Din seria : Raspundem cititorilor

O cititoare amabila a acestui blog m-a anuntat recent ca numele blogului de mai sus a aparut in mult-iubita mea revista „Elle”, editia de octombrie. Ar fi putut, la fel de bine, sa ma anunte ca un grup mic de klingonieni a aterizat cu nava-mama pe acoperisul blocului meu si ca acum fac berbec la gratar dupa o reteta de Sanda Marin.

Dar uluirea initiala mi-a trecut rapid. O singura persoana putea sa scrie despre mine in paginile revistei „Elle” : Alex. Leo Serban. Asa ca m-am pregatit moral pentru o remarca malitioasa sau ironica la adresa blogului meu, aruncata intr-un rand al casetutei lunare in care isi exprima gandurile acest domn. Cand m-am vazut cu revista in mana, insa, mi-a cazut fata.

Pe scurt, pentru toti aceia dintre voi care nu citesc publicatia: domnul Serban si-a dedicat intregul spatiu editorial de care dispunea pe luna octombrie pentru a se justifica in fata „acuzatiei” de blazare pe care i-am adus-o. Sunt o fata modesta, care circula cu RATB-ul, mananca iaurt Albalact si cumpara oja de la metrou la Unirii. Inchipuiti-va, asadar, ca atata atentie acordata bietului meu blog m-a tulburat profund. Sunt cateva observatii care trebuie facute, insa, vizavi de articolul domnului Alex. Leo Serban.

Pentru ca sunt carcotasa, n-am putut sa nu observ ca articolul respectiv incepe cu „Un amic care-si cam face veacul pe net mi-a adus la cunostinta ca o blogherita mi-a scris (...)”. Pe de alta parte, in commentul pe care l-a lasat la postul meu, domnul Serban imi spunea ca a dat de blog in timp ce isi gugalea numele. Pai, cum ramane pana la urma ? Il chema cumva „Google” pe amicul respectiv? Ca, ce-i drept, Google asta isi cam face veacul pe net. I s-a dus buhul de asta. :)

Gata, am terminat cu ironiile. O mare parte a articolului intitulat „Raspuns la o scrisoare deschisa” este o imensa explicatie/scuza, pe care, insa, eu am primit-o foarte bine. In sfarsit, am vazut o parte umana, sensibila a lui ALS. Si, desi nu a facut decat sa-mi confirme faptul ca atitudinea lui era insiropata mai ceva ca o baclava in blazare, macar mi s-a parut simpatic in explicarea fenomenului „Cannes”.

Ceea ce m-a calcat pe coada, insa, a fost urmatorul fragment : „Problema e ca, pentru fiecare Catalin Tolontan, Bogdan Ghiu si Dragos Bucurenci care scriu pe blog-uri in nume propriu exista cateva zeci, daca nu sute de „Cici” , „Lili”, „Zizi” sau „inozza” - blogheri perfect anonimi, care se pot lega de oricine fara a da socoteala nimanui. La adapostul unui „nick”, posteaza chestiile cele mai nedrepte, injura pe toata lumea si fac misto. Cu cine sa te lupti ? Si pe cine sa tragi la raspundere ? Si, mai ales, cum sa-i afli pe toti ? Daca nu le raspunzi, „te fac“ in continuare ; daca le raspunzi, le dai satisfactia ca i-ai bagat in seama...Din partea mea, n-au decat sa ramana cu aceasta satisfactie : e – vorba blogheritei mele – « so passe ».”

Cu ce sa incep ? Domnule ALS, am ales drept nume de blog « inozza » si nu « ina », care este numele meu, pentru ca « ina » era deja luat. Si « inozza » nu e un simplu nick. Asa ma alinta profesoara de romana in liceu. Ce pot sa spun : guilty as charged la acuzarea de « blogheri perfect anonimi ». Daca nu-mi rezolva problema asta cu anonimatul articolul dumneavoastra, o sa trebuiasca sa ma impac cu soarta. Dar nu e vina mea ca nu m-a facut mama inca din fasa vedeta in blogosfera. Si sincer, cat inca nu-mi arunca lumea cu rosii stricate in geamuri, stam bine. Daca vreti sa ne cunoastem, scrieti-mi la adresa de mail de mai sus, si ma intalnesc bucuroasa cu dumneavoastra, pentru a inlatura din calea relatiei noastre viitoare eticheta de « anonimi ».

Cat despre « posteaza chestiile cele mai nedrepte, injura pe toata lumea si fac misto », am inteles ca ma vizati pe mine, si nu pe Cici, Lili sau Zizi, dar, daca mi-ati fi citit cateva posturi pe blog, ati fi realizat ca nu injur niciodata (mi se pare ocupatie de birjar). Cat despre facut misto, fac, oricand, bucuroasa, daca mi se pare ca ceva merita luat la misto. Ca v-ati nimerit atunci dumneavoastra, imi pare rau. Ca am avut dreptate in ceea ce am afirmat, mi-a demonstrat-o articolul pe care l-ati scris. Iar despre “posteaza chestiile cele mai nedrepte” haideti sa nu mai pozam in victime. Nu ne sta bine.

Sunt convinsa ca in blogosfera exista mii de astfel de Cici sau Zizi care arunca cu noroi in tot ce misca, pe principiul « toti e prosti, in afara de mine ». Si ce sa fac daca blogul meu nu are in titulatura toate cele 4 nume ale mele ? Ar trebui sa nu mai scriu, doar pentru a nu fi confundata cu blogherii anonimi care se refuleaza suduind lumea in posturile lor ?

Va intrebati « Cu cine sa te lupti ? Si pe cine sa tragi la raspundere ? ». Domnule Serban, dupa cum bine stim cu totii, libertatea de exprimare este un drept consfintit prin Constitutie. Nu trebuie sa ne « luptam » cu oamenii care au pareri diferite de ale noastre, si, cu atat mai putin « sa-i tragem la raspundere ». Putem sa le atacam argumentele cu altele mai logice, mai puternice, dar au apus de mult vremurile cand ii bagam in beciuri, ii faceam sa semneze declaratii de dezmintire si le aplicam un dus rece pentru a-i invata minte. Blogurile sunt spatii deschise, in care oamenii isi exprima gandurile si parerile in legatura cu orice subiect, fara constrangeri. Imi explic atitudinea dvs fata de mine prin prisma faptului ca sunt, probabil, singura care pana acum v-a criticat textele. Nu vrea sa-mi imaginez ce s-ar intampla daca ar mai fi inca vreo 50-60 de persoane ca mine. Cum i-ati prinde si cum i-ati urechea pe toti? :)

Am obosit cu explicatiile si sunt oarecum deranjata de faptul ca m-ati fortat sa scriu postul asta ca raspuns la articolul dvs, in locul unuia despre plimbari prin podgorii si degustari de vin, cum era menit. Ca sa inchei, acum ca mi-ati raspuns, puteti dormi linistit, nu o sa va mai « fac in continuare » (cum, de altfel, aveam stabilit in planul cincinal). Dar, pe de alta parte, nu mi-ati oferit nici cine stie ce satisfactie. Ba din contra. Odata, visam sa scriu pentru « Elle ». Acum, practic, nu mai am nicio sansa. ;)

Inozza, degustatoarea

Am aflat acum cateva ore ca maine dimineata plec la mare. Ce pot sa spun, am un serviciu foarte solicitant! Probabil nu ma invidiati, pentru ca, ce-i drept, m-am trezit si eu sa plec acum, in extra-sezon. Dar nu ma duc la cules de scoici (din pacate!). Scopul plecarii mele la mare este vizitarea podgoriilor Murfatlar, intr-un voiaj de presa. Pe lista activitatilor de maine, in afara unei mega-petreceri seara, se afla si degustarea noilor sortimente de vin. Asadar, ganditi-va ca in timp ce voi lucrati de zor, in birourile voastre aglomerate si ocupate, eu voi sorbi cu multa satisfactie licoarea bahica produsa de viile de la Murfatlar in acest an. Daca o sa-mi mai aduc aminte ce am facut si raspoimaine, va povestesc si voua. Daca nu, let your imagination run wild ! ;)

Americanii din viata noastra

Bunica mea i-a asteptat o buna parte din copilaria ei pe americani. Intre timp, rusii au fugarit-o prin lanurile de cucuruz si parintii au ascuns-o sub capite de fan. Iar americanii nu au mai venit. Dar ei au facut, intr-un fel sau altul, mereu parte si din viata mea.

In liceu, un anume profesor Seckman mi-a deschis gustul pentru literatura americana contemporana, mi-a imprumutat cu multa amabilitate propriile carti, si m-a invatat cum se scrie un short story bun. The american way. Mr. Seckman a poposit doar un an la liceul nostru, in cadrul unui exchange program, dar a lasat un puternic impact asupra intelegerii pe care o avem in prezent asupra literaturii americane. Unii dintre noi inca ii mai pastram cartile, pe care, generos sau uituc (nimeni nu stie) le-a lasat in urma.

Incepand cu acum cateva saptamani, de cand m-am angajat la Prevention, americanii au redevenit un punct central in viata mea. Replici precum „Trebuie sa intrebam americanii”, „Asteptam ocheiul americanilor”, „Americanilor le-a placut ideea” sau „Sa vedem daca ne lasa americanii” sunt la ordinea zilei. Intr-un fel sau altul, de pe vremea bunicii, lucrurile nu s-au prea schimbat. Ploaia vine tot de la rusi, iar acordul pentru publicare, tot de la americani.

Ultimul american aparut in viata mea, insa, simt ca va avea un impact si mai puternic decat Mr. Seckman and his wonderful short-stories. Pe John Vorhaus l-am cunoscut inca din prima zi de munca on my second job. A funny man, like most americans, m-am gandit atunci (in general, americanii par funny pentru ca vorbesc engleza mult mai repede decat noi, si atunci cand fac o gluma, si nu te-ai prins de ea din cauza pronuntiei, te simti obligat sa razi).

Nu am fost impresionata cand am aflat ca este unul dintre scenaristii de la „Familia Bundy” sau de la „Star Trek”. Am fost si mai putin impresionata cand am aflat ca a fost consultant la „Razboiul sexelor”. Am vazut o bucata dintr-un episod al acestui sitcom/romance wannabe si mi s-a parut Revelion ’97 all over again (era o scena cu Stela si Arsinel). Marturisesc totusi ca, dupa ce am citit scenariul, am realizat ca era aproape genial. Replicile sunt acide si alerte, tonsul scenelor este excelent, dar vorba glumei despre Franta, „frumoasa tara, pacat ca e locuita”, asa si cu filmul asta: misto scenariu, pacat ca e jucat de Papadopol.

John a inceput sa mi se insinueze in suflet atunci cand am cunoscut omul, nu scenaristul. Cand mi-a povestit despre cum, la 13 ani, si-a propus sa make a hit, si i-a luat inca vreo 15 ani din viata sa renunte sa fie obsedat de asta. Moment in care, chiar a dat marea lovitura a vietii lui, cartea „The Comic Toolbox”, pe care abia aştept să o citesc. John mi-a ramas in suflet pentru modul in care canta „American Pie”, la 10 dimineata, si pentru ca ma intreaba intotdeuna daca vreau sa-mi puna nu stiu ce melodie s-o ascult, sau daca vreau sa-mi faca un CD cu o melodie care stie ca-mi place. John mi-e drag pentru ca pe whiteboardul imens din biroul lui, au aparut pe rand, elani lacrimogeni, furnicute compulsivo-obsesive, struti traumatizati, pestisori alcoolici sau caini cu complex de vinovatie.

Dar cel mai tare mi-e drag John pentru ca, din primul minut in care m-a cunoscut m-a incurajat sa scriu, m-a convins ca pot, si m-a determinat sa vreau. Si, chiar daca primul meu skin a fost un real fiasco (in opinia mea), el a apreciat partile lui bune, si m-a incredintat ca, din punctul lui de vedere, sunt gata sa scriu primul meu scenariu.

Am fost foarte trista ieri, atunci cand am mancat din tortul de ziua lui. Pe usa biroului lui John era o poza scoasa la imprimanta, cu un tanar in blue-jeans, stand turceste pe un birou plin de carti si zambind. Dedesubt, statea scris cu o carioca : „Kids, You’re Young Only Once. Gee, I Want That Birthday Back!”. Am insistat ca John sa sufle intr-o lumanare si sa-si puna o dorinta. Si, pentru ca nu aveam o lumanare, a suflat intr-o bricheta, spunand ca „This is probably the dummest thing I’ve done in my life!” Cum sa nu-l iubesti?

Pentru ca in viata nu e ca in basme, John va pleca inapoi in State la sfarsitul acestei saptamani. Pana atunci, insa, mai sunt doua zile, si un farewell party, pentru care inca caut un cadou. De fapt, Cadoul.

Farewell, John, take good care of yourself, hope your „Pretty, Sick & Twistee” will be a hit, don’t ever give up singing in the morning, and thanks for the spit takes and all!” :)

Pana la urmatorul american, deci...

What we are made of

Cand intri pentru prima data in camera unui om, incerci sa cuprinzi cu vederea (cat mai politicos si intamplator posibil) obiectele ce compun incaperea, pentru a ghici cu cine ai de-a face. Daca are o colectie, si mai ales una clasica, gen timbre, papusi de portelan sau benzi desenate, o mare parte din eforturi iti sunt scutite. Dar prea putini oameni mai colectioneaza cu adevarat obiecte in ziua de azi (si nu, aici nu sunt incluse jucariile de plus sau cartile, astea nu sunt colectii), asa ca ne paste ceva treaba daca vrem sa decodificam cat mai repede posesorul habitatului. Vom incerca, asadar, din cele cateva carti, poze, recipiente de tot felul si mici suveniruri sa trasam o personalitate, un caracter, cu alte cuvinte, sa ne dam seama what he or she is made of.

Cand intri pentru prima data in camera mea, presupun ca nimic nu iti sare in ochi suficient de repede incat sa intuiesti cu cine ai de-a face. Cele cateva carti aruncate pe noptiera iti vor spune ca imi place sa citesc, dar, fara indoiala, diversitatea prea mare a autorilor te va bulversa si ma va caracteriza drept o nehotarata (chick-lit meets proza suprarealista, meets pop culture, meets clasicism francez, meets literatura pentru copiii). Teancurile de reviste glossy pot fi, de asemenea, inselatoare. M-ar putea caracteriza drept o mare amatoare a genului, pe cand eu le-am cumparat doar pentru a ma documenta atunci cand eram in cautarea unui job nou. Nici cutia cu stelute fluorescente si planete nu iti va spune adevarata ei poveste, anume ca nici pana in ziua de azi nu mi-am facut timp sa le lipesc pe tavan. Obiectele mele, in sine, sunt mute. Foarte multe nu spun nimic despre mine (mai degaraba ordinea in care le-am aranjat o face).

Si totusi, singurul lucru care tipa in gura mare pana si cele mai intime ganduri si sentimente ale mele, e complet trecut cu vederea de vizitatorii mei, la o prima intalnire. Bineinteles, este mangaiat, ciufulit, si uneori recompensat cu un morcov, dar nimeni nu se uita suficient la Minny pentru a afla ceva despre mine. Odata ce curiozitatea pentru urecheat le este satisfacuta, oamenii isi plimba privirea peste fardurile mele, peste putinele jucarii pe care le-am carat dupa mine, peste zecii de trandafiri uscati pe care ii pastrez pe dulap sau peste gentile de pe taburet, pentru a afla despre mine mai mult decat le spun eu in cuvinte.

Pana acum ceva vreme, nu am realizat cat de mult te tradeaza animalul de companie pe care ti l-ai ales. Cum, la un nivel subconstient, l-ai ales pentru ca semanati atat de bine. Intotdeuna am crezut ca l-am cumparat pe Minny pur si simplu pentru ca m-am indragostit de el pe loc, desi plecasem de acasa cu gandul sa-mi iau o pereche noua de balerini. Nu este tocmai adevarat. Minny a venit pe un fond acut de singuratate, si a ajuns sa fie un iepuras, si nu o chinchilla sau un canar, pentru ca de el aveam eu nevoie.

Minny ma irita pentru ca, atunci cand afara tuna, se retrage in coltul lui si tremura speriat. Minny ma irita pentru ca roade cabluri si distruge electrocasnice, fara sa aiba nici cea mai mica idee de prostiile pe care le face. Minny ma irita pentru ca atunci cand face cunostinta cu cineva strain, ii bate inima ca la un nebun. Minny ma irita pentru ca nu poate sa spuna niciodata daca ceva nu e bine cu el. Minny ma irita pentru ca ii e frica de inaltime, si atunci cand il las pe bancuta de pe balcon, nu se misca nici un centimetru de teama sa nu cada. Minny ma irita pentru ca se adapteaza foarte greu la nou. Cand ii schimb alimentatia, de exemplu, vreo 2 zile mananca cat o vrabiuta, pana se obisnuieste cu ideea. Minny ma enerveaza la culme pentru ca e un lacom. Pofteste la tot ce manac eu si baga in el ca intr-un azil chipsuri si struguri si ciocolata si alune. Minny mi-e antipatic pentru ca are accente de nebunie cand sare ca un cangur, care alterneaza cu momente de depresie in care sta dupa usa si linge podeaua. Minny ma calca pe nervi pentru ca, din cand in cand, se ascunde de restul lumii, sub pat, in praf, si trebuie sa-l fortez cu mopul sa ias de acolo. Minny ma irita pentru ca ochii lui au, de prea multe ori, aceeasi expresie.

Dar, cel mai tare, Minny ma irita pentru ca in el ma regasesc. Cu toanele si fricile, si poftele, si mofturile mele. Aproape ca nu vreau sa ma uit inspre el cand realizez ce multe ne leaga. Singura diferenta, poate, e ca atunci cand tuna si amandoi tremuram, eu il iau in brate. Pentru ca unul dintre noi trebuie s-o faca.

Hostage Crisis

* in amintirea lui r., caruia ii duc dorul...

In curand stirea o sa vuiasca pretutindeni: la televizor, la Radio 21, in ziare. Si, atunci cand se va intampla acest lucru, vreau ca voi sa cunoasteti si versiunea mea. Sa intelegeti ca, desi sunt, intr-adevar vinovata de aceasta actiune monstruoasa si disperata, am avut motivele mele, bine intemeiate.

Asadar, da, am rapit. Da, am cerut rascumparare. Da, banii trebuie sa-mi soseasca in cont dintr-o clipa in alta. Nu, nu am jucat murdar, mi-am luat doar ce mi se cuvinea. Dar sa incep cu inceputul…

Pentru aceia dintre voi care au prins inozza doar din seria a treia, un mic flashback: eu, serviciu stresant si epuizant psihic, sef cu tenta diabolica – flashback over. Din motive lesne de inteles, la un moment-dat pe parcursul sinuosului meu traseu profesional, am cerut o saptamana de concediu medical. Surpriza : mi s-a acordat ! A doua zi, alta surpriza, si mai mare : mi se blocheaza brusc telefonul de serviciu, nu mi se vireaza salariul in cont. Eu, suflet caritabil, gasesc imediat o explicatie : poate mi s-a defectat telefonul, si de-asta nu mai pot primi sau efectua apeluri. Cat despre bani, probabil intarzie. Naked truth : seful meu cu accente de paranoia imi blocase telefonul si imi sistase transferarea banilor in cont pe motiv ca am fugit la o alta publicatie (ceea ce, sincer vorbind, am facut-o oricum, putin mai tarziu).

Cand m-am intors la sfarsitul saptamanii de concediu, seful s-a uitat la mine de parca ii intrase in birou fostul papa la brat cu Teoctist. Wow ! ce chestie, d’le, sa-si ia oamenii concediu si chiar sa se intoarca din el ! L-am iertat ca a fost disperat si mi-a blocat telefonul, l-am iertat ca nu mi-a dat banii. Asta pana cand aud alta mostra de paranoia: nu mi-a trimis banii, de care aveam disperata nevoie, pentru ca eu pastrasem reportofonul pe care il foloseam la interviuri. Care reportofon, pentru ca e mic si stilat (asa ca pentru mine :D) a fost adus tocmai din Germania si costa 200 si ceva de euro. De unde sa stie el ca nu am fugit cu el ? ma intreaba cu o fata victorioasa. Gee, I don’t know, ii spun eu, e ceva ce se numeste bun-simt sau, macar cunoasterea unei persoane. As zice ca daca stai 6 luni de zile practic bot in bot cu cineva la birou, daca nu stii care e Beatlesul lui preferat sau cum ii plac cartofii, poti ghici macar daca e genul de om care ar fugi cu un reportofon amarat sau nu. Ca de unde sa stie el, daca eu n-am semnat nimic pentru reportofon ? Eu, nervoasa, cum n-am semnat ca am semnat actele pentru el. Seful, si mai incapatanat, ca nu am semnat nimic, mi-a dat cutia pur si simplu in mana. La care eu si mai incapatanata : si-atunci ce hartii am semnat eu, d’le ? Cum ce hartii, erau actele pentru mobil. (Beculet aprins asupra capului meu, zambet angelic pe fata, hhihi, al meu esti !)

Pe scurt, astfel mi-a dat seful meu ideea sa nu-i returnez reportofonul decat atunci cand imi voi vedea banii. Bineinteles ca, in aceeasi zi, practic a confiscat reportofonul celeilalte colege ale mele, care si-a dat demisia dupa vreo 2 saptamani. Si micul meu ostatic a tacut chitit pe fundul unui sertar din camera mea, asteptand momentul in care va putea fi rascumparat si va zburda iar liber pe la interviuri si pe la conferinte. Din cand in cand, cand ii auzeam oftatul in sertar, il deschideam usurel, si, mai mult ca sa il imbarbatez pe el (ca eu nu mai speram la banii mei) ii spuneam ca i se duce dorul, pesemne cumplit, si ca, intr-o buna zi, cineva il va cere inapoi. Si eu, si micul meu ostatic ne pierduseram sperantele, pana cand, intr-o zi insorita de saptamana trecuta, am fost sunata de contabilul de la vechiul meu job. Ma suna live de la banca, unde spunea el, are un OP cu numele meu pe el, si il va emite, daca duc chiar in acea zi reportofonul sefului. OK, look, ii spun eu, stiu ca sunt draguta, si deci, in ochii vostri, automat pacalibila, dar eu cedez reportofonul doar cand vad banii. Tipul se balbaie : ordinele au fost clare - mai intai reportofonul, apoi banii. Eu ma tin tare : ba sa am pardon, mai intai imi vad plasticatii, si apoi ii dau drumul electronicului. El : sorry. Eu : si mai sorry.

Doar ca zilele astea, in lungile minute de contemplare a ostaticului meu, caruia i se cam vestejise microfonul de dorul casei, am realizat ca puteam sa o tinem asa la infinit. Eu nu aveam incredere in individ, individul nu avea incredere in mine. Un cerc vicios perfect. As fi putut sugera sa ne intalnim intr-o seara, pe o alee intunecoasa la intersectia dintre Rahova si Ferentari si sa facem schimbul, dar nici asa nu cred ca aveam incredere unul in altul. Asa ca mi-am spus sa fiu barbata, si m-am prezentat intr-o dimineata la el in birou. Cu ostaticul in cutie. Marturisesc acum fata de voi ca am fost marsava, si, pentru cateva secunde, am stat si m-am muncit : ce componenta as putea sa scot din micut, astfel incat sa nu se observe, dar nici el sa nu functioneze fara detaliul respectiv ? Mi-am spus ca daca e sa fiu a lady, voi fi o lady pana la capat. Si asa am fost. Am dat drumul ostaticului privind drept in ochii rascumparatorului, ca pentru a-i dovedi suprematia mea morala. Care suprematie s-ar putea sa nu-mi ajunga nici sa-mi iau un pumn de alune, daca nu-mi vin banii.

Macar ala micu’ a dat fericit din cascute cand s-a vazut acasa. In timp ce inchideam cu demnitate usa biroului, mi s-a parut ca il aud scancind din adancul microfonului lui rotund. Il inteleg perfect: sertarul meu pare acum un loc gol fara el. Poate din banii aia, imi iau un alt reportofon. Dar nu cred ca altul va putea sa-i tina vreodata locul…Micutule, fii tare!

Love in the linden tree goes to Opera!

Am primit recent linkul asta de la un prieten din Polonia. Daca mai era nevoie de dovezi ale faptului ca polonezii sunt absolut innebuniti dupa "Dragostea din tei" : iata. Trei tenori seriosi, la o mare gala caritabila, canta despre Picasso si bipuri voinice. Mare dreptate avea unul dintre comentatorii filmuletului: "Europeans are weird!" Enjoy !

Inozza Fashionista

…noot! Am fost in seara asta la dechiderea primului magazin Segue din Romania. Si pana azi, nici nu stiam ce inseamna Segue. De fapt, am mers doar pentru ca din invitatie am dedus ca, fiind un magazin de accesorii, o sa ma aleg cu o bratara sau cu o pereche de cercei.

Dovada faptului ca nu am nici cele mai elementare cunostinte despre moda, e ca abia cand am ajuns acolo am realizat ca accesorii inseamna posete, curele si portofele, nu margele si bratari. Au servit o sangria excelenta, si niste sandvisuri de marimea unei monede de 10 bani ce pareau delicioase (de fapt, am macat vreo cateva, dar erau prea mici sa-mi dau seama daca erau gustoase sau nu). M-am ales cu niste blitzuri serioase in ochi, de cate ori am probat cateva perechi de ochelari sau m-am uitat la genti, motiv pentru care m-am retras intr-un colt, de unde nu m-am mai miscat, pana ce fotografii nu s-au potolit. Daca apar fotografii in vreo revista, eu sunt tipa super bine in taior albastru, you cannot miss me :)

Preturile sunt surprinzator de mici (genti mari din denim, cu lacatel, 200 de lei, balerini din lac cu funde de catifea 140 de lei), dar produsele nu sunt foarte numeroase. Spre diferenta de magazinele Segue din alte tari, unde totul se scalda in culori vii, tot ce am vazut pe la noi merge pe tente de negru, bleu inchis, maro si….uuuu..indraznetul portocaliu. Mi-a ramas inima la o pereche de pantofiori negri numiti Melody, cu toc mic si perky, la un troler roz si la niste cizmulite de cauciuc in carouri, absolut british si adorabile, numite Gerhy.

N-am stat prea mult, dar cat m-am invartit pe acolo, a venit Albertina, care arata enervant de bine intr-un pardisiu bej, si care a facut cateva poze la comanda (« Asa, stai langa raftul ala, cu mana pe geanta mov, zambeste, intoarce putin capul... ») si Dana Rogoz, care zici ca a scapat de la o gradinita cu program prelungit, cu caciulita ei multicolora si cu un cozoroc imens si tenisii portocaliu cu roz.

Ma enerveaza gandul ca, pe baza invitatiei, azi primeam reducere de 30%, iar eu nu aveam destui bani la mine nici cat sa cumpar un breloc de-al lor. Anyways, daca nu aveti ce face zilele astea ploioase, dati pe acolo. E pe Calea Victoriei (unde altundeva?) la numarul 26. But don’t get your hopes too high, though. Nici posetele si nici pantofii nu provoaca reactii orgasmice.

Ziua buna...

Stii de cand deschizi ochii atunci cand o sa ai o zi excelenta. Soarele straluceste prin perdea, facand mici jocuri de lumina pe pielea ta, patul inca miroase a flori de camp, intinzi mana si atingi boabele de struguri pe care le-ai savurat in ajun, totul zambeste in jur.

Acesta este motivul pentru care, inca de cand am deschis ochii azi, am stiut ca voi avea o zi execrabila. Sau, mai bine zis, oribila. Asa ca nu m-am grabit sa parasesc asternutul sifonat. M-am intors spre celalalt locatar al patului meu, l-am sarutat usor si l-am invelit cu plapuma. Si, spre diferenta de toate filmele siropoase pe care le-am vazut la viata mea, a mormait ceva ininteligibil, si si-a varat nasul sub plapuma. So much for romance!

Dar stiam ca asta nu e totul. O zi proasta care se respecta continua la fel cum incepe. Prost. Asa ca mi-am injurat soarta potrivnica, mi-am cautat pe podea ceva resturi de haine, si m-am dus sa-mi termin munca suspendata in ajun. Nimic, dar nimic nu poate sa fie mai frustrant decat sa trebuiasca sa lucrezi langa cineva care doarme angelic. Si, surprinzator sau nu, nu am reusit sa scriu nimic. Nu mai aveam suficienta inspiratie. Plus ca mi-am pierdut si ultima urma de karma buna pe care o aveam, cand am dat cu ochii de pachetul pe care l-am primit ieri. Trei chiloti (pentru ca nu sunt panties) supradimensionati, dantelati si oribili, pe care o respectabila firma de lenjerie franceza mi i-a expediat in colet, in locul setului absolut superb, visiniu pe care-l comandasem. Acum trebuie sa sun la numarul respectiv, si sa le explic in franceza mea prafuita cum n-o sa dau in vecii vecilor zilelor mele cateva milioane de lei pentru trei chiloti pe care si bunica ar avea retineri sa-i poarte. Plus ca au intarziat cu livrarea vreo 3 luni, ceea ce e culmea!

Si asa am mancat amarata un mic-dejun compus din chipsuri, trei Chocotoaffe si suc de morcovi cu kiwi. Ceea ce eu consider ca este foarte potrivit pentru micul-dejun, mai ales atunci cand te strang pantalonii care iti cadeau de pe solduri acum doua saptamani. Note to myself: Verifica daca nu cumva podeaua s-a umflat in mod inexplicabil si cantarul nu e afectat de noua ei inclinare!

Ce s-a mai intamplat bun azi poate va intrebati? Ei bine, in timp ce ma dadeam mare in fata colegilor cu ultima mea achizitie, o umbrela germana sort of kind of very expensive care cica are spitele din carbon si deci nu se rup in vant, ghiciti ce se paseaza? Dap, am rupt o spita din carbon, care nu se rupe. M-am uitat admirativ la muschii bine dezvoltati ai degetelor mele si mi-am zis in gand ca sunt o proasta. Si nesimtitii aia au ras cu gura pana la urechi, ca in reclama de la Sprite cu gazelelele. Sper sa li se rupa si lor o spita de carbon cand le e lumea mai draga!

Apoi, in drum spre celalalt work place, am dat peste un traffic jam atat de groaznic, ca am stat 10 minute geam in geam cu Oana Roman si potaia de pe scaunul din dreapta ei. Nu stiu daca eu sau ea ne simteam mai penibil. Asa ca, dupa ce maxiul in care ma aflam a parcurs vreo 20 de metri in 30 de minute, m-am dat jos si am continuat drumul pe jos. Bineinteles ca toti soferii blocati in trafic au considerat ca e de datoria lor sa ma clacsoneze cand am trecut pe langa ei. Si i-am iertat pe toti, pe principiul dragostei crestine si al tolerantei fata de imbecili, mai putin pe un sofer de tir, al carui claxon aproape mi-a dat atac de cord. Asa ca m-am intors, m-am apropiat, si l-am intrebat: "Te simti mai barbat ca m-ai bagat in toti sperietii cu claxonul tau?" S-a uitat tamp la mine. "Stiti cum se spune", a inceput el cu un ranjet. "Masina mare...", "Masina mare, nesimtire mare?...sau masina mare, creier mic?" l-am intrebat si m-am intors pe calcaie, fara sa astept toate urarile pe care m-ar fi rugat sa le transmit rudelor mele demult decedate.

Cand ajung la birou, colac peste pupaza, o colega ma intreaba, uitandu-se la parul meu: "Vaaai, dar asa de tare ploua afara?" Ma balbai, rosesc, ii zic ca am prins ploaia de acum doua ore, si plec pana nu apuca sa-mi raspunda. N-am avut timp sa fac baie aseara, asta inseamna sa nu ies din casa? Don't answer!

Ultimul semn bun al acestei zile minunate a fost sosirea in redactie a unei noi colege, dupa care toata lumea si-a sucit gatul pana la limita fracturii. Un fotomodel cu alura de frantuzoaica rafinata, care mai e si profesoara de germana si engleza, pe deasupra. Si pe care toata lumea vrea sa o angajeze pe loc, fara proba. Swonderful! Bineinteles ca nu avea alta zi in care sa vina, decat aia in care parul meu pare lins de o cireada de vaci insetate. Ok, guys, am sters-o. O sa fug sa ma ascund in toaleta, pana astia termina cu insistentele de a face pozele de legitimatii azi. Prefer ca pe a mea sa scrie: "Arata prea oribil si s-a rupt filmul", decat sa o fac in aceste conditii. Va doresc tuturor tot ce-mi doream si mie de dimineata. Sa vina mai repede seara!

The chances we create…

Weekendul asta, mama mea si-a serbat ziua de nastere. A implinit 50 de ani, sau “o jumatate de secol”, cum ne place noua s-o necajim. Si, trecand peste faptul ca e mama mea, e cea mai frumoasa femeie de 50 de ani pe care am vazut-o in carne si oase. Bineinteles ca nu se compara cu Sharon Stone sau cu Demi Moore, dar a avut patru copii, si nicio operatie estetica. Si cu toate astea, are un ten absolut fenomenal.

Am stat asadar, si am admirat-o in secret. Si n-am putut sa nu ma minunez. Oare cum o fi cand ai ajuns la o varsta ca asta, cand ai trecut prin atatea, cand ai anumite certitudini, si, neindoielnic, destule regrete? Si mi-am dorit, ca pentru 5 minute, sa am 50 de ani. Sa ma pot uita la viata mea, sa vad tot ce am realizat pana atunci, eventual, sa stiu ce greseli sa ocolesc. Daca ar fi asa de usor! Si apoi mi-am dat seama ca nu e nevoie sa ma joc de-a calatorul in timp pentru a invata cate ceva despre ce vreau sa fac in viata, si ce vreau sa evit. Ar fi mai util sa ma uit la mama.

Mama, de exemplu, a incheiat un capitol din viata ei la care eu, una, inca scriu de zor. Mama l-a gasit pe tata. Sau, de fapt, tata a cautat-o pe mama, dar asta e alta poveste. Important este ca formeaza un cuplu care, desi departe de perfectiune, te inspira. E drept, mama nu se mai trezeste demult intr-un asternut acoperit cu petale de trandafiri, la fel cum tata nu primeste scrisori de dragoste parfumate. Dar rar am vazut doi oameni care sa se inteleaga mai bine dintr-o singura privire. Rar am intalnit doi oameni mai preocupati sa aiba grija unul de celalalt decat ei doi. Mama danseaza populara la nunti (which she hates), pentru ca lui tata ii place, la fel cum tata s-a prefacut ca nu a vazut toate bijuteriile pe care mama si le-a cumparat in ultimii 20 de ani, pentru ca asta e mica ei pasiune.

Am stat patru ani cu oamenii astia doi in casa, fara sa inteleg una dintre cele mai importante lectii pe care mi-au dat-o. Si am preferat sa ma las pacalita de Jane Austenurile cu care mi-am populat adolescenta. Asa am ajuns la concluzia ca dragostea trebuie sa te loveasca fix intre ochi si ca daca e aia adevarata, trebuie sa arda mai ceva ca flacara olimpica. Si cand am intalnit Dragostea, am sustinut-o cat sa poata sa stea in fundulet, dupa care m-am mirat de ce nu merge de-a busilea si de ce nu alearga. Daca era dragoste adevarata, asa cum pretindea, predestinare si toate celelalte, de ce nu isi era siesi suficienta? De ce avea nevoie de imbolduri? De compromisuri? De schimbari?

In ziua in care mi s-a spus ca dragostea nu mai este in regula, ca doare, ca trebuie sa facem ceva, imi venea sa plang. Era de parca cineva imi daduse o palma. Nu intelegeam cu cea am gresit. Si am ramas singura sa meditez, o vreme. Si in pustiul meu, lipsita pana si de caprele sau corbii care insoteau pustnicii, am inceput sa inteleg.

Acum stiu ca dragostea poate incepe ca o flacara, desi, la fel de bine, poate incepe ca o ploaie de vara. Am inteles ca dragostea nu e o forta supra-omeneasca, ci mai degraba un ghiveci cu flori. Ca odata ce ai luat-o de la florarie, trebuie sa iti iei angajamentul sa o uzi, sa o tii la soare cat mai mult timp posibil, sa ii pui Mozart din cand in cand, si sa ii vorbesti. Tot dragoste e si atunci cand, spre binele ei, ii tai frunzele ingalbenite sau ramurelele uscate. Dragostea trebuie ingrijita si protejata ca sa infloreasca. Pana si cea mai frumoasa dragoste din lume, daca nu e udata corespunzator, si daca e lasata la intuneric, isi inchide petalele si se face mica-mica. Dupa care, moare.

Mi-era rusine, intr-un fel, sa recunosc ca dragostea mea nu era bine. Insemna ca eu am gresit cu ceva, ca am investit in ceva fals, din moment ce se dovedea atat de fragil. Stiu acum ca dragostea e mai fragila decat un copil cu oase de sticla, dar ca, daca ai grija de ea, din samanta poate deveni firicel, din firicel, plantuta, din plantuta, planta si din planta, arbust. Si nu e nimic rusinos in a recunoaste ca lupti ca ei sa ii fie bine. Ca ii cumperi o masa doar ca sa aiba pe ce sa stea langa fereastra, la soare. Ca renunti sa asculti rock, doar pentru ca ei nu ii pieste muzica puternica, sau ca stai cu orele in fata unor carti de gradinarit, pentru a afla de unde poti gasi cel mai bun pamant pentru ea.

« Sometimes I believe in fate/ But the chances we create/ Always seem to ring more true » canta Katie Melua intr-o piesa de care m-am indragostit recent, tocmai datorita simplitatii ei. Si da, dragostea se rezuma la riscuri. Si la credinta.

1234

Va amintiti prima zi de scoala? Ok, exagerez. Prima zi de liceu, poate ? Va aduceti aminte ce emotii aveati ? Cum credeati ca o sa rada toata clasa de voi cu prima ocazie cu care o sa iesitit la tabla la ora de mate (which actually did happen, in cazul meu). Cum incercati sa fiti cool, eventual sa lasati in urma dezastrele de la fizica si notele proaste de la chimie dintr-a VIII? Cum vi se parea cladirea liceului atat de mare, orele atat de lungi, lectiile ataat de grele ?

Cred ca e un talent al meu, asta. Sa retraiesc permanent situatii penibile, nesiguranta, musuroaie de termite in stomac. Un fel de Groundhog Day al zilelor in care m-am trezit prea tarziu pentru a ajunge la un interviu si am iesit in strada incaltata cu papucii pufosi de casa. Azi, de exemplu, m-am trezit devreme. Ba chiar am avut timp sa cant la periuta de dinti ultima mea melodie preferata, sa dansez cu Minny in brate pe balcon, si sa-mi pun si minunatele mele lentile Amazon (care imi obtin mereu locuri in autobuz :) ). Era prima mea zi la noul loc de munca si nu vroiam sa o dau in bara cu mare stil, cum mi se intampla in zilele bune.

Am ajuns inaintea tuturor. M-am asezat ca o panseluta mov pe canapeua din hol si am inceput sa citesc absobita « Torturati-l pe artist ». De fapt, am citit atat de absorbita, incat nimeni nu a indraznit sa ma deranjeze cand a inceput sedinta. M-am prins intr-un sfarsit cand am auzit pe cineva urland pe culoar : « A vazut-o cineva pe Ina? Fata aia care seamana cu Andreea Marin?” Am sarit ca arsa. Toate ca toate, om avea noi doua aceeasi freza, dar scuze! nimeni nu mi-a zis pana acum ca seman cu Katie Holmes, desi sunt tunsa la fel ca ea. Si asa am ajuns eu in sala de sedinta.

Clasa a IX-a, all over again…

“Cine stie cum se calculeaza volumul total al sferei inscrise in trunchiul de con? Domnisoara din prima banca?”

“Deci, Ina, ai citit procedura de lucru si rapoartele de pana acum?”

« Paaaaai, calculam raza bazei mari din punctul B...nu, nu, punctul C....sau D...?! »

« Pai, eu abia azi incep. Nu mi le-a trimis Raluca ieri. Inca nu stiu exact ce trebuie, hm...trebuia sa fac. »

« Domnisoara, incercati sa descoperiti formula corecta eliminandu-le pe toate celalalte pe care le-ati studiat in gimnaziu ? »

« Aha, ok then. Si...ce ti s-a spus mai exact despre ceea ce facem noi ? »

« .....si daca am aflat raza, mai trebuie sa aflam pi... »

« .....adica mi se pare grozav. Totul. Echipa. Si, chiar daca inca nu am primit toate materialele, sunt sigura ca o sa ma descurc. Si va admir munca foarte mult. Sunt o mare fana. E...grozav. Totul. Perfect. »

« Bine, domnisoara, acum ca l-ati...aflat pe pi si ati umplut doua table si un perete...haideti sa ridicam raza aia la a treia odata ! »

«Imi place ca esti entuziasmata ! E nevoie de asta. O sa intelegi tu totul pe parcurs...adica azi ! »

« ...aham... »

La sfarsitul sedintei, seful era foarte multumit ca umplusem cu notite 4 pagini de agenda. Erau lista cu toate cuvintele pe care nu le-am inteles in timpul discutiilor, si carora o sa trebuiasca sa le dau Google search. Am ajuns acasa in seara asta, ca sa citesc procedura de lucru. (Paranteza : am vazut odata un film cu Don Johnson si Melanie Griffith, in care ea era o fata cam prostuta, si el era profesorul menit sa-i imbogateasca vocabularul. Intr-o scena, el ii da sa citeasca un ziar si ii cere sa inroseasca toate cuvintele pe care nu cunoaste. Cand vede ziarul lovit de « pojar », profesorul ii spune : « Cred ca era mai usor daca iti ceream sa incercuiesti ceea ce stii... »). Am inrosit foaia bine, si media este cam de doua cuvinte necunoscute la trei cuvinte vag cunoscute (noroc cu « si », « scris », « fiecare « etc). Exemple de ciudatenii : « meeting report », « development notes », « scrierea in revision mode », « sa uptateze character arc-urile ».

Stati linistiti, insa, dragii mei prieteni. Stam bine. Pentru ca sunt foarte bine organizata si in general pregatita pentru orice dezastru, tocmai am terminat de intocmit un plan de atac al acestei situatii in patru etape, dupa cum urmeaza :

1. Respir adanc si ma detensionez. Stresul nu imi face bine la ten
2. Merg in bucatarie si imi fac o cana de ciocolata fierbinte. Ma ajuta sa gandesc.
3. Dupa ce beau ciocolata, ma joc putin cu Minny. Mangaiatul animalelor reduce tensiunea.
4. Ma pun la culcare. Maine dimineata, cu siguranta, totul va fi mult mai simplu.

It’s like they say. If you cannot beat the stress, just go with it. ;)

Cum poti sa ratezi un interviu cu stil

Au tot intrat persoane pe blogul meu in cautare de „cu ce ma imbrac in prima zi de scoala”. Nu sunt persoana ideala pentru a raspunde la aceasta dilema. Tin minte ca intr-un an am mers cu niste pantaloni de piele albastru-azur, iar in altul cu o fustita rosie atat de scurta, incat a facut legenda (asta sau faptul ca am sarit un gard cu ea, e inca discutabil).

Azi m-am confruntat si eu cu dilema: cu ce ma imbrac la interviu? Stiu varianta tipica: un costum intr-un ton neutru, cu o croiala clasica, nimic too dary, nimic too striking. Doar ca eu nu posed un astfel de costum. Singurele mele trei costume classy sunt toate negre si maro, ceva horrid pentru gusturile mele actuale, motive pentru care refuz sa le port. Asa ca am incropit eu ceva ce mi se parea classy (cel putin in conformitate cu ceea ce spune Biblia vestimentara, editia in limba romana). Lipsa fluieraturile admirative ale salahorilor ce repara o teava in fata blocului meu (care imi indica in fiecare dimineata, ca un fel de barometru, daca exagerez cu fustele sau nu) m-a bucurat. Deci eram classy, huh?

Asa ca am pornit cu si mai mult aplomb spre locul interviului, unde...stupoare. Toti candidatii din „sala de asteptare” erau imbracati foarte nonconformist si creativ. Dresuri mov combinate cu sandale verzi, rochii vaporoase purtate peste tricouri si blugi evazati, genti mari cu oi colorate to name but a few. M-am asezat foarte jenata si mi-am acoperit pantalonii de catifea gri cu ditamai geanta mea bej si clasica. Nici nu mi-a trecut prin cap ca pentru un job intr-un domeniu creativ, trebuie sa te imbraci...creativ! Am intrat pana la baie, m-am tot foit pe-acolo, pana cand mi-am scos din geanta ochelarii de soare si mi i-am trantit in varful capului. Gata! Eram mai, hm...creativa. As fi putut, eventual, sa-mi iau pe dos jacheta, dar mi se parea un sacrificiu prea mare, chiar si pentru un job minunat.

Cand m-am intors printre contra-candidatii mei, puteai taia tensiunea din incapere cu un cutit de unt. Tipa cu turban lila de langa mine mi-a aruncat o privire dispretuitoare pentru a-mi indica ca nu o impresioneaze efortul meu creativ. Si cum toata lumea era foarte preocupata sa-si butoneze telefoanele, sa-si admire unghiile sau sa numere firele scapate ale mochetei, m-am atasat, conversational vorbind, de femeia de serviciu. Era o femeie maruntica, tunsa periuta, de vreo 50-60 de ani, cu unghiile rosii si cercelusi marunti, aurii. Imi placea modul in care sarea fericita ori de cate ori suna soneria, si de cum se intuneca atunci cand fiecare intervievat refuza ceaiul sau cafeaua oferite.

„Sunteti draguta sa-mi aduceti o cafea, pana la urma?” am intrebat-o, intr-un final, cand am vazut cat de trista si abandonata sta intr-un colt. „Intr-o secundita! a strigat bucuroasa si a sarit sprintena ca o adolescenta. S-a intors in cateva minute, toata un zambet. „Vaaaai, cat fumeaza copiii in bucatarie! Le-am zis si eu ca mai am cativa ani pana la pensie si ei nu vor sa ma lase sa ajung acolo!”. Am ras. Mi se parea tare simpatica, asa marunta si vesela cum era. A zambit si baiatul cu cercei negri de plastic, si fata cu geanta cusuta din bile colorate. A fost de ajuns asta, ca oamenii sa inceapa incet-incet sa discute. Cand am fost invitata in sala de interviu, am lasat in urma o gasca sporovainda.

In sala de interviu, alta poveste. Mie nu-mi plac interviurile in alta limba decat a mea. Mi se pare ca am viteza de reactie prea mica, ca nu sunt suficient de spirituala, ca ma misc ca un pinguin intr-un tutu. N-am fost departe de estimari. Cand ajung in fata the big boss, imi aduc brusc aminte ca l-am vazut cu cateva minute in urma pe hol, mancand pufuleti. Asa ca il intampin cu „It’s very nice to see you again!”. Moment stanjenitor de tacere. Eu, rosie ca sfecla: „You know, on the hallway, you were eating...pufuleti...”. Doamne, poate se deschide, totusi, parchetul si imi curma existenta penibila! „Yes, of course!” raspunde el afabil. „So this is the third time we meet!” Eu, în continuare roşie şi stânjenită: „Third?” „Well, we have met before, in a previous life, remember?” Hai, Ina, fii spirituala. Now’s your moment! „Ah, so you were the tree!” Jena, jena, tacere, penibil, groaznic, polonic in cap, nuuuuu, jena, proasto!, penibil, vaaaaaai, jena. „Hahahahahahahahahaha!” face unul dintre asistenti. „Hahahahahaha!” face si the big boss. Respir. One pathetic moment over, 99 to go.

Nu stiu cand mi-am revenit pe traseu. Poate cand am realizat ca oamenii aia nu cautau un clown pentru petrecerile copiilor, nici o animatoare pentru o gasca de centenari. M-am folosit de un moment prielnic, si mi-am scos ditamai agenda. Daca nici asta nu ma facea sa par mai serioasa...And it worked! Asta sau faptul ca m-am spart in neologismele pe care le-am repetat pe hol, in gand. E un mic truc pe care l-am invatat de la Monica, o fosta colega de clasa, in liceu. Inainte de fiecare teza la engleza, Monica isi scria in palma vreo cinci neologisme in engleza, pe care, nu conta cum, urma sa le integreze in eseu. Si functiona. De fiecare data! Asa si eu. Daca vreodata aveti un interviu in engleza, nu uitati sa strecurati, la alegere, „meritocracy”, „glocalization”, "protologims” sau „sniglet”. Pentru ultimul am mai lungit interviul cu cinci minute, ca sa pot crea o fraza in care sa-l introduc.

And it worked! Am fost angajata pe loc! Si de maine incep sa lucrez in my dream job. Acum, va rog sa ma scuzati. Trebuie sa imi pun la punct lista cu neologismele pentru prima zi de lucru. ;)

Unde esti tu, Elvis, Doamne?

sau

Cat nu-mi place sa spun: “TOLD YOU SO!”

Nu mai tarziu de luna mai a acestui an, o fata cu ochii mari, senini si ciocolatii :D, isi rupea din pretiosul ei timp liber, pentru a nota pe blog ce predictii facea pentru examenul de admitere de la FJSC. Comparam atunci modificarile aduse admiterii cu prostitutia, pentru ca, in furia mea, ma simteam tradata. Crezusem in niste standarde inalte, care, iata, imi erau demontate. Eram mandra de o facultate care, iata, cobora in picaj liber.

Azi am descoperit, insa, dovada ca, din nefericire, nu m-am inselat. Perlele care au rezultat de pe urma unicului examen de admitere la FJSC sunt incredibile, pentru orice om care a terminat VIII clase de generala, darmite pentru unul care are la activ un liceu si un bacalaureat.

Au existat doar doua subiecte, 1: “Într-o dimineaţă, paznicul de la Muzeul figurilor de ceară descoperă că a dispărut statuia lui Elvis Presley. Construiţi o povestire pornind de la acest fapt.” si 2: “Evocati o zi de canicula. Descrieti locurile, oamenii si reactiile lor, momentele semnificative.” Ce a iesit, poate va intrebati? Un melanj nefericit de Bacovia („Canicula mi-a uscat copilaria şi trecutul, toate amintirile.”) meets Eminescu (“cu un accept al talpilor luciferic condamnate”), meets stirile de la ora 5 („Nu rezist tentatiei şi o opresc pe una dintre fetele pe care le vad şi ii spun: Daca te violez, e numai vina ta! ”) meets pornografie infantila (“Tasnitoarea avea forma partii intime a unui barbat. O fetita isi apropie gura de acel loc, bau niste ape şi incepu apoi sa rada ca o hiena.” si „Se pare ca a trezit simturile celor din jur, mai ales cele olfactive, intrucat batranelul s-a pricopsit cu o umbra în apropierea fermoarului de la pantaloni.”) meets fraze de un comic nebun (“Multe mai dispar de prin lume! Motani, dinozauri, trofeul Cupei Mondiale, copii din faţa blocului, bijuterii scumpe, locomotive cu aburi din depouri…” , “[…în autobuz, un calator catre altul, n.m.] „De ce transpiri pe mine?” , “Elvis, Elvis, Elvis … Voiam să fiu ca tine când eram mic. Acum sunt bătrân, am ratat ocazia, tu ai murit, iar eu fumez.”, “Paznicul o ia pe femeie de mână şi-i şopteşte pe un ton bărbătesc, uşor dulceag: „Să fugim doar noi doi şi Elvis!”, „Faţa albă plină de broboane ce semăna cu marmura unui mormânt sub ploaie. Pe marmura frunţii lui scria cu riduri: „Mort de prea mult necaz”, „Mă ridic din pat, mă îmbrac, mă dezbrac, mă spăl şi mă îmbrac din nou.”).

Sunt convinsa ca si generatia mea, ca si cea de anul trecut au oferit multe clipe de buna-dispozitie profesorilor corectori, dar la noi macar mai era si partea de limba romana, si examenul oral, pentru „sortare” si „departajare”. Dar aici? Ce a mai ramas? Cred ca merita sa cititi comentariile facute la postul unde au fost publicate „perlele” de la subiectul 1. Cam 50% dintre comentarii sunt de genul „Am citit ingrozit/a lista de perle, vai, ce ma bucur ca nu mi-am gasit si eu textele printre ele!”. Ceea ce e putin grav, zic eu. Cel mai original comentariu mi s-a parut, insa, urmatorul: „cred ca domnii profesori care corecteaza aceste lucrari ar trebui sa tina cont mai mult de eforturile pe care elevii, mai ales cei din provincie, le fac ca sa ajunga la o astfel de facultate si apoi sa le comenteze perlele!!!”. Subscriu cu tarie, acestui pui de revolutionar: ia sa vada domnii profesori ce greu e sa te urci intr-un accelerat si sa vii haca-haca vreo cinci ore, si dupa aia sa-si mai permita sa se lege de bietii copii! Obositi cum sunt ei, micutii, sa zica lumea mersi ca vin sa se prezinte la examen!

Daca sunteti studenti la FJSC o sa va doara cordul la gandul ca unii dintre autorii acestor perle vor fi colegii vostri si, mai mult decat atat, viitori jurnalisti. Iar daca nu sunteti fjsc-isti, merita sa intrati pe blogurile celor doi profesori (George Hari Popescu si Antonio Momoc) care au publicat listele de perle, pentru cateva minute de ras nebun.

Sa ne apere Elvis de asa gazetari certati cu limba romana si bunul-simt narativ!

Cum era bunica sa-mi conduca viata

*post scris la insistenta Adinei*

Bunicile. Nimic mai inofensiv sau mai bland. Oare ?!

La ce va ganditi cand spuneti « bunica » ? La o batranica simpatica, precum cea din reclama « Untdelemn de la bunica » ? La o tanti draguta cu par argintiu, ce face serbet de trandafiri, are vreo patru pisici si impleteste in zilele lungi de iarna pulovere pentru nepotei ? Imi pare rau sa fiu eu cea care va spulbera iluziile adolescentine. Bunicile sunt cu mult mai mult de-atat, si daca n-ati avut ca bunica o Madeleine Albright cu talente actoricesti deosebite, n-ati trait nimic. Eu, in schimb, mi-am luat portia de « bunicime » cat pentru voi toti, laolalta, asa ca o sa va impartasesc si voua ce inseamna o bunica dintr-o bucata.

O sa incep prin a va spune ca eu am fost crescuta de bunici. Ceea ce, cred eu, e un lucru minunat. Nu zic ca a fi crescut de parinti nu este, dar haideti sa fim cinstiti pentru un minut. La primul copil, parintii sunt terorizati. Au asteptat cu sufletul la gura 9 luni de zile sa apara pe lume o fiinta cheala, stirba si in general foarte umeda. Si, cand in sfarsit, chestia rozalie cu deficit dentar a aparut, au fost nevoiti sa isi recalibreze visele. Viata nu era precum cea descrisa de reclamele la Pampers, in care copilasul adormea ingereste intr-un leagan. Viata se rezuma la minutele de somn dormite, la clipele in care nu mai erau nevoiti sa schimbe scutece, sa dea biberon, sa legene, sa tina pe spate, sa unga cu crema anti-iritatii. No life at all, cu alte cuvinte. Pe langa asta, mai exista si un serviciu, si o viata sociala. Exista. Past tense. Iata chinul parintilor cu un prim nascut.

Din experienta va spun, bunicii privesc toata treaba cu mai mare relaxare. Stiu deja cum se schimb un scutec, stiu care sunt primele semne ale urticariei, stiu cand trebuie sa cheme ambulanta pentru o pata pe burtica, si cand trebuie pur si simplu sa dea cu putina crema de galbenele. Plus ca, incredibil dar adevarat, bunicii tind sa fie mai dragastosi cu nepoteii lor, decat au fost cu copiii lor. Se pare ca este o chestie genetica. Incepeti sa ma invidiati ? Hold your horses, va spun !

Daca va intreb ce va mai amintiti de la varsta de, sa zicem opt ani, ce o sa-mi raspundeti ? Invatati sa faceti bastonase ? Va jucati cu Barbiile pe iarba din fata blocului ? Poate unii dintre voi stiau deja sa citeasca binisor, si se indeletniceau cu povestirile lui Tolstoi ? Minunat ! Evident, in lipsa unei bunici ca ale mele, va plictiseati. La opt ani, cand nu cred ca aveam mai mult de 1,40 si ceva in inaltime, eu vorbeam fluent germana, si scriam la fel de cursiv (eram de altfel eleva unei scoli germane), luam lectii de balet clasic si puteam descifra partituri de Bach cu ochii inchisi. Ca sa nu ma plictisesc, in timpul liber, bunica ma insecrisese si la cursuri de pictura si de engleza, pentru ca la scoala nu exista engleza decat din clasa a II-a. Asa ca, dupa ce veneam de la scoala, si mancam, imi pregateam repede al doilea ghizdan, si alergam tot intr-un suflet la scoala de muzica. Dupa terminarea orelor de studiu muzical, veneam acasa, faceam lectiile, si, daca era zi de balet sau de pictura, mai plecam odata. La noua ani am citit pentru prima data Cavalerii Mesei Rotunde, Razboi si pace sau Colierul Reginei. Nici nu stiu daca intelegeam sensul tuturor cuvintelor, dar mi se pareau fascinante cartile.

Poate va ganditi ca am crescut un copil frustrat, fara copilarie. Ok, e adevarat ca nu toti copiii invata limba lui Goethe de la 4 ani si nu toti stiu sa picteze cladiri din diferite perspective la noua ani. Dar nu-mi acuz bunica pentru zelul ei excesiv. Mi-a vrut binele, chiar daca in ziua de azi nu se mai prea vad efectele eforturilor ei (din orele de balet, am mai ramas pas de deux si pas de trois si poate gambele putin mai sculptate, din lectiile de pian, o singura melodie pe care pot sa o interpretez din memorie, iar de la orele de pictura si sculptura, cateva acuarele cu Cetatea Sighisoarei si vreo doua statuete). O acuz insa pentru excesul de talent actoricesc, pe care si l-a risipit pe mine, unicul si mereu fascinatul ei spectator.

Iata cum decurgeau « reprezentatiile ei ». De obicei, « talentul actoricesc » o lovea la masa, cand eu nu mai puteam sa mananc. Bunica lua o mina serioasa, o privire pierduta, si isi ducea mana la piept : « Vaaaai, mi-e rau ! ». Eu o priveam naucita. « Daca nu mai iei si lingura asta, mi se face rau ! Vai, ma junghie la inima ! Vai, ce ma doare ! » o auzeam, in timp ce-si strangea indurerata ochii. Ok. Puneti-va in locul meu. Aveti in fata o femeie de 60 de ani, cu parul carunt (ceea ce echivaleaza cu seriozitatea in ochii copiilor) de a carei sanatate atarna decizia voastra de a mai inghiti (sau nu) o muscatura din felia unsa cu pateu, o lingura de ciorba de cartofi sau una cu spanac. Cu lacrimi mari de frustrare in ochi, si cateodata cu o greata teribila, mai luam o lingura. « Of, cum nu ma iubesti tu pe mine ! » spunea atunci bunica, vizibil usurata si multumita. « Vrei sa mor ? » Ce vroiati sa zic la faza asta ? Evident, avand in vedere ca asistasem inca de la varste fragede la inmormantari ale diverselor rude, nu-mi suradea ideea, asa ca mai inghiteam inca o lingura de pilaf/cartofi/ficatei/whatever. Cand farfuria stralucea, si in gura mea mica fusese inghesuita si ultima bucatica de hrana, bunica incepea sa se relaxeze.

Si circul asta a durat vreo cinci ani. Pe la opt ani, cred, intr-o dupa-amiaza, cand mi se parea ca o sa vomit daca mai inghit chiar si o galusca, s-a produs the great breakthrough, cum imi place sa numesc acest moment din memoria mea. Bunica era in mijlocul altei crize de inima, furculita si continutul ei stateau amenintatoare in fata gurii mele lipsite de aparare. Am dat din cap repede, cu furie. « NU ! ». Bunica a inceput sa icneasca : « Auuu ! Ma doare inima. Mi se face rau. Vrei sa mor de inima ? » au inceput vaicarelile. Cu ce mai sictirita fata de copil de opt ani posibila, i-am raspuns : « Hai sa te vad ! Mori ! » Bunica-mea a ramas perplexa. Furculita a aterizat pe farfurie, mana i-a cazut de pe cord. Mai tarziu, in aceeasi zi, cand s-a intors bunicul de la pescuit, i s-a plans ca am fost obraznica, ca am refuzat sa mananc si ca am facut-o sa o doara inima. Bunicul m-a pupat pe cap si, nu stiu daca imi amintesc bine, dar cred ca mi-a strecurat si o Milka mare cu stafide in seara aia.

Bineinteles, bunica nu era naiva. A abandonat strategia cu pseudo-crizele ei de inima si a trecut la artileria grea. A inceput sa ma ameninte ca daca nu mancam tot din farfurie, vorbea cu cei de la televizor, ca sa-mi intrerupa desenele. Culmea, daca refuzam sa mananc, televizorul se inchidea fix dupa ce aparea genericul de la « Candy Candy » sau de la « Sandybel ». Alte lacrimi de furie oprimata, alt spanac inghitit in lehamite, alte zambete incantate pe fata bunicii. Mi-a luat vreo doi-trei ani sa aflu ca ea, de fapt, inchidea televizorul din hol, de la panoul electric.

Cu la fel de multa incantare imi amintesc cum imi prindeam parul numai in palmier, pentru ca ei ii placea sa mi se vada fruntea, sau cum purtam cele mai oribile si tepoase pulovere doar ca sa ii fac ei pe plac. Daca ma compatimiti, ei bine, eu eram generatia II de sacrificiu. Generatia I, in primul rand al campului de batalie, a fost mama. Mama merita toata admiratia si tot respectul pentru ca a supravietuit, si, credeti-ma, e ceva sa-i supravietuiesti bunicii mele. Imaginati-va, pentru o clipa, cum e sa stai bine-mersi in camera ta de camin, la facultate, si, intr-o clipa, usa sa se deschida si in prag sa fie mama ta, care a venit, yet for another visit. Sa vada ce mai faci, daca de saptamana trecuta de cand nu te-a vazut ai mai cunoscut vreun baiat, ce mananci, ce haine porti, cum iti faci patul. Nu puteti ? Ei bine, mama nu trebuie sa isi imagineze. Trebuie doar sa fac efortul sa-si aminteasca.

Cat despre mine, da, am plecat la timp din raza ei de actiune. S-a lasat cu plansete, cu reprosuri, cu alte plansete, dar am plecat. Stati linistiti, insa. Bunica nu si-a pierdut din dexteritatea din tinerete. Acum cateva luni, mi-a cerut adresa mea din Bucuresti. Sa-mi trimita nu stiu ce pachet. Ca o caprioara ce merge la taiere, i-am scris-o pe un petec de hartie. Ca sa ma trezesc intr-o dimineata, inainte sa plec la facultate, cu ea zambitoare in prag. A ras mama o ora cand i-am povestit, si mi-a spus ca e randul meu sa duc mai departe « mostenirea » familiei. Pe bunica mea, n-o tine departe o usa sau o yala schimbata. Ma gandesc serios sa-mi schimb identitatea, dar caut ceva low-profile, un nume comun, cum ar veni. Cum vi se pare Inozza Inozzescu ?

Aventuri cu Prigoana

Nu e ceea ce credeti. Domnul Silviu Prigoana este patronul institutiei media la care am prestat eu mai bine de sase luni de zile, dar, in acest interval, nu am schimbat nici doua vorbe. Mai bine zis, nici nu ne-am vazut la fata. Auzeam tot timpul ultimele insulte pe care si le arunca cu logoreica lui concubina si aveam de suferit atunci cand cei doi porumbei se hotarau sa zboare la New York (pentru ca imi crestea volumul de munca). In rest, stiam la fel de multe despre cei doi cate stie orice fan al mega-box office hit-ului „Bahmulteanu si Prigoana. Povestea continua.”

Am, totusi, doua amintiri dragi sufleteului meu, legate de acest mare intreprinzator si ecologist. Cu emotie in glas, o sa vi le impartasesc si voua…

Prima s-a petrecut intr-o minunata zi de primavera, cand soferul lui Prigoana trebuia sa ma ia de nu stiu unde. L-am asteptat ca fraiera vreo 40 de minute, si, ori de cate ori il sunam, primeam acelasi raspuns: ii pare foarte rau, dar e intr-o misiune speciala pentru sefu’, care-i rupe picioarele daca nu-si face treaba. Ok, imi spun eu. Omul probabil transporta cine stie ce big boss, poate chiar pe jenibila creatura care ii era consoarta lui Prigoana. Ina can wait. Si astept, si astept, si astept. Si, tocmai cand ma pregateam sa-mi comand un taxi, apare omul nostru, tot transpirat si pierzandu-se intr-un lung sir de scuze. Eu, inima caritabila, il scuz, dar nu ma pot abtine sa nu-l intreb ce l-a retinut cam o ora. Imi zice sa ma uit in spate, pe bancheta. Acolo, infasurat in sacoul lui de sarbatoare si fixat cu centura de siguranta, precum un beblus, era un…

-UN BEC?! EU AM ASTEPTAT O ORA PENTRU UN BEC? CA TU SA CUMPERI UN BEC?

S-a facut tot rosu. Ca sa nu tip, ca daca nu facea rost de becul asta, isi pierdea slujba. Cum sa nu tip, daca stiam ii luam eu trei becuri, heck, patru! Nu, ca nu e un bec pentru bucatarie, e un bec special. Si, ca sa evite un alt potop de salivo-tipaturi din partea mea, in timp ce stateam la semafor, a descoperit continutul sacoului cu miscari de closca. And there it was! Cel mai mare bec pe care l-am vazut in viata mea. Mi-era greu sa cred ca gigantul urma sa lumineze budoarul lui madame “Zau!”, asa ca l-am intrebat la ce Dumnezeu poate servi un asemenea bec? Mi-a luat ceva timp sa-i pun explicatiile cap la cap. Ca era din ala vechi, vechi vechi, cum tineau oamenii aia cu cutii negre. Dricarii? il intreb eu. Nu, ca era din ala in loc de blitz. Blitz la dric? Nu! La poze. Poze la inmormantare? Eram amandoi transpirati dupa atata dialog. Intr-un final, si-a strans toate cunostintele discursive si a reusit: mai demult, acum sute de ani, imi explica el, oamenii care faceau poze se bagau sub o cutie neagra si aveau un bec in mana. E! Asta e un bec de-ala. De poze. Vechi.

Se pare ca sefu’ colectiona chestii vechi, cu care isi umplea sistematic biroul. “Ca in baie are zeci de cutii de mobile! Si n-are loc si de becuri!” imi explica pe un ton de Rainman soferul Gigel (numele e, bineinteles, modificat, pentru a proteja identitatea personajului :) ). Am ras eu cat am ras de bec, dar, la urmatoarea oprire, m-am trezit pe scanului din spate, unde, la rugamintea sefului, urma sa tin in brate becoiul, ca nu cumva la vreo curba sa se dezechilibreze si sa se ciobeasca. Si, uite asa, am mers eu prin Bucuresti cu un bec de o suta si ceva de ani la piept, de parca ar fi fost primul meu nascut sau, cel putin, mostenitorul tronului Danemarcei. Si, spre deliciul vostru, am imortalizat momentul, pe care il voi numi (sugestiv)

“Ina si becul lui Prigoana”

A doua amintire este dintr-o seara senina de vara, cand, ca un hot, m-am strecurat in biroul alaturat, unde o echipa de tineri entuziasti lucreaza de zor la campania electorala a lui Prig (hm…nu stiu daca Prig suna la fel de bine ca Iri. Astept sugestii). Bine, nu va alarmati, nu este nici o campanie electorala INCA, dar, rumour has it, Prig va candida la primaria capitalei. Siiiii, pana la momentul acela mult-asteptat, nu sta cu mainile in san. Mai bine zis, “polueaza” la modul cel mai ecologic posibil mintile urmasilor nostri. A lansat o revista pentru pustime, distribuita cu mare aplomb prin scolile patriei si intitulata sugestiv “Pliciman”.

Acum, pentru ca voi clar nu sunteti la curent cu galeria mioritica a supereroilor, sa va explic. Pliciman e un supererou, ecologist din fire, mare iubitor de caprioare si copii, a carui arma letala e…un plici! Pliciman asta al nostru, cu “P”-ul mare cat toate zilele pe cravata lui de supererou, seamana izbitor de mult cu…Prig. Dar explicatia trebuie sa fie admiratia netarmurita a respectivei redactii fata de seful lor si, in nici un caz faptul ca Prig si-a dat comanda la un supererou dupa chipul si asemanarea lui.

Nu e greu de banuit ce se va intampla peste ceva vreme, atunci cand, dupa ce isi va fi lansat si televiziunea ecologica, Prig isi va depune candidature pentru postul de edil-sef al urbei noastre poluate. Copiii de pretutindeni, din Berceni pana in Vitan si din Apusului in Militari, vor cere cu totii, intr-un cor de glasuri pure si ingeresti: “Pliciman primar! Pliciman primar!” Si cine va fi atat de mizerabil si negru la suflet, incat sa nu voteze cu supereroul preferat al micutului sau?

Priviti imaginile de mai jos (sustrase, ce-i drept, ilegal, si fotografiate de subsemnata in mare secret, de pe o macheta a Pliciman). Cum sa nu-ti doresti ca Omul cu Pliciul sa devina primarul tau si sa bicuiasca (sau pliciuiasca, ma rog) coruptia si mizeria din urbe?

“Pliciman primar! Pliciman primar!” :))))))))))))))))))))))))))

Flori, fete si struguri

Ah, cu ce sa incep? Viata intr-o revista glossy (sau chiar intr-una si jumatate, in cazul meu) nu cred ca se compara cu viata nicaieri intr-o alta redactie. Cel putin pentru mine, care vin din Bronxul si Harlemul redactiilor, viata aici e, in fiecare zi, o binecuvantare. Cu se sa incep? O scurta trecere in revista, pe care o sa o sectionam dupa principiul “before and after”.

In primul rand, orarul zilnic. Inainte, la 9 trecute fix, eram in birou. Martea, chiar la 8. Asa reuseam sa citesc in fiecare dimineata “Compactul” in metrou, iar daca ma sunai la 6.30 dimineata, nu riscai niciodata sa ma trezesti. Abia ce ieseam din dus. Acum, 9 este ora la care ma scol, uneori si mai tarziu. Nimeni aici nu se ghideaza dupa principiul “primul sosit, ultimul plecat”. Nobody gives a damn, ca sa zic asa. Ba, mai mult, poti oricand sa invoci faptul ca ai programare la coafor, cosmetica sau manichiura, daca intarzii. Aici, lucrurile astea sunt naturale si perfect de inteles.

Apoi, ar mai fi ceva de spus despre pauze. Inainte, era una pauza sfanta pe zi, la ora pranzului, pe care eu, ca o mica hoata, o lungeam, pentru a reusi sa-mi fac si unele mici cumparaturi. Acum am inteles, in sfarsit, ce beneficii multiple si nebanuite au pauzele mici si, neparat, dese. In pauze, poti sa-ti faci unghiile (ca odinioara, in timpul orelor de geografie din liceu), sa mirosi ultimele parfumuri de la Coco Chanel, sa discuti despre recentele aparitii editoriale (glam magazines do books too, you know), sa comanzi salate de la Snack Attack sau paste de la frufru, sa discuti despre ultimele tendinte in moda de toamna si mult alte lucruri de o importanta vitala.

Si baia, oh, baia…Inainte, vaaaaaaaai! Tin minte o dupa-amiaza frumoasa de vara in care m-am certat cu tanti de serviciu, care, cu mult tupeu, m-a pus la colt, atunci cand am remarcat ca nu prea exista hartie igienica sau sapun. Atunci am aflat ca, in acea onorabila institutie, daca vroiai hartie igienica sau sapun, veneai cu ele, fain-frumusel de acasa. Ca ei nu erau…banca! Eram pe jos de ras! Vroiam sa-i zic ca nici eu nu eram creditor, si nici toaleta nu prea arata a depozit bancar, dar m-am abtinut. Si, de atunci, am venit cu “hartiile mele de valoare” de acasa. Nu de alta dar, cand le-am “depozitat” odata pe suportul de la toaleta, cineva le-a trecut in “contul” lui. Si eu am ramas falita. Acum, mersul la baie e o adevarata placere. Stiu ca in fata oglinzii, voi gasi mereu o tipa care se rujeaza/ pudreaza/ rimmeleaza/ fardeaza/ periaza. Mai stiu ca am la dispozitie un dulpior-minune, unde, with courtesy of the firm, se gasesc mici chestii pe care fetele le apreciaza, in fiecare zi. Nu mai zic nimic de “bonurile la ordin”, din hartie parfumata, cu mici floricele roz sau albastre. “Banca” asta chiar stie sa isi respecte clientii! :)

Nu mai pomenesc nimic nici despre faptul ca aici, ori de cate ori are loc un shooting cu produse comestibile, la final, ele ajung depozitate pe biroul din fata mea. Daca o sa rasfoiti vreo revista glossy, numarul din octombrie, si o sa vedeti un platou mare cu struguri, sa stiti ca m-am infruptat din plin din el! Din pacate, nu am acces si la produsele de beauty folosite la shooting-uri, ca sa pot sa ma laud ca am dat gata si cremutele si lotiunile, dar rabdare…I’m going places :)

Una dintre atributiile mele, la fostul loc de munca, pe langa revista presei, era si urmarirea talk-show-urilor. Imaginati-va asta: eu, in pijamalele mele cozy si roz, cu niste ochi cazuti pe jumatate in cavitatea bucala, stand ca o naluca in fata TV-ului, si incercand din rasputeri sa inteleg care-i ala rau si ala bun in talk-show. Tema, interesele politice implicate, pozitia oficiala a partidului, pozitia opiniei publice…ha? Intelegeam la fel de bine despre ce este vorba aici, cum ma pricep sa fac pui cu soba noodle. Deloc, adica. Acum, am preocupari mult mai apropiate de nivelul meu de expertiza si de interes: caut creme anticelulitice, imi dau cu parerea despre primul numar Harper’s Bazaar, citesc articole de fitness, propun sugestii de diete, ma binoclez la ultimele colectii Marc Jacobs, imi bag nasul prin diferite produse de intretinere si, in general, ma simt bineeeeeeeeeeeee.

Daca ma intrebati acum ce conteaza in viata asta atat de scurta si neincapatoare, v-as zice atat: sa faci ce-i place sufletelului tau. Si daca asta implica sa papi si struguri albi si negri si rosii si parfumati pe traseu, so be it!

“Nimeni nu este de neinlocuit!”

Asta imi repeta fostul meu sef, ori de cate ori simtea el ca as fi avut vreo pretentie sau vreo obiectie la ceea ce mi se spunea. Si eu aveam atat de rar! Nu ca nu as fi avut, de prea multe ori, nemultumiri fata de modul in care eram tratata sau cum imi era apreciata munca. Dar aceasta fraza perfida mi se infiltrase atat de adanc in minte, incat am inceput sa o vad ca pe un adevar absolut.

Sa-i spun sefului meu ca a fost grosolan atunci cand mi-a aruncat un ironic “Nu-mi spune ca mergi la buda sa bocesti” atunci cand aveam inima franta? Ca a fost chiar rau atunci cand i-a refuzat concediul unei colege de-ale mele care avea prima sansa din viata ei sa plece din tara? Ca a fost de atatea ori nedrept cand mi-a criticat la sange orice greseala, in timp ce n-a stiut sa-mi aprecieze cu o singura vorba buna eforturile? Ca ma recompensase prea putin financiar pentru munca mea, fata de alti colegi? In nici un caz! Pentru ca, nu-i asa, se asigurase in prealabil sa ma convinga ca locul meu putea fi ocupat in secunda urmatoare de oricine. In plus, mai era si teama de a ramane pe dinafara, faptul ca mi-as fi dezamagit parintii, care erau atat de mandri cu mine, si cate si mai cate.

Dar m-am trezit din somn, intr-o buna zi. Am intrat in biroul in care inca plutea un aer toxic, am zambit si i-am spus simplu: “Buna ziua, am venit sa va anunt ca demisionez!”. L-am lovit mai mult decat a fost dispus sa recunoasca. Mi-a zambit cu mult sarm, desi, mai tarziu, am aflat de la o colega ca fusese groaznic de irascibil si nervos toata dimineata. In aceeasi zi, reusisem sa-i demontez doua teorii dragi sufletului lui: “Nimeni nu este de neinlocuit!“ si "Cainele nu pleaca niciodata din fata macelariei”. Ba uite ca pleaca! Cateaua asta, de exemplu, prefera sa treaca la vegetarianism, in loc sa suporte atatea suturi pentru un os.

Ce s-a intamplat dupa plecare mea, poate va intrebati? Ei bine, colegele mele au inceput sa-l paraseasca una dupa alta, pe rand. Pe prima care a plecat, la o saptamana dupa mine, a incercat sa o convinga : “Stiu cat de mult o admirati pe Ina si tineti la ea, dar nu o lasati sa va influenteze in acest fel!”. Cand i s-a spus ca, de fapt, eu o convinsesem pe ea sa mai ramana, pentru ca ea a vrut sa plece cu mult inainte, seful s-a intors, si m-a acuzat ca le-am spalat creierele. Uuuuuuuu! See Ina, the Brainwasher!

Vreo saptamana, doua colege mi-au facut munca, desi inca nu mi-a fost ocupata functia. Peste mai putin de o luna, o alta colega il va parasi si ea, iar astfel va reusi sa-i implineasca un mare vis fostului meu sef: acela de a realiza revista cu doar 2 redactori! Faptul ca, de cand am plecat eu, ziarul a devenit din saptamanal bilunar si si-a redus numarul de pagini, este doar cireasa de pe tort. Nu sunt atat de orbita de geniul meu incat sa-mi atribui aceste schimbari. Dar, privind in urma, simt ca este un fel de payback al sortii. “What goes around, comes around” canta atat de bine Justin.

Azi m-a binedispus teribil un mail de la o fosta colaboratoare de-ale noastre. S-a intors din concediu si a vrut sa stie ce materiale ii mai publicam, ocazie cu care am anuntat-o de binemeritata mea plecare. Iata ce mi-a raspuns, ridicandu-mi moralul cu cel putin 3 metri:

“Imi pare rau, pentru mine, ca nu mai lucrezi la X, desi nu stiu daca eu mai scriu acolo in aceste conditii. Multumesc pentru raspuns si sper sa mai colaboram. Daca o sa mai ai nevoie vreodata de un colaborator, stii pe cine sa suni. Sa ai o toamna frumoasa si succesul pe care stiu ca-l meriti!”

Tuturor celor care se amagesc spunandu-si ca “Nimeni nu este de neinlocuit”, think again! Toti avem trasaturi, calitati, defecte si stabilim legaturi cu cei din jur la fel de unice precum structura noastra genetica. Poti sa inlocuiesti pe oricine. Papa a murit, traiasca Papa, patriarhul a murit, traiasca patriarhul, Elena Francisc a plecat de la Cosmo, traiasca Gabriela Zavaleanu, Preston Burke a disparut, traiasca…hm...inca nu stiu ce personaj o sa-l inlocuiasca. Anyways, ideea de baza ramane aceeasi. Oricine este inlocuibil, dar nu oricine poate fi inlocuit. Iar cine nu vrea sa invete lectia asta, o sa sfarseasca…singur!

Cu "G" de la natural

Notiunea de "glamour" sau, pe scurt, "glam" are acceptiuni diferite pentru fiecare dintre noi, dar, in cele din urma, ne aduce la un numitor comun: luxul, stralucirea, stilul, eleganta.

Cuvantul a pornit de pe colinele Hollywood-ului, a trecut ca o boare pe deasupra viilor, si-a ajuns sa poposeasca in cele mai diverse locuri, de la paginile revistelor glossy (sa nu uitam ca este o publicatie care chiar asa de numeste!), la etichetele produselor de beauty ("glam shine"), la stiluri de machiaj, de vestimentatie, la cate si mai cate. Dar cate dintre voi poate sa spuna ca a vazut vreodata, in carne si oase, macar o femie truly glamorous? Si nu ma refer aici la glam sintetic, care ofera ochiului aceeasi bucurie precum un maiou de lycra cu inscriptia "69". Hai sa ne gandim. Monica Barladeanu, de exemplu, desi frumoasa foc, nu o sa fie in viata ei glamorous. Loredana, de care am auzit de la cineva ca e "glamorous" e o tzatza dupa umila mea parere, si inca una care are pe mana prea multe materiale aurii si argintii. Andreea Raicu si Mihaela Radulescu? Femei stilate, fara indoiala, dar in nici un caz glamorous.

Pai, stai asa!, va veti indigna voi fara doar si poate :) Ca sa fii glamorous trebuie sa fii castigat un Oscar si sa iti bei ceaiul de dimineata cu Karl Lagerfeld? Nu ca ar strica aceste elemente, dar nu sunt vitale. S-o luam sistematic. Lumea presei, dar si opinia publica, in general, intelege prin "glamour" o prezenta sarmanta, magnetica, de o eleganta si o frumusete fara cusur. Cu toate ca nu s-a spus niciodata lucrul acesta deschis, glamour inseamna tot mai mult epoca clasica. Glamour nu inseamna un machiaj exotic, sau sandalae si posetuta aurie. Glamour inseamna anii '30 si '40 ai Hollywood-ului si stilul inconfundabil al unei Brigitte Bardot sau Greta Garbo.

Astazi, sunt unanim acceptate trei tipuri de glamour, in ceea ce priveste frumusetea feminina.

Glamour-ul senzual: o prezenta usor lasciva, dar nu vulgara, stralucitoare, care imbina trasaturi moderne cu o tinuta clasica. Reprezentantele acestei categorii sunt prin excelenta Catherine Zeta Jones, Kylie Minogue, dar si mai tinerele Charlize Theron si Liv Tyler.

Glamour-ul exotic: Nu stiu cum se face, dar aceasta eticheta de "exotic glam" este lipita mai ales strainelor de la Hollywood. Astfel, sunt considerate niste frumuseti de un glam exotic Selma Hayek, Monica Bellucci, dar si...Halle Berry. Nu e straina, dar are un alt mare defect: e o femeie de culoare.

Glamour-ul clasic: In final, cel mai glam tip de glam, cel clasic, se remarca prin proportia desavarsita a formelor, coafuri din anii '40, machiaje din '30, si un stil impecabil, care, desi poarta parfumul jumatatii secolului trecut, se mentine mereu actual. Nicole Kidman, Elizabeth Hurley, Kate Hudson si Scarlett Johanson, toate sunt iconuri pentru ceea ce inseamna cel mai ravnit si greu de obtinut stil glamour.

Asadar, pe un fir recapitulativ, am inteles ca glamour nu inseamna opulenta, ci, din contra, minimalism, ca excentricitatea sau stilul casual te taie imediat de pe lista prezentelor glamour si ca, la fel ca in domeniul literar sau muzical, stilurile consacrate vor fi mereu insotite de o aura pe care orice este modern si indraznet nu o au. Eu as adauga le aceste idei o teorie personala, pe care am dezvoltat-o acum ca lucrez intr-o lume glossy, de unde pot sa percep mult mai usor nuantele. Glamour a pornit de la romantismul, aroma si je ne sais quoi-ul epocii clasice a Hollywoodului (si nu numai), dar nu se va opri aici. Glamour, pe viitor, va insemna tot mai mult...naturalete.

De la nuantele de par tot mai naturale pe care le vehiculeaza marile companii de cosmetice, la indemnurile designerilor ca e mai bine sa te imbraci demodat, dar sa ti se potriveasca stilul, decat sa ai haine din ultimele colectii, dar care sa stea pe tine ca pe un gard, la designuri si materiale inspirate din formele si texturile naturii, totul merge pe au naturel. Unul dintre secretele din spatele alurii incredibile a lui Nicole Kidman, de exemplu, e naturaletea cu care poarta o tinuta Chanel, de parca ar fi intr-un capot, in sufragerie, dand Pedigree prietenului patruped. Un fel de "Oh, si voi erati aici?" cu un aer atat de relazat si diafan, de parca ar fi participat la cursuri de "Walk the red carpet" la gradinita. Naturalete. Glamour.

PS: Ma sperie cum se transforma sensul cuvintelor in secolul 21! Zilele trecute citeam cum un designer celebru, atunci cand i s-a cerut sa dea o definitie luxului, a spus urmatoarele: "Adevaratul lux inseamna sa te trezesti devreme, sa ai mai mult timp pentru tine. Si tot lux inseamna sa mananci o rosie proaspat culeasa din gradina." Daca ar stii bunica mea ca la ea in gospodarie e luxul din lume, cred ca ar lesina de emotie. Sa va vad daca sunteti mai luxosi decat ea, care se trezeste la 5!

Cum sa-ti schimbi viata in 26 de zile

Se ia o viata. Pe care, de bine de rau, ai purtat-o cateva sezoane bune, la rand. Viata ta nu e cu mult diferita de a celor din jur. Putin mai rarita pe la coate, de o culoare usor pamantie, atat cat sa nu atraga atentia, dar nici sa nu se demodeze prea curand. Din cand in cand, i-ai schimbat nasturii, ba chiar si captuseala de vreo doua ori. Ai mai dus-o si la spalatorie cand ai simtit ca nu poti sa o speli singura, te-au mai ajutat sa o « retusezi » cu cate un mic detaliu (o brosa, o margea) cele mai bune prietene, ori de cate ori ti se parea prea demodata sau pur si simplu prea banala.

Dar intr-o zi te-ai trezit, ai vrut sa-ti iei viata in spate, s-o pornesti spre birou, si ai observat ca...era prea stramta. Viata te strangea la umeri, iar daca te aplecai, puteai sa juri ca o sa se rupa in doua. Te-ai uitat ametita cateva minute bune in oglinda. Da, era viata ta, si totusi...De unde aparusera petele ale pe antebrat ? Cand ai ars-o la manson ? Cand s-a scamosat materialul in halul asta ? Dumnezeule, oare cat timp ti-ai purtat viata asa? Te-au vazut si altii in halul asta si nu ti-au spus nimic? In definitiv, fiecare are o viata a lui pe care sa o ingrijeasca, sa o mentina apretata si parfumata. De altfel, nu e nici un secret ca tindem sa ne asociem cu cei care au vietile ca ale noastre. Din material bun, rezistent, cu o cusatura impecabila, care sa se potriveasca aproape la orice ocazie.

Ceea ce nu stie toata lumea, insa, e ca nu toti poarta viata exact la fel, in fiecare zi. Oamenii curajosi, care refuza sa isi impuna limite, sau sa se lase purtati de trend, incep cu mici schimbari : adauga vietii lor un lant mic, dicret, la rever, apoi schimba nasturii, poate adauga mansoane noi, si, intr-un final, isi schimba viata de tot. Pur si simplu, intr-o zi, isi cumpara o viata noua. Bineinteles, pastreaza masurile vechii vieti, pentru ca li se potrivesc in continuare, dar arata atat de diferit ! Cand ii vezi cu vietile lor visinii sau azur, ramai mirat. Cum au reusit sa reununte la viata lor cenusie, usor peticita ? Nu le-a fost teama ca noua viata nu li se va potrivi ? Nu le-a fost teama de ce-o sa zica lumea ? Ce scandalos !...Si totusi, oamenii astora nu le pasa. Pentru ca ei, spre diferenta de tine, care inca te lupti sa intri in viata ta stramta, sunt fericiti.

Sa trecem la chestiile concrete. Eu am avut o viata stramta pana acum fix 26 de zile. Nu mi se potrivea nici croiala, nici culoarea, dar, deh, era viata mea. Stiam ca vietile se pot schimba, dar ma gandeam ca trebuie sa ti se intample ceva dramatic ca sa ai forta sa iti duci vechea viata la un depozit de haine vechi si sa spui raspicat : « Mersi, am carat-o dupa mine prea multi ani. Vreau alta. Si vreau sa fie galbena. Da, m-ati auzit bine, galbena. A, da ! Si m-am saturat de buzunare mici, vreau sa aiba niste buzunare imense. Si, daca tot suntem aici, puneti-i si nasturi royal fuchsia ! »

But I did. Am schimbat-o. Si nimeni nu s-a uitat urat la mine (ma rog, sunt unii care imi poarta pica pentru ca i-am scos din viata mea, dar daca tot am numai una, ce rost are sa-i inghesui prin buzunare oameni pe care nu-i vreau?). In cele ce urmeaza, o sa va fac un tur al schimbatului de viata in pasi mici:

Analizeaza-ti viata intr-o camera cu multe oglinzi

Uita-te bine la ea din toate perspectivele. Iti sta bine, te simti bine in ea? Cere si parerea unui prieten, eventual : « Bai, Cristi, crezi ca ma prinde bine viata asta? Nu ti se pare ca face o cuta ciudata in spate, in domeniul profesional? Dar pata asta pe laterala, din domeniul situatiei financiare, crezi ca iese? » Nu te pacali singur, insa. Dero scoate doar 99 cele mai frecevente pete, iar unele pete din viata ta ar putea fi a 100-a.

Changes in my life

Una dintre cele mai perfide si mai periculoase temeri este teama de nou, ergo, de esec. Pentru ca, nu-i asa, e mult mai confortabil sa-ti porti viata ta cenusio-pamantie, la fel cum stii ca si-o poarta multi din jurul tau, decat sa indraznesti sa-ti croiesti o viata noua, care risca sa fie tinta bajocurii tuturor vecinilor din cartier. Dar nu ai de unde sa stii, pana nu incerci. Si, chiar daca lumea se uita crucis la viata ta de culoarea lime, daca tu te simti special in ea, poarta-o cu capul sus in continuare. In curand vor vrea sa stie toti din ce material ai facut-o si cum e croiala.

Incepe acum. Eu am trecut de la un par lung, sateno-roscat si ondulat, la un bob drept, cicolatiu. Pretty big, I know. Mai ales ca eu nu m-am mai vopsit pana acum si ca mi se parea o crima fata de par. Dar exista, slava Domnului, L’Oreal Casting Creme Gloss. Parul pare vopsit, dar teoretic nu e. Si se duce, deci n-o sa mor de la asta. Tot asa, am vrut de nu stiu cand sa am ochii verzi. Si? Acum e atat de simplu. Am intrat in magazin, am probat cateva nuante de « ochi » si am iesit in 5 minute cu verdele pe care mi l-am dorit intotdeauna. Ideea e ca se poate. Schimba treptat ce nu iti convine, ce te plictiseste, ce te limiteaza la viata ta. De la pantofi, la par, la ochi, la rochii, la...job.

Cusaturi mici si dese, cheia marilor succese

Fiecare stie cum ar trebui sa arate viata perfecta pentru el. Ce forma, ce croiala, ce material, ce culoare. Multi isi propun, printre numeroasele rezolutii de Anul Nou : « sa-mi schimb job-ul », « sa invat mai bine la scoala », « sa ies mai des in oras », « sa am o relatie mai buna cu Gigel/Aurica », « sa invat araba » etc. Dar o rezolutie e doar un rand caligrafiat pe o foaie de hartie, daca nu faci nimic in acest sens. Ok, poti chiar sa-l atarni de usa de la frigider sau de oglinda din baie. Tot ce o sa reusesti e sa vezi in fiecare zi cat de departe esti de scopul pe care ti l-ai propus. Asta daca te mai obosesti sa te uiti pe peticul ala de hartie.

Eu mi-am propus un scop in 26 de zile, nu mai mult. Trebuia sa adopt un nou stil de viata, sa-mi gasesc alt job, sa schimb tot ce nu-mi convenea fizic la mine, sa imi inteleg mai bine limitele si necesitatile, ce ma face fericita si ce ma incarca. And I made it. Ieri am serbat victoria si iesirea din lupta. Lupt in continuare, bineinteles, inca mai sunt multe de facut, dar am ajuns acolo unde chiar am capacitatea sa schimb lucrurile.

Iata ce mi se pare de mai mult bun-simt, decat sa notezi, pur si simplu, pe o foaie un rand, si apoi sa uiti de el : « Notati-va scopul anual, apoi impartiti-l in scopuri lunare si rezultate partiale. Notati-va obiectivele saptamanale si zilnice. In fiecare zi, scrieti ce aveti de facut si ce vreti sa obtineti ; amintiti-va tot timpul cum doriti sa fiti - ce stil, ce atitudine vreti sa adoptati. »

Viata ta, reguli de buna purtare

Sa spunem ca ti-ai analizat viata, pe domenii (trup si sanatate, situatie financiare si venit, munca, prieteni/viata sociala/distractie, viata sentimentala, dezvoltare personala, spiritualitate si filozofie etc) , pe o scala de la 1 la 10. Ai identificat in oglinda in ce domeniu ai rarituri, croiala descusuta sau scame. Fie ai schimbat ce nu-ti convenea, fie ai luat o viata cu totul noua, te felicit! E o actiune curajoasa si riscanta. Acum ai o viata noua. Dar ce te faci pentru ca ea sa nu ajunga la fel ca viata ta peticita de dinainte? Simplu : iti creezi un set de reguli fixe, de la care sa te abati doar in masura in care se abat musulmanii de la rugaciunea zilnica, indreptati fiind cu fata spre Mecca.

Viata asta a ta nu e ceva ce ti s-a pus in spate, in timp ce tu te uitai preocupat la un epsiod din Seinfeld. O mare parte din ea ai crosetat-o/cusut-o/carpit-o/tesut-o chiar tu. Doar ca nu ai realizat. Ei bine, de acum nu o sa te mai ia prin surprindere petele aparute ca din neant, sifonaturile, rupturile. Viata ta noua nu trebuie sa mai ajunga asa.

Exemplu personal, pentru lamurire. In viata mea dinainte, eu dinainte eram putin reticenta la iesiri, iar lucrul asta ma nemultumea . Viata mea sociala se reducea la foarte putin, si se invartea in jurul a doua-trei persoane. Asa ca mi-am propus sa ies, indiferent daca am chef sau nu (ideea e ca mie nu mi se pare ca am chef niciodata), de cel putin doua ori pe saptamana. La inceput, un calvar. Pana sa ies pe usa, mi se parea ca mi s-au umflat picioarele, ca nu mai am energie, ba chiar, daca ma uitam pe geam, mi se parea ca da sa ploua si vroiam sa fac cale intoarsa. Odata iesita in strada, insa, ma simteam brusc bine, si cand ma intalneam cu oamenii...era chiar grozav.

In loc de concluzie

Nimeni nu iti cere sa nu te mai recunosti nici tu cand te uiti in oglinda. Nimeni nu vrea sa porti o jacheta roz lacuita, daca tu esti genul jerseu in carouri. Dar tu stii ce gen esti? Cum iti vine viata ta?