare" să stea la o fermă cu animale.
6. A făcut cursuri de kwan-ki-do şi vă poate tăbăci fundurile, dar doar în valoare de 3 miloane (că atât au costat-o).
7. Foloseşte echivalente ruseşti pentru nume ( a se vedea Alexei, Ştefanovici etc).
8. După ani de zile, şi-a luat inima în dinţi şi a mers la dentist.
9. Ascultă Pasărea Colibri şi Placebo.
10. Îi plac dramele romantice şi plânge fără jenă la ele.
11. Nu omoară insectele găsite în casă şi insistă să le ducă în habitatul lor natural.
12. Are lipici la ţânci şi răbdare pe măsură.
13. Susţine sus şi tare că va rămâne fată bătrână.
14. A câştigat un concurs naţional de proză SF şi nu se laudă cu asta.
15. Nu se dă în vânt după cluburi sau cumpărături.
16. Încă poartă inelul pe care i l-am dăruit acum 4 ani.
17. Are răbdare infinită să asculte lamentările tuturor.
18. Arată angelic în fustă de dantelă.
19. E generoasă, iertătoare, inocentă şi încă nu şi-a pierdut încrederea în oameni.

Şi ca să vedeţi ce poezii frumose scrie copilul ăsta:

Ultima oara

Iartă-mă că te-am trezit,

Au înflorit magnoliile.

Ai spus să te scol când vor înflori.

Sunt florile tale preferate.

Poftim? La ultimii fulgi?

Bine, te voi anunţa...

Iartă-mă că te-am trezit,

Azi au căzut ultimii fulgi de zăpadă.

M-ai rugat să te scol când vor cădea.

Ce mult iubeşti zăpada.

Stelele? Bine atunci...

Iartă-mă că te-am trezit,

Am văzut o stea căzătoare.

Nu, pentru că n-am ştiut dorinţa ta.

Nu, nu mi-ai spus-o niciodată!

Vor mai cădea şi altele.

Eşti sigur? Bine, am să vin...

Iartă-mă că te-am trezit,

S-a sfârşit.

Nu, n-au mai înflorit...

Aceia au fost ultimii, n-a mai nins...

Stele? Au mai căzut,

Dar nu mai aveam dorinţe.

Plecăm? Dar nu eşti obosit?

Holocaust cu ceai de scorţişoară

Azi am fost în 1944. Şi, nu, nu e un bar trendy sau o cafenea cu parfum de epocă. E un moment în timp, uitat, din păcate, ca o umbrelă într-o sală de aşteptare. Şi e în plin centrul Varşoviei.

Cand spui muzeu, spui exponate, documente, vestigii, ghid, şi orice altceva vă trece vouă prin cap în clipa asta. Niciodata n-am asociat un muzeu cu o experienţă personală, atât de personală încât să-ţi întoarcă stomacul pe dos, sau să te facă să mergi orbeşte prin încăperile slab luminate, cu ochii împăienjeniţi. Azi am fost pentru prima dată la Warsaw Rising Museum. M-a costat 2 zloţi (un sfert de cană de cafea).

Clădirea e o veche fabrică din cărămidă roşie, cu garduri enorme şi turn de supraveghere ca în Schindler's List. Din ghereta cu bilete poţi cumpăra mouseped-uri cu imagini din ghetto sau ursuleţi de pluş. Anticamera muzeului, un hol înalt, are pereţii acoperiţi cu scrijelituri şi cretă :"HYCLER!", "Deutschland kaput!" şi svastici. Hm,se vor originali, m-am gândit atunci.

Bombele m-au surzit. De cum am intrat în muzeu, a început plânsul monoton al alarmelor şi bubuitul detunăturilor. Mă uitam mirată la ceilalţi vizitatori. Cum, Dumnezeu, puteau ăştia să citească explicaţiile de pe ziduri în vacarmul acela? În curând mi-a devenit şi mie familiar. N-aş putea spune când a încetat. Ne-am înghesuit şi noi în faţa unor cabinete telefonice cu iz de epocă. Dacă duceai receptorul la ureche, auzeai vocea câte unui supravieţuitor al ghetto-ului spunându-şi povestea. Detalii biografice se derulau pe ecranele montate în ziduri. N-am rămas, ne vom întoarce.

M-am oprit interesată langă o motocicletă cu ataş nemţească, cum văzusem şi filme. Pielea de pe scaun era tăiată, şi carcasa zgâriată puţin. În maşinăria asta a stat un om,crezând că va trăi veşnic şi va salva lumea de rasele inferioare. Inima mi s-a oprit în loc. Cu coada ochiului, îl vedeam cum se apleacă şi pune ceva în dreapta mea. Am întors capul şi am întâlnit ochii unui soldat german.M-a privit, apoi s-a întors la încărcat lăzi. Pe peretele de lângă motocicletă se derulau scene de pe străzile Varşoviei.

Din loc în loc erau mici sertare în perete. Am deschis unul. Biografii ale luptătorilor pentru libertate. Mai erau fântâni de piatră, care adăposteau ecrane cu imaginile prea şocante pentru ochii copiilor. Profesoara noastră nu le-a privit- părinţii ei au stat trei ani la Auschwitz. Am urcat la etaj cu un lift silenţios,din sticlă şi oţel. Ca un zumzet, sunetul unui cântec patriotic s-a auzit în ascensor. La apăsarea unui buton, vocile demne ale bărbaţior au încetat.

Am trecut pe langă corturile Crucii Roşii şi am intrat într-o încăpere cu o masă lungă.Una lângă alta erau ordonate zeci de hârtii. Am aflat că erau certificate de deces. Trase în ţiplă şi aliniate ca la şcoală. Explicaţiile spuneau că erau victimele unui masacru din Wola(cartier din Varşovia),civili ucişi de germani fără motiv, aparent. Mi s-a pus un nod în gât. Nu înţelegeţi. Eu stau în Wola. Ies zilnic din blocul meu din Wola şi mă plimb pe străzile pe care, cu nici 70 de ani în urmă, oameni îngroziţi fugeau din calea rafaleleor de mitralieră.

Tipografia rezistenţei poloneze părea abia părăsită de muncitori. În aer plutea izul greu de plumb, iar pe cuierul din colţ fuseses uitată o haină cu o banderolă naţionalistă. Năucitor. Am trecut şi prin sala ce adăpostea corespondenţa din timpul războiului. Petice de hartie de toate culorile şi mărimile se înghesuiau în ramele strălucitoare. Scrisuri grăbite, uneori murdare, trebuiau să aducă linişte în inimile celor dragi. Profesoara ne-a tradus una:"Draga mea, nu sunt într-un loc sigur, aşa că e periculos să vin la voi. Dar ne vom vedea în curând, nu-i aşa?". N-o sa ştiu niciodată...

Am admirat avionul englezesc veritabil şi în mărime naturală, cinematografele uriaşe, şi am plecat spre conducte.După ce a intrat grupul din faţa noastră, un paznic bătrân ne-a aprins lumina. Am mers cocoşaţi prin tunelurile înguste şi alunecoase. Totuşi, la lumina neoanelor, nu mi-am putut închipui locul acela plin de şobolani, apă,în beznă, şi cu o duhoare pestilenţială.

Am băut un ceai de scorţişoară într-o cafenea cu milieuri şi un pian vechi. Ni s-a spus că avea 100 de ani. La ieşire, oamenii se înghesuiau în continuare în cabine să-şi asculte morţii.

Blogosferă, bine te-am găsit!

Zic şi eu ca Rudyard Kipling: am lucrat toata ziua la postul asta. Azi-dimineaţă am pus o virgulă şi după-amiază am scos-o :). Adevărul e că, în ritmul ameţitor în care îmi petrec existenţa de Erasmusă la Varşovia, nu aş fi apucat niciodată să încep un blog. Prea sunt ocupată să-mi caut apartamentul cu orele, sau să mimez cum spargi ouăle pentru omletă, pentru a obţine un astfel de produs în magazine.

Am sosit în Varşovia acum aproape două săptămâni, fresh ca o panseluţă, cu haine cât pentru un week-end prelungit, că, deh, bagajul era greu, dar mai ales cu două seturi de aşternut de pat. Închipuiţi-vă ce şoc am suferit când ni s-au dat de la facultate aşternuturi sigilate. Nici până în prezent nu mi-a răspuns nimeni la întrebarea: "Can I trade them for clothes?"

Iată de ce, ca o Erasmusă de-acum trecută prin furcile caudiene ale supravieţuirii în Varşovia vă pun la dispoziţie:

Sfaturi preţioase din experienţa personală sau deduceri de geniu:

• Fraţilor, cumpăraţi-vă înainte de plecare un amărât de ghid de conversaţie român-polonez. Dacă nu vă trece prin cap,cum i s-a întâmplat cuiva, nu spui ţine, persoană însemnată :), aflaţi că "ajutor" se spune "pomoţ". Needless to say, îl folosesc zilnic.
• Nu vă sfătuiesc să vă cumpăraţi din magazine, neînsoţiţi de un polonez get-beget, decât pâine sau mere (mărturisesc că eu aşa fac). Toate etichetele sunt acoperite de precizări gen: "Jest jagoda wiecynie yielonego pnacya uprawianego glownie w poludniowej." De altfel, polonezii trebuie să fie mari fani Kinder cu surprize. Nu îmi explic altfel cum, într-un ambalaj pe care scria mare cât vila cu două etaje "MORTADELLA", am descoperit stupefiată parizer. Ş-ăla de proastă calitate. Bineînţeles, aricolele de lux au totuşi etichete mai avansate: cu traduceri în cehă, rusă şi bulgară. Dar, decât să vă luaţi scrub de tălpi în loc de mască de faţă ,renunţaţi! You get my point.
• Dacă sunteţi fete, şi saloanele de manichiură sunt a must pe lista voastră de supravieţuire, faceţi-vă unghiile în România. Nu de alta, dar aici costă 30 de zloţi, suma pe care aţi da-o în ţară pe lună pentru acelaşi serviciu.
• Dacă veniţi singuri, evitaţi să ascultaţi la nesfârşit "Hai acasă" a maestrului Gil Dobrică, sau să mergeţi în Browarmia (un colţ de rai al berii) during happy hours. Riscaţi să cădeţi în butoiul cu melancolie...
• Nu vă simţiţi jigniţi dacă vi se spune în faţă şi cu năduf "Curva!". Aflaţi că nu e un termen peiorativ pentru cea mai veche ocupaţie din lume, ci un fel de "Dammit!". Dacă e să ne luăm după frecvenţa acestui cuvânt pe stradă, Varşovia e un mic Amsterdam.
• Nu veţi face, sub nici o formă, glume cu raţe ("kaczya") în locuri publice. Atât preşedintele Poloniei, cât şi premierul, fratele lui geamăn, se numesc Kaczynski. Soluţia pe care am gasit-o, personal, e să le numesc "ugly swans". Sunt convinsă că şi marele Andersen ar fi de acord cu acest compromis.
• Nu ştiu cum se cheamă câinii (asta dacă sunteţi mari iubitori de patrupede lătrătoare), dar veveriţele vin cu "başa, başa, başa". M-am convins personal.
• Învăţaţi dinainte în poloneză cuvinte de supravieţuire, gen "wireless internet connection", "cremă anticearcăn fără colagen" sau "reduceri". Nu de alta, dar sunt mai greu de mimat...

Despre cum ne-au oprit maşina la graniţă să ne cotrobăie printre panties şi şosete în căutare de valută falsă şi ierburi sau despre cum am oprit noi o maşină de Poliţie seara târziu, pe post de taxi...poate mâine. Destule senzaţii tari pe ziua de azi.