Ce bine imi pare ca ati venit!

... asta le-am tot spus musafirilor mei de astazi. :)

Ne-am baut cafeaua, ceaiul si laptele ca niste prieteni vechi, intr-o atmosfera foarte relaxata si naturala. Lily a latrat prima ora in continuu: era singura careia i se parea ceva putred la mijloc. :))

Cred ca a fost o experienta antropologica foarte interesanta. In primul rand, Mircea (caruia, by the way, i se spune Ionut :) ) e foarte diferit de cum l-am perceput prin intermediul interventiilor sale sau prin intermediul blogului.

In al doilea rand, intalnirea cu Madalina, singurul meu musafir feminin, a fost una destul de interesanta. Madalina este performer la Centrul National al Dansului si m-a invitat la spectacolul ei din seara asta, “Bun ramas”.

Imaginati-va cum a fost sa o vad in blugi si bluza, mancand sandvisuri sau jucand-se cu Lily, ca apoi, in mai putin de 12 de ore sa o vad pe o scena, in lenjerie intima, cu un corset impodobit cu pene de paun si incaltata cu tocuri de 10 cm. :) Uitandu-ma la perfectiunea picioarelor ei si la usurinta cu care isi ridica piciorul la cap imi tot venea sa intreb: “Asta e Madalina, aceeasi Madalina care  manca azi dimineata paine cu unt si cu gem?”. :)) Adevarul e ca, la intensitatea repetitiilor pe care le face, sunt convinsa ca poate manca toata painea cu unt si gem din lume. :)

Intalnirea de azi n-a fost doar un bun prilej de (altfel de) socializare, ci mi-a dat si o idee de proiect propriu. Mi-ar placea sa organizez o serie de mic dejunuri tematice (englez, francez, rus etc.) la care sa-mi invit prietenii si apoi, de ce nu, prietenii virtuali. :)

A, era sa uit sa va povestesc despre martisorul pe care l-am primit azi de la Lorin. :) Se numeste "Proza la plic" si e o scurta naratiune ambalata intr-un plic cu aspect patinat. Face parte dintr-un proiect mai larg, la care participa mai multi scriitori. Mi-a placut atat de mult incat am trecut azi pe la MTR, unde Lorin si colegii lui au un stand in cadrul Targului de Martisoare, si am luat cateva proze la plic pentru prietenele mele.

Preferata mea e “O zi din viata pestisorului de aur”, povestirea delicioasa cu numarul 7. Daca aveti drum maine pe la MTR, in ultima zi de Targ, v-o recomand cu caldura. ;)

Breakfast at Ina's

Maine dimineata, niste necunoscuti o sa-mi bata la usa. O sa-i invit in casa, o sa facem cunostinta, dupa care o sa luam micul dejun impreuna, pe perne, in camera mea.

Oricat de ciudat ar suna, nu e o gluma. :) Vizita face parte din proiectul "Ce bine imi pare ca ati venit", dezvoltat de prietenul meu, Lorin. Proiectul se vrea un protest impotriva comunitatilor online de tip Facebook, unde de multe ori oamenii accepta ca "prieteni" necunoscuti. Pe de alta parte, in viata reala, acestia devin tot mai reticenti la interactiunea directa cu persoanele pe care nu le cunosc.

Cat despre intalnirea de maine, avand in vedere ca mic dejunul meu se compune de cateva saptamani din cereale si lapte, am fost azi la cumparaturi sa le ofer musafirilor mei necunoscuti alternative culinare. Am imaginat vreo 3-4 variante posibile de mic-dejun (de la unul super sanatos, la unul vegetarian sau la un English breakfast), dar am uitat un ingredient de baza, motiv pentru care a trebuit sa mai ies o data pe ploaie. Cafeaua. Pentru ca eu nu beau deloc, am uitat ca unii oameni nu se pot trezi fara ea. Acum frigiderul si dulapul meu arata de parca as avea personalitati multiple. :))

Astept plina de curiozitate dimineata de maine, mai ales ca unul dintre musafirii mei este Mircea Nicolae, despre care v-am mai povestit aici. O sa ma abtin cat pot de bine sa nu ma comport ca o groupie. :)) Va povestesc maine cum a decurs vizita. Noapte buna! :)

Veniti sa vedeti asta :)

Acum doi ani va povesteam cum ar arata nunta ideala in viziunea mea. Ne amuzam atunci de primele dansuri ale unor cupluri mega-simpatice. Azi, ca o completare, mi-a trimis cineva niste invitatii de nunta absolut geniale.

Invitatia pentru rudele ei :)

Invitatia pentrui rudele lui :)

Ladies Week in Cafepedia

Saptamana viitoare sta, dupa cum bine stim cu totii (mai ales bietii reprezentanti ai sexului care la inceputul lui martie isi goleste pusculita), sub semnul feminitatii, prinsa ca intr-o menghina intre 1 si 8 martie.

Ocazie cu care oamenii din cladirea din spatele blocului meu (a.k.a. Cafepedia Romana) organizeaza o chestie draguta numita „Fashion. Music. Art” – Ladies Week. Pe scurt, in fiecare seara din saptamana 1-8 martie te poti intalni cu tineri designeri care isi vor expune cele mai noi colectii in acorduri de muzica live.

Cine, la ce ora vine si ce aduce cu el/ea puteti vedea mai jos.

Eu m-as aventura pe 1 sa o vad pe Agatha Blanck, pentru ca ma fascineaza conceptul de design floral, mi-a placut povestea ei si pentru ca mai are cateva creatii haioase si chic.

N-as rata-o pe 2 pe Cosmina Nicolescu, detinatoarea fandacsia.ro, cea care ne-a motivat pe mine si pe Ligia sa ne apucam de afaceri. :))

Si as mai merge pe 8 s-o vad pe Coca Zaboloteanu, care face niste pantofi de inspiratie masculina très sympathiques si niste pantofi feminini cool si stylish.

Daca la asta se mai adauga si sunete de pian si saxofon, eu zic ca o sa fie o saptamana destul de frumoasa, fetelor. :)

Sora mea mai mare, Lia

* Ma intrebai in gluma zilele trecute cand iti dedic un post pe blog. Ei bine, postul asta e pentru tine. *

Ieri noapte, trei golani duhnind a alcool au inconjurat o fata cu un catel in brate, in fata Garii de Nord. Nu i-au facut nimic rau, s-au amuzat pur si simplu scuturand-o de brate si tragandu-i catelul de urechi si de ce apucau. Imaginea era destul de jalnica. Fata tinea cu o mana un troler, cu cealalta inconjura geanta si pe catel si se rasucea ba intr-o parte ba in alta, incercand sa ii impiedice pe barbatii soiosi sa atinga animalul care scheuna. Si asta la doi metri distanta de doua taxiuri cu geamurile coborate, ale caror soferi priveau scena vag amuzati, vag obositi.

Tremurand de nervi, fata s-a refugiat in mijlocul soselei, unde unul dintre cei trei a urmarit-o, tragand-o, in continuare, de haina. Individul slinos a lasat-o in pace doar cand s-au apropiat doua faruri amenintatoare si din masina a iesit un barbat care a inceput sa strige la el. In cateva secunde, cei trei s-au facut nevazuti, iar soferul a urcat fata in masina.

Cand rotile taxiului s-au pus in miscare, un val nemilos de lacrimi mi-a umplut fata. Nu erau lacrimi de teama, ci lacrimi de oboseala, de sila si frustrare. Din 20 in 20 de secunde, soferul ma privea ingrijorat in oglinda retrovizoare. Am incercat sa-l asigur ca sunt bine, dar nu reuseam sa opresc suvoiul de lacrimi suficient timp cat sa rostesc vorbele. Din cand in cand, spunea cate un cuvant linistitor. Cand am ajuns la bloc, a insistat sa ma conduca pana la scara. M-a emotionat cu grija lui fata de mine, o straina, dar lacrimile tot nu mi le puteam opri.

Am ajuns acasa cu o durere care imi sfredelea teasta. M-am tarat imbracata pe pat, cu lacrimile inca siroindu-mi pe obraji si apoi mi s-a facut rau. Tin minte doar ca incaperea se invartea cu mine si ca din stomac imi urca spre gat o senzatie de greata densa ca o pacla. Cand am reusit sa ma ridic, cu durerea inca pulsandu-mi in tample, am facut singurul lucru pe care stiu sa-l fac atunci cand mi-e rau: am sunat-o pe sora mea mai mare, Lia.

Sora mea mai mare, Lia, m-a ascultat cu atentie si m-a linistit. Apoi m-a intrebat grijulie daca vreau sa-mi citeasca pana adorm. Cu capul ca strans de o menghina invizibila, am acceptat. Am stins veioza si m-am strecurat in pat, apoi am pus telefonul pe speaker. Vocea calda a Liei a umplut camera. Imi citea din Cartea lucrurilor pierdute, despre baietelul David care isi pierduse mama si se refugia in cartile ei preferate. Din cand in cand, Lia se oprea si ma intreba daca sunt bine: imi dadeam seama atunci ca gemeam incet de durere. Capul ma ustura.

Tin minte ca la un moment dat am vrut s-o rog sa nu-mi mai citeasca. Durerea din cap era prea ascutita. Apoi un fel de ceata calda s-a coborat peste mine si n-am mai simtit nimic.

Dimineata, Lia mi-a spus ca imi citise din carte doua ore si ca a inchis telefonul atunci cand si-a dat seama ca adormisem. Imi luase durerea cu vocea ei linistita si monotona.

Nu e prima data cand sora mea mai mare, Lia, vorbeste cu mine la telefon pana dimineata. Nu e nici prima data cand ma face sa uit ca ma doare. Acum doi ani am fost bolnava si Lia a venit de la Cluj, in mijlocul semestrului, sa aiba grija de mine. M-a insotit in cabinetele doctorilor si m-a tinut in brate cu o grija materna atunci cand nu mi-a fost bine.

Pe ea o sun atunci cand ma ratacesc pe strazi sau cand ma regasesc in carti. Ea e prima care afla cand imi vine sa cant la metrou de bucurie sau cand cineva ma umple de amaraciune. Sora mea mai mare, Lia, e cea care a stat pe speaker cu mine la dus, intr-o noapte cand eram singura acasa si mi-era frica de zgomotele din spatele usii. Ea e cea care imi ofera psiho-consiliere gratuita atunci cand sunt trista si cea care se bucura pentru succesele mele mai mult decat o fac eu.

Sora mea mai mare, Lia, e cel mai nemilos critic al meu si cel mai infocat suporter. Ma cearta cand nu tin dieta prescrisa de medic si ma iarta atunci cand o supar cu cuvinte stupide. Imi imprumuta haine noi, pe care nici ea nu le-a purtat inca. Stie ca ceva nu e in regula cu mine chiar daca neg asta, dar uit sa pun un punct la sfarsitul unui mesaj. Imi aranjeaza atenta parul atunci cand trebuie sa iesim in oras, desi propriul ei par e ud inca. 

Ma suna sa-mi spuna cand au aparut commenturi dragute pe blog. Face curatenie in locul meu de Craciun sau de Paste, cand ajung tarziu acasa, doar ca sa am timp sa ma odihnesc mai mult. Ma suna sau imi trimite mesaje de incurajare si motivare din ora in ora atunci cand stie ca invat pentru un examen care nu imi place. Nu e nimic pe lume ce nu mi-ar da daca i-as cere: timp, liniste, sfaturi, doua brate mereu gata sa ma imbratiseze, o ureche care m-ar asculta si in miez de noapte.

Imi stie toate secretele si uneori imi citeste gandurile sau imi ghiceste starile. Cand eram mica, obisnuiam sa spun ca suntem gemene. Dar adevarul e ca sora mea mai mare, Lia, s-a nascut cu doi ani si noua luni dupa mine. Si e si mai adevarat ca sora mea mai mare, Lia, e mai mare decat mine doar cu sufletul ei bun. Ca varsta, insa, Lia va ramane mereu sora mea mai mica.

In incheierea acestui post dedicat Liei, care imi face viata mai frumoasa in fiecare zi, o sa citez un personaj dintr-o comedioara prostuta, dar cu ale carei spuse ma identific pe deplin:

„Sometimes in life there really are bonds formed that can never be broken. Sometimes you really can find that one person who will stand by you no matter what. Maybe you will find it in a spouse and celebrate it with your dream wedding. But there's also the chance that the one person you can count on for a lifetime, the one person who knows you sometimes better than you know yourself is the same person who's been standing beside you all along.”

Pentru mine, persoana aia ai fost intotdeauna tu.

Ramblings of a cooking no-no

“Anyone can cook!” incerca sa-l convinga bucatarul Gusteau pe Remy in Ratatouille. Ei bine, Gusteau nu m-a cunoscut pe mine! *insert hysterical laughs here*.

Ce-i drept, latura mea de natural born kitchen disaster se estompeaza ca prin magie intr-o singura situatie: when I’m in luuuuve. :) In astfel de ocazii am fost vazuta tinand in mana tigai, cocand blaturi si incruntandu-ma frustrata la sintagme precum “se pune faina dupa ochi” sau “puneti sare dupa gust”.

Dar pentru ca trebuie sa existe un echilibru in toate, prietenii mei nu sunt cu totii iremediabil pierduti la capitolul talente gastronomice. Ceea ce ma face sa sper ca macar unii dintre ei will still need (but especially) feed me when I’m 64. :D

Cele mai calde sperante in acest sens le nutresc fata de prietena mea, Adina, care concureaza zilele astea pe site-ul bucataras.ro la concursul Reteta Anului 2009. Adina m-a tot rugat sa va spun de acest concurs pentru ca aceia dintre voi care au bloguri culinare (sau pur si simplu gatesc cu placere) sa se poata inscrie si ei. Dar pentru ca m-am lenevit si data inscrierilor a expirat, tot ce mai puteti face e sa votati. :)

In schimbul unor favoruri de natura gastronomica, i-am promis Adinei votul meu pentru una dintre retetele ei. In total are 5 retete inscrise in concurs (1, 2, 3, 4 si 5), iar preferata mea e de departe cea pentru Briosele cu miere si albine din martipan. Poza absolut adorabila mai jos, reteta aici.

Tot pe Bucataras am descoperit-o zilele astea pe Ina, care are o personalitate foarte luminoasa, un evident talent pentru fotografie si un si mai evident talent pentru specialitati raw vegane (feluri de mancare gatite fara lapte, oua, carne si fara coacere sau fierbere). Daca vi se pare ca mancarea preparata asa nu poate fi decat fada, va provoc sa intrati pe blogul Inei. Are ea grija sa va convinga de contrariu! :) Mai jos, imagini declansatoare de glande salivare cu cateva dintre retetele ei.

Adina a fost cea care a propus-o pe Ina pentru concurs cu 6 retete, care, cel putin ca aspect, arata innebunitor. Cred ca dintre clatitele de cacao cu smantana si fructe de padure, tortul de capsuni, physalis glasate in ciocolata alba, tortul padurea neagra, macaroons cu cocos si capsuni si trufele de ciocolata, o sa inclin spre tortul de capsuni raw, care arata super yummy

dar si spre macaroons, chiar daca nu stiu ce sunt, doar pentru ca sunt adorabile si roz. :D

Si, pentru ca ieri a fost ziua Inei, o sa profit de ocazie sa-i urez  un an tapetat cu sugar, spice and everything nice, dar mai ales sa-si publice cat mai curand cartea cu retete vegane, pe care abia astept sa-i cer autograful. :)

La multi ani, Ina! (numai mie mi se pare ca as vorbi cu mine la persoana a II-a? :)) ).

O sa inchei acest post cu cateva recomandari de bloguri culinare, care, desi imi amintesc de fiecare data cat de iremediabil de ratata sunt ca purtatoare de sort, ma binedispun si ma fac sa-mi promit ca intr-o buna zi, cu sau fara fluturasi in stomac, o sa ma indepartez de cuptorul cu microunde si o sa ma imprietenesc cu  prietenul lui, cuptorul aragazului.

Chez Mazilique e o recomandare aproape automata, avand in vedere ca si eu si Ligia salivam cu regularitate pe pozele lui Mazilique. Adevarul e ca, la cat de reusite sunt pozele, mancarea ar putea sa fie la fel de bine din carton, ca tot ar arata demential. Uitati-va si voi cat de bine pot sa arate niste bieti cartofi la tava! Scuze, drooling break, revin imediat! 

Asa, unde ramasesem? A, da, la recomandari de bloguri. Pai sa nu-l uitam pe Fry, cu al sau minunat Crazy Mother Cooker, la care ador simplitatea explicatiilor si claritatea pozelor :D, pe Cookie,  posesoarea Easy Peasy, care incearca sa demonstreze ceea ce sustinea si Gusteau, si anume ca oricine poate sa gateasca (clar nici Cookie nu a facut cunostinta cu mine! :)) ), pe Viorel Copolovici, cu blogul lui Pranzul din caserola, care nu mai are nevoie de alte explicatii :) si pe G girl cu Monoloagele veganului (how cute is that!), pe care am descoperit-o abia azi, dar care promite sa fie a keeper, cu stilul ei light, pozele fabuloase si insemnarile de calatorie simpatice si interesante (primeste puncte in plus pentru ca ii spune sotului ei “iubitu’ “ si nu “sotul meu”, which I hate about married people si pentru ca e vegetariana going on vegan). :)

Aici se opresc aberatiile mele pe teme gastronomice. Pana data viitoare, nu uitati sa o votati pe Adina (sau, ma rog, sa va votati preferatii, nu vreau sa fiu partiala :)) ) si daca gatiti, sa o faceti, vorba celor de la Bucataras, zambind. ;)

Planta vietii

Cred ca sunt singura persoana din lume care a incercat sa ucida o planta de ghiveci cu premeditare. Inainte sa va grabiti cu eticheta de criminala vegetala, insa, haideti sa va povestesc cum am ajuns in ipostaza asta ingrata.

I’m not a plant person. Da, imi place sa vad plantele dupa gratii la gradina botanica sau la altii pe pervaz, insa nu la mine acasa. Uit sa le ud (mi-au murit pana si cactusi), nu suport sa le schimb pamantul, ma enerveaza ca atrag ganganii.

Ghinionul a facut insa ca, la venirea in Bucuresti in anul I de facultate, sa gasesc in apartament vreo 4-5 plante in ghivece. Dupa cateva luni, insa, toate au murit (din cauze mai mult sau mai putin naturale). Toate cu o singura exceptie. O planta se incapatana sa supravietuiasca cu un pahar de apa o data la 2 luni.

Mi-aduc si acum aminte unde statea planta aia afurisita. O tineam pe dulapul din bucatarie, de unde isi spanzura resemnata cele cateva frunze maronii deasupra ghiveciului de plastic. Nu stiu cum se face ca, in pofida faptului ca uitam sa o ud cu lunile, si de cateva ori chiar am fost ferm convinsa ca isi daduse ultima fotosinteza, cu un nenorocit de pahar de apa, planta asta se trezea din morti peste noapte. Cateodata ma gandeam ca o facea special sa-mi faca in ciuda. Pentru ca, intr-adevar, o asteptam sa moara mai ceva ca pe o matusa bogata care as fi stiut ca mi-a lasat toata averea.

Si asa au trecut patru ani. Patru ani in care planta a fost intoxicata cu toate tentativele mele culinare nereusite, patru ani in care plecam in vacanta de vara si o lasam sa priveasca resemnata spre usa inchisa, patru ani in care singurele momente din an in care se putea baza ca va fi udata erau Pastele si Craciunul, cand faceam curatenia generala.

Apoi a venit momentul in care am fost nevoita sa ma mut. Dupa impachetari febrile de mai multe zile mi-am adus aminte si de acest Terminator al lumii vegetale care era planta. Sa o iau cu mine era exclus. Si-asa ma necajisem patru ani cu ea, n-aveam de gand sa-mi perpetuez chinul. Dar nu puteam nici sa o arunc la gunoi (prapadita probabil simtea ca e cu o tulpina in groapa, asa ca isi desfasurase demonstrativ, cu ultimele puteri, doua frunzulite verzi). Si atunci mi-a venit gandul diabolic. O voi abandona in holul blocului, in spatele vazei mari cu flori artificiale. Va avea o moarte cat de cat demna, retrasa acolo. Si nimeni nu m-ar fi putut acuza ca eu am facut-o. Aveam sa neg orice legatura cu vegetala.

Asa ca dimineata, inainte sa ma duc la birou, m-am strecurat din apartament ca un hot de cai, am verificat sa nu existe martori si am plasat rapid ghiveciul de plastic ieftin in locul strategic. Dupa care am fugit pe scari, fara sa mai astept liftul. Da, acum imi dau seama de penibilitatea momentului.

Usurata, asa imi repetam pe autobuz ca ma simt. Si chiar ma simteam. Cum sa nu ma simt usurata acum ca nu mai trebuia sa simt valuri de vinovatie ori de cate ori gaseam planta tragand a moarte in ghiveciul ei nenorocit? Mi-am petrecut ziua evitand orice gand referitor la planta si la gestul meu, al carui unic martor eram. Dar totul imi aducea aminte de ea. Colega mea de birou purta balerini verzi, trebuia sa scriu un articol pe tema ecologica, in pauza de masa am trecut pe langa vreo 3 tarabe cu flori…

Seara, cand am ajuns in bloc, m-am oprit in dreptul raftului din hol si m-am prefacut ca-mi leg sireturile, sa ma asigur ca nu isi schimbase pozitia. Nope. Era tot acolo, pitita in sptele vazei cu tot cu ghiveciul si frunzele maronii. Am intrat in casa abatuta. M-am convins pentru a o mia oara ca fac ceea ce trebuie. M-am culcat intr-un final sigura pe mine.

A doua zi la 4 si un pic dimineata ieseam din apartament in pijamale si cu parul valvoi.  Am bajbait pana la raftul cu vaza si am intins mana dupa ghiveciul care imi provocase cosmaruri. L-am luat si m-am intors cu el in apartament strangandu-l la piept. M-am culcat la loc numai dupa ce am asezat planta la locul ei si am udat-o din belsug.

In aceeasi zi, dupa serviciu, m-am dus tinta la Cora, de unde am cumparat tot ce mi-a trecut prin cap ca ar face fericita o planta: pamant cu ingrasamant (doua pungi imense, just in case), fluturi decorativi pentru ghiveci (si azi ii tin undeva in debara din cauza ca erau prea mari pentru vas) si cel mai scump ghiveci pe care l-am gasit. Am cheltuit jumatate de milion si inca simteam ca nu mi-am rascumparat greselile.

In aceeasi seara i-am schimbat cu o grija materna pamantul si ghiveciul si am asezat-o pe masa din camera mea. Cand m-am mutat, am luat-o cu mine. De altfel, m-am mai mutat o data de atunci si planta a venit la loc de cinste in duba de transport, intr-o cutie pe care am scris cu majuscule FRAGIL. 

Astazi o ud aproape in fiecare zi. I-am gasit un loc in care am descoperit ca nu-i e nici prea cald, nici prea frig. Ii numar periodic frunzele si ma bucur de fiecare data cand vad ca a aparut una noua.

N-am devenit in nici un caz a plant person. Dar planta vietii e mai mult decat o planta. Pentru mine, ea e o sursa de inspiratie (si expiratie, ce-i drept :) ). Si atunci cand, in pofida paharului de apa care nu mai vine in viata mea, refuz sa capitulez si mai gasesc forta sa-mi desfasor doua frunzulite verzi, zambesc si imi spun ca planta vietii ar fi mandra de mine.  

Seriously?!

De cateva zile circula pe Internet un document de sase pagini, etichetat drept "outrageous", care a facut multe sprancene sa se ridice (si pe mine sa ma tavalesc de ras) . Este vorba despre un dress code strict si elitist, pe care trebuie sa-l respecte aspirantele la titlul de membra a fratiei Pi Beta Phi de la universitatea americana Cornell. 

Am mai vazut sfaturi asemanatoare in teen movies precum Sydney White sau in deja clasicul Mean Girls, dar am crezut ca sunt doar pura fictiune. Dar, cum in majoritatea situatiilor viata bate filmul, tare mi-e teama ca scenaristii respectivelor pelicule s-au inspirat cel mai probabil din cruda realitate.

Ghidul de stil (formulat intr-un limbaj destul de nepoliticos si care tradeaza o evidenta limitare) include restrictii severe, incepand de la branduri acceptate (“no American Apparel leggings”, “satin dresses from D&G” etc.) si pana la lungimi de toc tolerate (“mid-height Mary Jane heels”) si culori de pantaloni acceptate ("no blach/light or torn jeans!”“). Setul de reguli mai contine si imperative privind ingrijirea tenului, a parului si a unghiilor, cerinte privind machiajul si indicatii stricte despre ce accesorii se pot purta.

Cateva dintre reguli:

Despre haine:

-    No satin dresses. No one looks good in satin dresses unless it’s from Betsey Johnson [daca si rochiile de la Betsey Johnson sunt o culme a bunului gust…] or Dolce & Gabbana, you weigh less than 130 pounds, have three pairs of Spanx on and it’s New Years Eve.
-    No sleeveless dresses – unless you have really good arms
-    No muffin tops

Despre pantofi:

-    Booties ok if you can pull them off, aka probably not.
-    Yes to nice flats: Tory Burch, etc. More evening-ish, understated, patent leather good. I’m thinking mid-height Mary Jane heels, or mid-height chunky Kate Spade.
-    No tacky/cheapo/pleather shoes. Don’t mess with me

Deaspre ingrijire si machiaj:

-    No mustaches or chapped lips.
-    Blush is not optional.
-    Hair must be freshly colored
-    No sloppy buns/ponytails
-    You best have a mani/pedi when you get to Ithaca.

Despre accesorii:

-    I expect everyone to be wearing accessories.
-    No watches with timers or any kind of Indiglo light are allowed. I will have the time to keep you informed, so unless your watch is a piece of jewelry, you don't need it. Put on a bangle.
-    I will not tolerate any gross plastic shizzzz.
-    I love things on wrists and I demand earrings if your ears are pierced.

Partea amuzanta in toata povestea asta e ca tipele astea au un tupeu nebun sa impuna astfel de restrictii cand ele arata asa (da, le-am cautat pe Google, eram curioasa cat de perfecte sunt :P). De exemplu, daca isi respectau regula cu “No sleeveless dresses – unless you have really good arms”, cred ca toate ar fi fost nevoite sa-si schimbe rochiile. I’m just saying. :)

Partea trista e ca in secolul XXI, intr-o epoca de maxima emancipare a femeii, tinere de la o Universitate din Ivy League (vorbim de crema universitara americana aici!) ar accepta sa se supuna acestor reguli stupide, opresive si de turma, din simpla dorinta de a fi acceptate. In plus, in ciuda unei foarte bune impresii despre sine (pe care sunt sigura ca membrele Pi Beta Phi o nutresc), fetele astea n-au nici cea mai vaga idee despre ce inseamna stilul vestimentar. Ele cred, probabil, ca imbracand si accesorizand un card de femei dupa niste norme fixe, le introduc intr-un club de stil exclusivist, dar nu fac decat sa le priveze de orice urma de personalitate, creativitate si stil personal.

Si, ca sa nu fiu singura care se distreaza, v-am atasat tot ghidul mai jos. Enjoy! :)

 

  

  

  

  

  

 

A lady’s bag

* light Friday post for chicks

Toata admiratia pentru fetele care reusesc sa supravietuiasca unei zile cu o geanta liliputana. Stiti voi, genul in care incape un gloss, o agenda cat palma, un mobil ultra slim si, eventual, un blush.

Eu, una, nu ma simt sigura pe mine in jungla urbana care este Bucurestiul (singura capitala din lume careia chiar cred ca i se potriveste aceasta sintagma cliseu!) daca nu am o geanta in care incape absolut tot ce am nevoie.

Azi, de exemplu, sunt convinsa ca geanta mea ar fi putut adaposti fara probleme un chinez mic. Au incaput in ea:

-    o pereche de adidasi si o pereche de sosete de rezerva (in caz ca strazile se transformau iar in Dunarea la Portile de Fier, ca ieri)
-    un lunch box imens cu 2 sandvisuri, vreo 4 fructe, un iaurt, un baton de cereale si o conserva de jumate de kilogram de lapte condensat – ultima e pentru colegi, nu pentru mine, ok? :D)
-    2 carti: Despre publicitate a lui Ogilvy si Clopotul de sticla al Sylviei Plath
-    o umbrela
-    un portofel XXL
-    un portfard  (care contine mai multe nuante de gloss, eyelinere, mascara, blush, fond de ten, parfum etc. I don’t joke about make-up. :) )
-    2 pungi de cadouri cu cadouri in ele 

-    103 poze scoase de la developat in dimineata asta
-    2 telefoane mobile
-    1 mp3 player si un memory stick
-    1 toc de ochelari
-    1 agenda
-    1 set de chei
-    o crema de maini
-    servetele
-    un buzunar secret cu bomboane cu lapte pentru zile ploioase :D
-    alte maruntisuri absolut indisponsabile

Cand o sa ma fac mare, visul meu este sa am o geanta ca a lui Mary Fiore, personajul interpretat de Jennifer Lopez in The Wedding Planner (film prost, continut de geanta genial). Tipa avea in poseta absolut tot ce-ti putea trece prin cap, de la trusa de prim ajutor si medicamente, la seturi de ace de toate marimile si papiote cu ata, surubelnite cu mai multe capete, diferite tipuri de adezivi si perechi de ciorapi de rezerva. She’s my bag hero. *sigh*

Stiu ca acum cateva posturi o citam pe Carrie Bradshaw care spune ca balls are to men what purses are to women. Pentru mine, de fapt, geanta mea e fortareata mea. Locul in care, vorba celor de la Faithless, I heal my hurts, locul in care mi-ar placea sa ma pot ascunde intr-o zi urata, rontaind un mar, rasfoind o carte buna si ascultand Owl City.

Stiu ca lepse cu ce contin gentile voastre au tot circulat. Mi-ar placea sa-mi spuneti insa ce reprezinta ele pentru voi. :)

My Valentine gift for you :)

Stiu ca mai sunt inca 4 zile pana la isteria comerciala numita Valentine's Day, dar pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu va fac mai devreme dedicatia de mai jos.

Pentru ca sunteti cei mai buni cititori pe care si i-ar putea dori o fata si va iubesc mai mult decat fotbalul. :))

PS: Click aici pentru filmuletul nepersonalizat, pe care sa-l trimiteti voi Valentinilor si Valentinelor voastre.;)

Hyperlinks for Dummies

Pana azi ma uitam cu netarmurita admiratie la cei care puneau linkuri pe care poti sa dai click in comment-uri (nu ca de azi nu m-as mai uita cu admiratie la ei, ideea e alta, bare with me). Niciodata n-am stiut cum se face treaba asta, asa ca daca am fost nevoita sa pun si eu un link intr-un comment, l-am pus in forma lui bruta, cu copy si paste.

Azi insa am decis ca a venit vremea sa devin un blogger respectabil care nu se incurca in hyperlink-uri (da, am aflat ca asa se numesc :D). Asa ca, ajutata de colegul meu, Paul, am invatat secretul din spatele linkurilor pretty and shiny pe care poti da click (hyperlink-uri pour les connaisseurs :P).

Imi cer scuze daca in continuare o sa va spun lucruri pe care le stiati de secole. Ma gandesc doar ca daca mai luminez pe cineva ca mine (dummie, but fabulous, that is :)) ), tot am facut ceva bun pe ziua de azi. Si, in cel mai rau caz, daca nu ajut pe nimeni, o sa folosesc postul asta ca reminder personal.

Treaba cu hyperlink-urile e foarte simpla. Tot ce trebuie sa faci e sa introduci formula de mai jos in casuta de comentarii, unde vrei sa-ti apara hyperlink-ul:

Acum nu-ti ramane decat sa inlocuiesti URL cu URL-ul site-ului catre care vrei sa linkezi si Cuvant cu cuvantul sau expresia pe care vrei ca oamenii sa dea click.

Un exemplu:

Vrei sa scrii intr-un comment despre site-ul Masaj, nu frectie! (nu, nu glumesc, numele asta genial chiar apartine unui salon de masaj bucurestean! :)) ), care are URL-ul http://www.masajnufrectie.ro/. Cuvantul care vrei sa apara ca hyperlink e “masaj” (desi ar putea fi la fel de bine si mai multe cuvinte, gen “uite unde merg deseara”).

Formula va arata, asadar, asa: 

                                   

Foarte simplu, nu? Sa ninga cu hyperlinkuri in commenturi! Eu una stiu sigur ca o sa abuzez de ele! :))

1.804 grame

Nu stiu daca v-am povestit vreodata despre Wojtek, prietenul meu din Polonia. Ne-am cunoscut in timpul bursei mele Erasmus din Varsovia, la singurul curs pe care il faceam impreuna cu colegii mei polonezi. A fost prietenie la prima vedere: era roacker, vorbea engleza cu un accent britanic teribil si ma face sa rad in hohote.

Am petrecut multe ore ascultandu-l vorbind despre diplomatia europeana si el pe mine despre dorul de casa. :)) M-a ajutat de multe ori la cumparaturi, m-a acceptat in gasca lui de prieteni cu care am colindat cimitirele de Sarbatoarea Tuturor Mortilor, a incercat (fara success!) sa ma invete mai mult decat cele cateva boabe de poloneza pe care le stiam. Cand am plecat acasa, insa, desi am facut schimb de adrese de e-mail, eram sigura ca subreda noastra prietenia se va incheia.

Apoi, la o saptamana de la intoarcere am primit primul mail: voia sa vada cum a fost drumul, daca m-am readaptat la limba :)). I-am raspuns, mi-a raspuns, si asa au trecut 3 ani de mailuri. El imi scrie despre Smok, ciobanescul lui de 11 ani, eu despre Lily. El m-a incurajat inainte de licenta, eu l-am certat ca s-a lenevit si a asteptat un an de la incheierea facultatii pana sa dea admiterea la “Academy of Young Diplomats”. Povestim despre fetele si baietii din vietile noastre, despre filme, despre unde am vrea sa mergem daca am avea un catralion de bani…

E o prietenie simpla, genul de care multi cred ca nu pot exista intre un baiat si o fata. Ei bine, eu sunt una dintre fetele alea atat de norocoase incat am mai multi prieteni-baieti foarte dragi sufletului meu. Niste prieteni atat de iubitori si protectori, incat daca voi fi vreodata ceruta in casatorie, Alesul va trebui sa treaca nu doar pe la tata, ci si pe la ei inainte sa-i pot spune “Da!”. :))

Revenind la Wojtek, insa. Imi scrie inainte de ziua mea sa-mi ceara adresa de acasa, pentru ca, spune el, vrea sa-mi trimita un mic cadou. L-am tras de limba cale de vreo 10 mailuri pana sa-mi divulge surpriza: voia sa-mi trimita o colectie de filme care credea ca mi-ar placea si…ceva de mancare. :)) Oricat am insistat apoi pe tema asta a fost tacut ca un mormant.

Apoi Ligia a descoperit in weekend mandatul postal si azi am putut sa-i raspund lui Wojtek la avalansa de “Is it there yet, is it there yet???”. Iar in seara asta m-am dus si l-am ridicat de la Posta. Bineinteles ca am bombanit tot drumul spre Oficiul Postal si inpoi, inotand prin troienele de zapada, alunecand, scapand pachetul, impiedicandu-ma de fular…

Am ajuns intr-un final acasa si am taiat frenetica benzile de scotch de pe pachet. L-am deschis si am ramas inmarmurita. Imi impachetase cu o grija cvasi-materna in bubble wrap doua cutii de conserva de lapte condensat. I-am spus cand eram la cumparaturi acum vreo 4 ani intr-un hypermarket din Varsovia ca in liceu aveam o prietena din Republica Moldova care imi aducea de acasa lapte condensat la borcan, dupa care eram innebunita (pentru necunoscatori, laptele condensat produs de rusi e un fel de budinca de culoarea caramelului foarte dulce si lipicioasa). N-am mai adus vorba de laptele condensat al adolescentei mele de 4 ani de zile. Si el a tinut minte!

Bineinteles ca mi-a luat vreo 20 de secunde sa desfac conserva si alte 5 sa gasesc cea mai mare lingura din sertar, dupa care am abandonat bunul-simt elementar si m-am infundat cu lapte condensat pana am simtit ca plesnesc. Moment in care am luat o pauza, am constientizat ca daca mai iau o singura lingurita explodez ca un balon, si apoi am trecut peste gandul asta neplacut, reusind sa mai infulec doua linguri. :D Basically asta e sistemul meu infailibil in materie de mancare preferata.

Fiind atat de preocupata sa ma contopesc si sa devin una cu laptele meu condensat, nici n-am bagat de seama celalalt pachetel invelit in bubble wrap, un suport de DVD-uri. Dupa ce bestia devoratoare de lapte condensat din mine a fost satisfacuta, am alergat la laptop sa introduc pe rand cele 12 DVD-uri pe care Wojtek nu le-a insemnat (sunt convinsa ca a facut-o intentionat sa se distreze pe seama mea).

Am deschis fiecare DVD ca pe un cadou in dimineata de Craciun. Si ce filme! In principiu, toate filmele clasice pe care a dedus din discutiile noastre ca nu le vazusem, si care a crezut ca mi-ar placea. De la Metropolis din 1927, la The Philadelphia Story din 1940, la Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb din 1964 (ok, mi-a trimis vreo 7 filme regizate de Kubrick), la Guess Who’s Coming to Dinner din 1967, The Color of Magic si HogFather din 2008 si 2006, dupa cartile lui Terry Pratchett (I’m a big Terry Pratchett fan si la fel e si Wojtek). In total, 49 de filme din care am vazut, spre marea mea mahnire, doar doua: Casablanca si 1984.

Acum va las pentru ca trebuie sa-mi fac my beauty sleep. De maine seara (sau din seara asta, ca a trecut de 12) trebuie sa incep un maraton de filme (in paralel cele clasice primite in seara asta cu nominalizatele la Oscar de anul acesta). 

Daca m-ati fi intrebat acum cateva zile care e greutatea unui pachet care m-ar face fericita, n-as fi putut sa va spun. Azi stiu ca e de 1,804 grame. :)

Cea mai buna pizza - cea mai proasta livrare

Sunt clienta fidela a serviciului de livrare la domiciliu a Cuptorului cu Lemne de vreo 4 ani. Seri in care vin in vizita prieteni neanuntati, seri in care n-am chef sa gatesc, seri in care mi-e pofta de o pizza – de fiecare data apelez la ei pentru ca, din punctul meu de vedere, au cea mai buna pizza din oras.

Cat am stat la 1 Mai m-au surprins mereu in mod placut cu viteza de livrare (de cele mai multe ori 10-15 minute) si cu amabilitatea baietilor care faceau livrarea. De cand m-am mutat la Romana, insa, am comandat de doua ori pizza de la ei si de fiecare data am ramas cu impresia ca sunt la Camera Ascunsa, doar ca la sfarsitul poantei nu mi s-a aratat camera.

Prima comanda a fost acum doua saptamani, chiar de ziua mea. Cand am deschis usa baiatului de la livrare, n-am apucat decat sa-l salut, ca s-a si pornit:

-    De ce n-ati spus cand ati dat comanda ca blocul are intrarea in spate?
-    Imi cer scuze, nu m-a intrebat domnisoara.
-    Mdea. Si de ce n-ati spus ca interfonul nu merge?
-    Dar merge!
-    Da?! Si la mine de ce n-a mers?
-    Pai nu stiu ce ati apasat, dar in mod normal functioneaza.

In fine, am luat pizza si i-am dat omului banii si bacsisul, ca doar se chinuise sa vina pana la mine si mai era si o bucurie sa faci conversatie cu el. M-am gandit ca avea el motivele lui sa fie tafnos si ca eu am avut doar ghinionul sa-i ies in cale.

Dar tipul care a venit in seara asta i-a pus capac. Suna omul la interfon si eu ii raspund, dupa care ma pregatesc sa deschid usa. Cand ma uit pe vizor dupa vreo 30-40 de secunde, era deja in fata ei. Deschid.

-    Buna seara!
-    Buna seara! Pe alta vreme nu v-ati gandit sa dati comanda?

Afara viscolea, intr-adevar, dar eram sigura ca n-o sa trimita un curier in bermude pe bicicleta. Dar cum omul din fata mea avea cea mai serioasa fata cu putina, m-am gandit eu ca trebuie sa fie genul ala de gluma pe care o faci cu fata serioasa. Haha! Nu ma pacalesti tu pe mine. Ii raspund razand:

-    Pai daca ne era foame…

Omul nu schiteaza nici un zambet.

-    Si de ce n-aveti numar pe usa? Ca m-am tot invartit pe holul asta si n-am stiut unde sa bat. Tocmai ma pregateam sa sun la sediu.
-    Imi pare rau, nu mi-am dat seama…
-    Va pare rau! Si data viitoare sa spuneti ca blocul are intrare in spate. Ca am parcat masina in fata si am ocolit toata cladirea pana am ajuns la intrare.
-    O sa spun, am raspuns ca hipnotizata, fiind sub imperiul socului.

I-am dat banii pregatiti, care includeau si un bacsis pe care, evident, omul nu-l merita nici macar pentru faptul ca ocolise tot blocul. Mi-a luat vreo 30 de secunde sa realizez ca individul n-avea sa se intoarca razand si strigand “You’ve been punked!” si alte 30 sa constientizez ca un dialog ca cel pe care il avusesem n-ar fi trebuit sa aiba loc nici daca blocul meu avea 2 kilometri in lungime sau daca toate apartamentele de la etajul meu n-ar fi avut numar pe usa.

Asa ca am sunat la dispecerat. I-am explicat frumos tipei situatia, am insistat sa noteze in baza de date in dreptul adresei mele “bloc cu intrare in spate” si i-am spus ca nu vreau sa depun plangere si sa-i fac probleme colegului ei, dar ca o astfel de abordare era inacceptabila. Cum sa te trezesti tu, ca angajat, sa te ratoiesti la client din cauza conditiilor meteo pe care trebuie sa faci livrarea sau a faptului ca n-are numar pe usa? Partea cu intrarea in spate mi-o asum ca o greseala a mea, intr-adevar. Femeia m-a ascultat uimita si m-a asigurat ca o sa vorbeasca cu el. Sper sa se tina de promisiune.

Faptul ca eu si Cuptorul suntem prieteni de atatia ani ma face sa inchid ochii la situatii ca cea din seara asta sau de acum doua saptamani. Dar, vorba englezilor, fooled me once, shame on you, fooled me twice, shame on me, fooled me three times, I’ll find another pizza delivery.

Seara mea minunata

A inceput prin crearea unui perete care alunga visele urate.

A continuat cu vizionarea unui film cliseic, dar foarte sweet.

A inclus si o lectura obligatorie inainte de culcare. :)

Si se incheie acum cu vocea minunata a Sarei Schiralli.

Serile voastre minunate cum arata? :)

Un chinez mic, doi chinezi mici…

Recunosc ca evit anunturile umanitare. Ceva din disperarea si tristetea fara margini care se inghesuie in cuvintele anuntului ma face sa ma cutremur si sa imi indrept gandurile catre altceva.

Intr-o zi din octombrie anul trecut, insa, am primit un mail de la o colega de birou, intitulat “Povestea lui Razvan”.  Pentru ca nu este genul de persoana care sa trimita Fwd: Fwd: Fwd, am deschis mailul si l-am citit cu atentie. Pana cand am apucat sa ma cutremur, era prea tarziu. Facusem cunostinta cu Razvan si nu mai puteam da inapoi. 

Razvan

Nici nu-mi dau seama ca m-a atras atunci la cazul lui. Cred ca faptul ca povestea lui era apropiata de a mea si a prietenilor mei. Nici vorba de “suntem 6 copii acasa”: Razvan avea 32 de ani, un background academic de exceptie, o cariera de success, tocmai se casatorise si era in culmea fericirii. Apoi, intr-o dupa-amiaza, in timpul somnului, a fost cuprins de convulsii si a intrat intr-o coma profunda. Ceea ce mi se pare ingrozitor e ca nici pana acum nu au fost descoperite cauzele acelei crize.

La cateva zile s-a trezit din coma, dar devenise o leguma. Imi cer scuze daca folosesc termeni duri, dar este suficient sa va uitati la galeria foto pentru a vedea transformarea din barbat in toata puterea, care si-a ingrijit mama si sora dupa moartea tatalui, in copil neajutorat. De asemenea, daca cititi Jurnalul mamei lui Razvan de la rubrica Povestea lui Razvan o sa va faceti o idee despre cat de chinuitoare e boala lui (Encefalopatie Hipoxo-ischemica) atat pentru el, cat si pentru cei care il iubesc.

Dupa ce am citit toate textele de pe site, faceam, intr-un fel, parte din povestea lui. Nu puteam sa-mi intorc privirea, cum va spuneam ca obisnuiesc sa fac cu anunturile umanitare. Voiam sa-l ajut mai mult decat mesajul de 3 euro pe care mama si sotia lui te rugau sa-l donezi pentru a-si permite tratamentele de recuperare, dar eram intr-o situatie financiara proasta.

O coincidenta (daca exista coincidente) a facut ca o prietena sa-mi ceara ajutorul pentru o traducere facuta contra-cost. Mi-am sacrificat o noapte si am facut-o, stiind din prima clipa care va fi destinatia banilor primiti in urma ei. Nu va inchipuiti ca a fost o suma semnificativa, dar pentru mine a fost important sa stiu ca am facut ceva pentru Razvan.

In urma unor donatii mult mai substantiale decat a mea, dar si a zecilor de mii de sms-uri, in prezent, Razvan e la o clinica italiana unde, spune mama lui, face progrese. 

Daniel

De ce v-am povestit toate astea? Pentru ca in seara asta, l-am descoperit pe Daniel. La fel ca si in cazul lui Razvan, am ”cazut” in poveste accidental, dupa ce am citit despre el pe blogul lui Mihnea Maruta. Avertisment: textul e alunecos, asa ca daca nu vreti sa ”cadeti” si voi, nu dati click aici. :)

Daniel are 29 de ani si in martie i se va naste primul copil.  Acum patru luni a aflat ca are leucemie. So, basically, ca sa-si poata cunoaste si creste copilul are nevoie de ajutor.

N-o sa va rog sa va puneti in situatia lui: mi se pare una dintre cele mai tembele cerinte posibile. Probabil cititi postul asta in timpul unei pauze la birou, cu o cafea in fata, sau in timp ce amanati sa va apucati de ceva neplacut: va preocupa plata chiriei, trecerea ultimului examen sau pur si simplu, ce o sa mancati la cina. In cazul in care nu sunteti un tanar de 29 de ani diagnosticat cu un tip de cancer al sangelui, a carui sotie sta sa nasca, nu aveti cum sa va puneti in locul lui.

Pentru ca asta nu este un anunt umanitar, n-o sa va cer sa donati o anumita suma de bani pentru Daniel: ca o faceti sau nu este treaba voastra. Vreau doar sa realizati cu adevarat ca fiecare contributie conteaza.

Cand eram mai mica tin minte ca imi doream sa sensibilizez fiecare chinez sa-mi doneze un dolar (pe vremea aia euro nu erau atat de populari), pentru ca, ma gandeam eu eu, asa puteam deveni milionara (acum chiar miliardara) in dolari, peste noapte, si imi puteam cumpara cate Barbie si cati gummie baren voiam.

Ganditi-va la ce s-ar intampla daca toti cei care aud povestea lui Daniel i-ar dona cativa euro. Si-ar putea ”cumpara” (din pacate asta este termenul) ceva infinit mai valoros: timp alaturi de fiul lui.

Numarati alaturi de mine? Un chinez mic, doi chinezi mici, trei chinezi mici…:)

To friends like mine

Anul trecut am ales sa-mi serbez ziua de nastere la Roma, inconjurata de necunoscuti, care in doar 48 de ore mi-au devenit prieteni. Anul acesta insa, am petrecut-o cu prietenii care imi sunt alaturi de cativa ani buni.

Am trecut impreuna prin nopti nedormite inainte de primele noastre examene, dar si prin nopti dansate pana in zori, prin despartiri si impacari, prin concedieri si angajari, prin accidente dureroase si petreceri de logodna. Am urcat munti si am facut baie in mare impreuna. Daca e adevarat ca prietenii sunt modul lui Dumnezeu de a-si cere scuze pentru familiile noastre, eu n-am auzit scuze mai bune. :))

Asa ca sambata seara am strans toate “scuzele” mele disponibile in Coyote, pentru petrecerea de ziua mea. 

Am avut parte de toate experientele obligatorii:

Dansatul si cantatul pana aproape de inchiderea localului

Traditionalele shoturi de tequila

Amateurish popping and waving

Cele 15 secunde de faima, cat am fost chemata pe scena sa mi se cante “Happy Birthday”.

Am primit cadouri incredibile, de la lucruri la care nici nu visam, la lucruri pe care mi le doream de mai bine de patru ani. Cel mai mult, insa, (si nu ma intereseaza cat de insuportabil de siropos suna!) m-am bucurat ca am avut toti prietenii alaturi de mine. Si, ca sa parafrazez reclama de la Orange:

Sunt oamenii alaturi de care sper sa imbatranesc, tricotand sosete pentru sotii nostri reumatici si manusi pentru nepotei.

Sunt oamenii frumosi din toate punctele de vedere, cu care imi doresc sa seman intr-o buna zi. 

Sunt oamenii care ma cunosc si totusi ma iubesc asa cum sunt. 

Sunt oamenii pe care ii cunosc de cateva luni, dar parca i-as cunoaste de o viata.

Sunt oamenii care ma inspira sa fiu mai buna.

Sunt oamenii cu care pot pierde legatura cateva luni, dar cu care o restabilesc in cateva secunde. 

Sunt oamenii pe care ma pot baza.

Sunt oamenii in bratele carora am plans atunci cand am avut inima franta.

Si, pentru ca tot vorbim despre prieteni, cei care au creat atmosfera super faina din Coyote de sambata seara au fost Pasager, formatia prietenei mele, Roxana. 

Pasager a intrat in selectia nationala pentru Eurovision, ceea ce m-a bucurat foarte tare. Puteti asculta piesa lor, “Running out of Time”, aici. Si, daca va place, ii puteti vota pe 6 martie. Stati linistiti, o sa va mai amintesc pana atunci. :) I-am promis deja Roxanei ca o sa le asigur o baza solida de suporteri. Si cum as putea sa n-o fac cand mi-au facut o dedicatie speciala de ziua mea? :)

All in all, a fost o noapte in care m-am simtit atat de bine, incat a doua zi eram fericita din inertie. :))  Si asta numai datorita unor prieteni ca ai mei. Cand, de ziua mea, prietenii mi-au organizat o petrecere surpriza (aici prin "surpriza" se intelege a da navala in camera mea seara cu cadouri, tort si vin, in timp ce eu eram imbracata in pijamale), in loc de toast am spus doar: “To friends like mine”.  Cred ca este una dintre cele mai bune urari pe care as putea sa le fac cuiva.