Azi-dimineata am facut cursul de toning in semi-bezna pentru ca sarise o siguranta. La un moment-dat, instructoarea se uita tinta la mine si-mi spune:
- Schimba priza!
Zambesc si-mi vad de exercitiu mai departe, gandindu-ma ca a fost o gluma. Dupa inca cinci secunde, instructoarea nu se lasa:
- Te rog sa schimbi priza!
Ok, ma gandesc eu bulversata, asta o fi o gluma interna. Asa ca ii raspund vag amuzata, vag nesigura:
- N-avem un electrician pentru asta?
Sesiunea de ras isteric care a urmat - pricelss. Se pare ca prin “priza” oamenii de la aerobic inteleg modul in care tii ganterele. Mmkay.
joi, 29 aprilie 2010
A aparut Tabu de mai!
De cateva zile il stresez pe nenea de la chioscul de ziare cu aceeasi intrebare : «A aparut Tabu de mai?». La un moment dat il exasperasem atat de tare incat cred ca era pe punctul de a-mi cere numarul de telefon sa ma anunte direct cand il primeste. :D
Azi, insa, m-a asteptat cu un zambet (ma rog, si cu o tigara in coltul gurii, dar detaliul asta e mai putin semnificativ): aparuse revista! [Multumesc pe aceasta cale lui nenea de la chioscul de ziare ca ma suporta si promit sa nu il mai stresez pana in iunie :D].
Sunt atat de entuziasmata pentru ca am contribuit si eu la acest numar aniversar (8 ani de Tabu!) cu doua articole. Primul face parte din dosarul Tabu, dosar ce contine povestea a patru femei care au trecut prin diverse transformari fizice sau psihice, devenind femeile puternice pe care le puteti admira si voi in Tabu.
Articolul meu o prezinta pe Ina Todoran, pe care am descoperit-o datorita blogului ei. Ina este un om frumos din toate punctele de vedere, cu care mi-a facut mare placere sa vorbesc (din pacate doar telefonic, pentru ca ea locuieste la Targu Mures), si pe care abia astept s-o intalnesc cu urmatoarea ocazie cand merg in Ardeal, la bunici.
Cat despre al doilea articol, absolut intamplator, are legatura tot cu gastronomia. Am scris despre slow food, ca alternativa la fast food, despre ce inseamna acest curent, cum a aparut, ce beneficii are, si unde puteti manca slow in Bucuresti. Bineinteles ca am scris despre Violeta si a ei Vintage Kitchen, dar si despre Targul Taranului de la ARK Bursa Marfurilor, pe care l-am descoperit de curand, si unde vreau sa ajung atat pentru bunatati, dar mai ales pentru a povesti cu oamenii de acolo.
Azi, insa, m-a asteptat cu un zambet (ma rog, si cu o tigara in coltul gurii, dar detaliul asta e mai putin semnificativ): aparuse revista! [Multumesc pe aceasta cale lui nenea de la chioscul de ziare ca ma suporta si promit sa nu il mai stresez pana in iunie :D].
Sunt atat de entuziasmata pentru ca am contribuit si eu la acest numar aniversar (8 ani de Tabu!) cu doua articole. Primul face parte din dosarul Tabu, dosar ce contine povestea a patru femei care au trecut prin diverse transformari fizice sau psihice, devenind femeile puternice pe care le puteti admira si voi in Tabu.
Articolul meu o prezinta pe Ina Todoran, pe care am descoperit-o datorita blogului ei. Ina este un om frumos din toate punctele de vedere, cu care mi-a facut mare placere sa vorbesc (din pacate doar telefonic, pentru ca ea locuieste la Targu Mures), si pe care abia astept s-o intalnesc cu urmatoarea ocazie cand merg in Ardeal, la bunici.
Cat despre al doilea articol, absolut intamplator, are legatura tot cu gastronomia. Am scris despre slow food, ca alternativa la fast food, despre ce inseamna acest curent, cum a aparut, ce beneficii are, si unde puteti manca slow in Bucuresti. Bineinteles ca am scris despre Violeta si a ei Vintage Kitchen, dar si despre Targul Taranului de la ARK Bursa Marfurilor, pe care l-am descoperit de curand, si unde vreau sa ajung atat pentru bunatati, dar mai ales pentru a povesti cu oamenii de acolo.
Sper sa va bucurati de acest numar special de Tabu si astept cu mult entuziasm impresiile voastre. :)
miercuri, 28 aprilie 2010
Fata care a facut dus deasupra Bucurestiului
Ce faceti vineri dimineata? Daca sunteti in drum spre Vama, good for you. Daca sunteti in Bucuresti insa, ar fi pacat sa ratati urmatorul eveniment.
Vineri dimineata, la ora 9, cand traficul e in toi, o fata va face dus. Nu oriunde, ci in inima Capitalei, in Piata Universitatii. Si nu oricum, ci intr-o cabina de dus suspendata.
Initiativa apartine revistei Tabu si vizionarului ei redactor-sef, Cristina Bazavan. Pe blogul ei, Cristina povesteste cum i-a venit ideea acestui concurs si cat a asteptat pana a reusit sa-l puna in aplicare.
Vineri dimineata, la ora 9, cand traficul e in toi, o fata va face dus. Nu oriunde, ci in inima Capitalei, in Piata Universitatii. Si nu oricum, ci intr-o cabina de dus suspendata.
Initiativa apartine revistei Tabu si vizionarului ei redactor-sef, Cristina Bazavan. Pe blogul ei, Cristina povesteste cum i-a venit ideea acestui concurs si cat a asteptat pana a reusit sa-l puna in aplicare.
Cat despre tanara temerara care se va dusui la inaltime cu sute de ochi asupra ei, identitatea ei este inca incerta.
O puteti alege prin vot pana maine, din cele doua finaliste ramase in cursa. Din pacate, preferata mea, Ileana, s-a retras din competitie. O fi sejurul ala la Barcelona atragator ca premiu, dar si eu m-as gandi de doua ori inainte sa-mi sapunesc hm, umerii in plin km 0 al Romaniei. :)
Sa ne vedem sanatosi si cu ochii bulbucati vineri dimineata la Universitate, zic! :)
duminică, 25 aprilie 2010
Todo sobre mi Madrid
In ultimele zile, ori de cate ori ma intalnesc cu cineva cunoscut, dupa cateva minute de conversatie intervine inevitabila intrebare: “Si zi, pe bune ai ramas blocata intr-o toaleta la Madrid?”, urmata de rasete isterice. Scopul acestui post este de a va convinge ca la Madrid nu mi s-a intamplat numai asta. :)
In primul rand, Madridul n-a fost, asa cum ma asteptam, o combinatie de Campus Party Europe si sightseeing. Madridul a fost, asa cum spunea si Andrei pe blogul lui, despre oameni. Am participat la doua conferinte din cadrul Campus Party (cu totii stim ca am incercat sa particip si la o a treia insa n-a fost sa fie :)) si am facut 9 fotografii cu aparatul foto. Cred ca asta spune multe. Dar sa o iau cu inceputul.
Am stat in La Caja Magica, un centru multifunctional ce cuprinde nu stiu cate terenuri de sport si sali de conferinta. Am fost cazati in corturi dispuse intr-o hala imensa, ceea ce a contribuit la crearea sentimentului de tabara, dar si la intensificarea socializarii. :)
In primul rand, Madridul n-a fost, asa cum ma asteptam, o combinatie de Campus Party Europe si sightseeing. Madridul a fost, asa cum spunea si Andrei pe blogul lui, despre oameni. Am participat la doua conferinte din cadrul Campus Party (cu totii stim ca am incercat sa particip si la o a treia insa n-a fost sa fie :)) si am facut 9 fotografii cu aparatul foto. Cred ca asta spune multe. Dar sa o iau cu inceputul.
Am stat in La Caja Magica, un centru multifunctional ce cuprinde nu stiu cate terenuri de sport si sali de conferinta. Am fost cazati in corturi dispuse intr-o hala imensa, ceea ce a contribuit la crearea sentimentului de tabara, dar si la intensificarea socializarii. :)
( foto Alex Negrea)
De altfel, am avut cateva dintre cele mai haioase dialoguri la baie cu diversi indivizi. Nu o data mi s-a intamplat ca, in timp ce ma spalam dimineata pe dinti, sa povestesc cu un tip care se barbierea relaxat la chiuveta de langa. Toaletele erau separate teoretic, dar avand in vedere imensitatea cladirii, majoritatea prefera sa intre in baia cea mai apropiata.
In rest, la capitolul organizare, trei minusuri si doua plusuri. Minusuri pentru faptul ca era o adevarata aventura sa ajungi la dusuri (erau plasate strategic in alta cladire), pentru dimeniunea liliputana a mic-dejunului (un croissant si o cafea) si pentru faptul ca, desi era un eveniment international, casi nadie hablaba Inglés, if you know what I mean.
Plusuri pentru modul in care organizatorii au facut fata crizei cu norul vulcanic (aici stiu ca parerile sunt impartite si cativa dintre colegii mei au fost nemultumiti, dar, all in all, eu zic ca s-au descurcat decent) si pentru faptul ca au oferit corturile cadou invitatilor. Cortul meu, de exemplu, a vazut o parte din metroul madrilen si a ajuns pana la hostelul unde am fost cazati in ultima seara. Sper ca acolo l-a gasit cineva cu suflet bun si i-a oferit afectiunea de care eu n-am fost in stare (pana la capat, cel putin).
Oamenii
Asa cum va spuneam mai sus, amintirile pe care le am de la Madrid sunt legate nu atat de locuri, cat de oamenii cu care am descoperit orasul.
Mi-au devenit extrem de dragi baietii alaturi de care am impartasit aventura madrilena. Pe Ionut il stiam din offline pentru ca acum un an aplicasem pentru un job la Standout. Incep sa cred ca, intr-adevar, totul se intampla cu un motiv. :) La el mi-au placut pasiunea pentru tot ceea ce tine de online si prietena lui, Mihaela. :)) Intr-un mediu dominat de barbati, cum a fost Campus Party, orice fraternizare cu cineva din propria tabara a fost prilej de bucurie.
Despre Andrei nu stiam mai nimic inainte de episodul Madrid asa ca imprietenirea noastra a luat calea mai putin tipica offline-online. Despre el pot spune doar ca e unul dintre putinii oameni alaturi de care am un reconfortant sentiment de firesc.
Pe Adi l-am cunoscut anul trecut, pe cand lucram la On si ne-am tinut de mana la o sedinta foto. :)) M-am bucurat sa-l reintalnesc si sa-i descopar ironia usor misogina, dar extrem de savuroasa (si asta o spun chiar si in calitate de tinta a ei).
Alex a fost pentru mine marea revelatie a Campus Party. Am ras alaturi de el cum n-am mai facut-o de multa vreme, si, desi nu va pot impartasi glumele facute pentru casunt si cititori minori printre noi nu mi le amintesc prea bine, va asigur ca au fost geniale.
Nu in ultimul rand, o surpriza foarte placuta la Madrid a fost intalnirea cu Stefania, o cititoare a blogului meu care locuieste in capitala spaniola. Am petrecut alaturi de ea si prietenul ei una dintre cele mai frumoase dupa-amieze madrilene. Cand o vezi asa micuta, zambitoare si delicata, nici nu-ti trece prin minte ca Stefania e geolog pe o platforma petroliera in Marea Nordului. A fost o placere sa ma plimb, sa povestesc si sa mananc churros cu ea. :D
Am mai cunoscut o groaza de oameni frumosi la Campus Party, printre care baietii scandinavi de la Let’s Make Robots si pe Andrea si Matteo, care au venit cu robotelul Isaac [Ciao ragazzi! :)]. By the way, amicii mei italieni isi cauta inspiratia pentru denumirea unui robot-menajera. Optasera initial pentru Suzi, dar i-am avertizat ca alegerea e una misogina, asa ca acum asteapta sugestii din partea voastra. :)
Orasul
Desi am inteles ca Madridul nu se compara, arhitectonic, cu Barcelona, este cu siguranta o metropola frumoasa, plina de viata si de istorie.
In rest, la capitolul organizare, trei minusuri si doua plusuri. Minusuri pentru faptul ca era o adevarata aventura sa ajungi la dusuri (erau plasate strategic in alta cladire), pentru dimeniunea liliputana a mic-dejunului (un croissant si o cafea) si pentru faptul ca, desi era un eveniment international, casi nadie hablaba Inglés, if you know what I mean.
Plusuri pentru modul in care organizatorii au facut fata crizei cu norul vulcanic (aici stiu ca parerile sunt impartite si cativa dintre colegii mei au fost nemultumiti, dar, all in all, eu zic ca s-au descurcat decent) si pentru faptul ca au oferit corturile cadou invitatilor. Cortul meu, de exemplu, a vazut o parte din metroul madrilen si a ajuns pana la hostelul unde am fost cazati in ultima seara. Sper ca acolo l-a gasit cineva cu suflet bun si i-a oferit afectiunea de care eu n-am fost in stare (pana la capat, cel putin).
Oamenii
Asa cum va spuneam mai sus, amintirile pe care le am de la Madrid sunt legate nu atat de locuri, cat de oamenii cu care am descoperit orasul.
Mi-au devenit extrem de dragi baietii alaturi de care am impartasit aventura madrilena. Pe Ionut il stiam din offline pentru ca acum un an aplicasem pentru un job la Standout. Incep sa cred ca, intr-adevar, totul se intampla cu un motiv. :) La el mi-au placut pasiunea pentru tot ceea ce tine de online si prietena lui, Mihaela. :)) Intr-un mediu dominat de barbati, cum a fost Campus Party, orice fraternizare cu cineva din propria tabara a fost prilej de bucurie.
Despre Andrei nu stiam mai nimic inainte de episodul Madrid asa ca imprietenirea noastra a luat calea mai putin tipica offline-online. Despre el pot spune doar ca e unul dintre putinii oameni alaturi de care am un reconfortant sentiment de firesc.
Pe Adi l-am cunoscut anul trecut, pe cand lucram la On si ne-am tinut de mana la o sedinta foto. :)) M-am bucurat sa-l reintalnesc si sa-i descopar ironia usor misogina, dar extrem de savuroasa (si asta o spun chiar si in calitate de tinta a ei).
Alex a fost pentru mine marea revelatie a Campus Party. Am ras alaturi de el cum n-am mai facut-o de multa vreme, si, desi nu va pot impartasi glumele facute pentru ca
Nu in ultimul rand, o surpriza foarte placuta la Madrid a fost intalnirea cu Stefania, o cititoare a blogului meu care locuieste in capitala spaniola. Am petrecut alaturi de ea si prietenul ei una dintre cele mai frumoase dupa-amieze madrilene. Cand o vezi asa micuta, zambitoare si delicata, nici nu-ti trece prin minte ca Stefania e geolog pe o platforma petroliera in Marea Nordului. A fost o placere sa ma plimb, sa povestesc si sa mananc churros cu ea. :D
Am mai cunoscut o groaza de oameni frumosi la Campus Party, printre care baietii scandinavi de la Let’s Make Robots si pe Andrea si Matteo, care au venit cu robotelul Isaac [Ciao ragazzi! :)]. By the way, amicii mei italieni isi cauta inspiratia pentru denumirea unui robot-menajera. Optasera initial pentru Suzi, dar i-am avertizat ca alegerea e una misogina, asa ca acum asteapta sugestii din partea voastra. :)
Orasul
Desi am inteles ca Madridul nu se compara, arhitectonic, cu Barcelona, este cu siguranta o metropola frumoasa, plina de viata si de istorie.
(foto Adrian Ciubotaru)
Probabil daca va decideti sa-l vizitati, vi se va recomanda sa nu ratati Muzeul Prado, Palatul Regal si Parcul Retiro, adica fix atractiile pe care noi nu le-am bifat. :) Am vazut, in schimb, multe stradute intortocheate, multe parcuri si piete pitoresti si, gratie baietilor, interiorul altor hot spot-uri madrilene, respectiv Zara, H&M, Mango & co. Spun datorita baietilor pentru ca, exceptand o geanta si cateva piese de lenjerie cumparate din motive practice, surprinzator sau nu, nu eu am fost motorul expeditiilor de shopping. Motorul se stie el, da? :)
Daca ar fi sa va recomand locurile care mi-au ramas in suflet, v-as spune sa nu ratati expozitia de fotografie din anii ’60-’70 de la Muzeul Reina Sofia. Exista acolo fotografia unei familii pe un scuter care, din perspectiva mea, defineste perfect conceptul de iubire. Daca tot sunteti acolo, probabil veti vrea sa vedeti si celebra Guernica a lui Picasso si cateva dintre operele lui Dali. Banuiesc. :)
Pe lista favoritelor mele se numara drumul cu telefericul deasupra Madridului (cat si terasa de la destinatie), cladirea extrem de simpatica pe care o puteti vedea dedesubt, Fuencarral (o straduta foarte cocheta, plina de designers boutiques, cafenele si baruri, care noaptea prind viata), Gara Atocha (o mini-gradina botanica cu un iaz cu zeci de broscute testoase de diferite dimensiuni) si hostelul unde am stat in ultima seara, Cat’s Hostel (un vechi palat maur din secolul XVIII, cu mozaic pe pereti, si o splendida curte interioara acoperita, cu fantana si canapele). Daca va intereseaza stadionul Real Madridului, Santiago Bernabeu, puteti citi impresiile baietilor despre el aici si aici.
Daca ar fi sa va recomand locurile care mi-au ramas in suflet, v-as spune sa nu ratati expozitia de fotografie din anii ’60-’70 de la Muzeul Reina Sofia. Exista acolo fotografia unei familii pe un scuter care, din perspectiva mea, defineste perfect conceptul de iubire. Daca tot sunteti acolo, probabil veti vrea sa vedeti si celebra Guernica a lui Picasso si cateva dintre operele lui Dali. Banuiesc. :)
Pe lista favoritelor mele se numara drumul cu telefericul deasupra Madridului (cat si terasa de la destinatie), cladirea extrem de simpatica pe care o puteti vedea dedesubt, Fuencarral (o straduta foarte cocheta, plina de designers boutiques, cafenele si baruri, care noaptea prind viata), Gara Atocha (o mini-gradina botanica cu un iaz cu zeci de broscute testoase de diferite dimensiuni) si hostelul unde am stat in ultima seara, Cat’s Hostel (un vechi palat maur din secolul XVIII, cu mozaic pe pereti, si o splendida curte interioara acoperita, cu fantana si canapele). Daca va intereseaza stadionul Real Madridului, Santiago Bernabeu, puteti citi impresiile baietilor despre el aici si aici.
(foto Adrian Ciubotaru)
Un lucru pentru care ii apreciez pe madrileni in mod deosebit, e faptul ca imi impartasesc pasiunea pentru Vespa. :D La inceput vociferam ori de cate ori vedeam una, dar dupa cateva zile mi-am menajat corzile vocale si m-am multumit doar sa zambesc. Mult, de altfel.
(foto Adrian Ciubotaru)
Cat despre gastronomie, desi in primele zile am inceput-o pe un picior gresit (gresit as in kebab, pizza si sandvisuri), am dres-o in ultimele zile cu doua vizite la Museo del Jamon (Muzeul Suncii, in traducere libera), un fel de "La Mama" spaniol. Aici se poate manca fie la parter, in picioare, in fata unei tejghele parca nesfarsite, in zgomot de halbe de bere si de conversatie, fie la etaj, in regim de restaurant clasic. Vi-l recomand pentru atmosfera foarte relaxata si pentru meniul unde sunca (sub toate formele ei) e la loc de cinste.
All in all, Madridul a fost o experienta pe care sunt convinsa ca n-o voi uita foarte curand. Si da, printre altele, si locul in care am ramas blocata o ora si jumatate intr-o toaleta. :)
All in all, Madridul a fost o experienta pe care sunt convinsa ca n-o voi uita foarte curand. Si da, printre altele, si locul in care am ramas blocata o ora si jumatate intr-o toaleta. :)
vineri, 23 aprilie 2010
Cards of Joy
„Ai in mana singurul card din lume cu care nu poti cumpara nimic, dar poti oferi orice. Daca nu ne crezi, nu-ti ramane decat sa-l incerci! :-)”
Asta am scris pe Cards of Joy, incercand sa rezum cat mai bine ideea acestei campanii de la Heidi. Desi Heidi este clientul agentiei pentru care lucrez, faptul ca va povestesc despre aceasta campanie nu face parte din sarcinile mele de serviciu pentru azi. :) Va povestesc despre Cards of Joy pentru ca e un proiect frumos in care cred.
Despre ce este vorba? Esti incurajat sa faci o fapta buna, pe care sa o povestesti pe site-ul Cards of Joy. Vei primi un cod unic, pe care il poti transmite daca vrei prietenilor tai, pentru a face impreuna un lant de fapte bune. La fiecare 250 de fapte bune inregistrate, Heidi trimite un copil talentat, dar sarac, intr-o tabara de aventura si creatie.
Sunt 10 copilasi alesi de Salvati Copiii pentru a pleca in tabara, toti frumosi, cuminti si foarte talentati, dar care au crescut in conditii pe care unii dintre noi si le pot doar imagina. Mai mult decat un prilej de joaca, tabara asta ii poate invata ca oamenilor le pasa. Si ca, indiferent cat de greu le-a fost pana acum, au motive sa creada intr-un viitor mai frumos.
Stiu ca nu am voie sa am favoriti, dar nu ma pot abtine. :) Mi-s tare dragi Maru (Mihai Iulian Moldoveanu), un baietel poate prea serios pentru varsta lui, caruia abia la 10 ani i s-a implinit visul de a merge la scoala si Mihaela Barbulescu, o fetitia care vine dintr-un mediu abuziv, motiv pentru care, desi e foarte talentata, e foarte retrasa si tacuta. Sunt numai un zambet cand imi imaginez cat de fericiti vor fi in tabara de aventura pe care le-o pregatesc cei de la Adventure Camps. :D
Pana in momentul in care scriu acest post, s-au adunat abia 96 de fapte bune. Dar sunt convinsa ca odata ce v-am povestit si voua despre campanie, lucrurile se vor schimba. :) Pentru mai multe detalii despre campanie, click aici.
Daca vreti motivatii suplimentare, in fiecare saptamana cea mai votata fapta buna primeste 20 de tablete de ciocolata, iar cel/cea care primeste cele mai multe voturi pana la sfarsitul campaniei (16 iunie, that is) e cadorisit cu...well, a dream come true pentru mine, 50 de kilograme de ciocolata! :))
Pentru mine, Cards of Joy e mai mult un pretext. :) Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi s-a intamplat de multe ori sa vreau sa fac o fapta buna, dar sa ma opreasca un sentiment bizar de jena fata de reactia celuilalt. Ei bine, acum am scuza perfecta.
Haideti sa facem sa fie bine! :)
Despre ce este vorba? Esti incurajat sa faci o fapta buna, pe care sa o povestesti pe site-ul Cards of Joy. Vei primi un cod unic, pe care il poti transmite daca vrei prietenilor tai, pentru a face impreuna un lant de fapte bune. La fiecare 250 de fapte bune inregistrate, Heidi trimite un copil talentat, dar sarac, intr-o tabara de aventura si creatie.
Sunt 10 copilasi alesi de Salvati Copiii pentru a pleca in tabara, toti frumosi, cuminti si foarte talentati, dar care au crescut in conditii pe care unii dintre noi si le pot doar imagina. Mai mult decat un prilej de joaca, tabara asta ii poate invata ca oamenilor le pasa. Si ca, indiferent cat de greu le-a fost pana acum, au motive sa creada intr-un viitor mai frumos.
Stiu ca nu am voie sa am favoriti, dar nu ma pot abtine. :) Mi-s tare dragi Maru (Mihai Iulian Moldoveanu), un baietel poate prea serios pentru varsta lui, caruia abia la 10 ani i s-a implinit visul de a merge la scoala si Mihaela Barbulescu, o fetitia care vine dintr-un mediu abuziv, motiv pentru care, desi e foarte talentata, e foarte retrasa si tacuta. Sunt numai un zambet cand imi imaginez cat de fericiti vor fi in tabara de aventura pe care le-o pregatesc cei de la Adventure Camps. :D
Pana in momentul in care scriu acest post, s-au adunat abia 96 de fapte bune. Dar sunt convinsa ca odata ce v-am povestit si voua despre campanie, lucrurile se vor schimba. :) Pentru mai multe detalii despre campanie, click aici.
Daca vreti motivatii suplimentare, in fiecare saptamana cea mai votata fapta buna primeste 20 de tablete de ciocolata, iar cel/cea care primeste cele mai multe voturi pana la sfarsitul campaniei (16 iunie, that is) e cadorisit cu...well, a dream come true pentru mine, 50 de kilograme de ciocolata! :))
Pentru mine, Cards of Joy e mai mult un pretext. :) Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi s-a intamplat de multe ori sa vreau sa fac o fapta buna, dar sa ma opreasca un sentiment bizar de jena fata de reactia celuilalt. Ei bine, acum am scuza perfecta.
Haideti sa facem sa fie bine! :)
vineri, 16 aprilie 2010
Jurnal de toaleta
Nu mai e demult un mister faptul ca eu si usile de toaleta nu avem tocmai o relatie fericita. Ei bine, ieri am mai scris un capitol al povestii noastre. Capitolul Madrid. Sa incep cu inceputul, insa.
Ieri la ora 15.30 a avut loc conferinta pe tema “State of the European Blogosphere”, poate singurul eveniment de la Campus Party Europe la care n-ar fi trebuit sa lipsesc. Eu n-am fost la conferinta, insa. Unde am fost, poate va intrebati? Blocata intr-o sala de dusuri/toalete. De ce? Pentru ca un ins de geniu a incuiat fara sa verifice daca e cineva inauntru.
Prima jumatate de ora m-am amuzat. Am strigat de cateva ori ajutor si am batut ritmic in usa groasa de metal. Eram convinsa ca nu pot fi singura fata care face dus la ora aia si ca cineva va trece pe holul respectiv (situat la un etaj complet gol in rest).
In a doua jumate de ora am inceput sa ma agit. Nu exista semnal, decat in anumite puncte bizare (pe varful vasului de toaleta din cea de-a patra cabina de exemplu) si acolo timp de 2-3 secunde, insuficient ca sa trimit un mesaj. Textele mesajelor, de altfel, indicau o panicare treptata. De la vag amuzatul “Ametitii astia m-au inchis la dus. :)) Pretty please trimite pe cineva sa ma scoata de aici. Mersi mult!” la minimalistul “Blocata la dus! Pls help” si pana la exasperatul. “SOS!!!”.
Dupa o ora si un pic atingeam disperarea. Am realizat ca colegii nu ma vor cauta, crezand ca socializez pe undeva sau ca ma plimb singura. Si ca cel care inchisese sala respectiva de dusuri probabil stia ceva ce eu nu stiam.
Asa ca, fidela unei gandiri logice de care am mai dat dovada si in alte situatii similare, am inceput sa cant inciudata“Viva Manchester United!”. Dupa cum probabil v-ati imaginat deja, chestia asta n-a prea functionat.
So here I was. Inchisa intr-o toaleta cu usi groase de metal, situata pe un palier abandonat, intr-o cladire mai mult sau mai putin goala, fara semnal la mobil. Painfully familiar.
Am iesit dupa o ora si jumatate, cand m-a eliberat un om de serviciu care auzise niste batai anemice in usa. Ocazie cu care m-a anuntat ca sunt norocoasa ca a trecut pe acolo, pentru ca in mod normal ar fi venit doar pe seara. Apoi m-a intrebat de ce sunt “nerviosa”. Mda.
Am ajuns la conferinta in ultimele 2 minute. Si nu planuiesc sa mai fac dus foarte curand aici. Cel putin nu singura. :))
vineri, 9 aprilie 2010
Sondaj
Oamenii draguti de la Campus Party Europe (stiti voi, aia care au promis to love me, feed me and never leave me intre 14 si 18 aprilie la Madrid :D ) m-au rugat sa va invit sa completati un chestionar online, in care sa-i ajutati sa inteleaga cum sta treaba cu blogosfera din tara noastra.
Dureaza doar 5 minute (zic ei, mie mi-a luat 10), si nici macar nu trebuie sa fiti bloggeri. E suficient sa cititi bloguri si sa fiti familiarizati cu blogosfera.
Unul dintre voi poate castiga, prin tragere la sorti, bijuteria de mai jos, un Nokia N97 mini.
That’s about it, folks. Sa aveti o vineri strasnica! :)
Dureaza doar 5 minute (zic ei, mie mi-a luat 10), si nici macar nu trebuie sa fiti bloggeri. E suficient sa cititi bloguri si sa fiti familiarizati cu blogosfera.
Unul dintre voi poate castiga, prin tragere la sorti, bijuteria de mai jos, un Nokia N97 mini.
That’s about it, folks. Sa aveti o vineri strasnica! :)
joi, 8 aprilie 2010
Can’t Buy Me Style
Pentru ca sunt incredibil de superficiala, probabil ca daca as castiga la Loto, as face suma 50-50. Cu jumatate as ajuta cativa oameni in impas (asta pentru ca superficialitatea mi-e dublata de o constiinta destul de pisaloaga) si cu cealalta jumatate mi-as construi o casa in care sa depozitez toti pantofii si toate rochiile, jachetele si accesoriile capilare pe care mi le-as cumpara. :)
Pasiunea mea pentru piese vestimentare si accesorii poate fi motivul pentru care mi se face negru cu buline in fata ochilor atunci cand vad o femeie cu o situatie financiara mai mult decat roz care n-ar sti ce-i ala stil nici daca ar musca-o de posterior.
Din pacate stiu cateva exemple de businesswomen care au aceleasi notiuni despre stil vestimentar pe care le aveam si eu la 6 ani, cand ma imbracam cu o suprapunere dadaista de haine din dulapul mamei, dupa care ma rujam de la o ureche la alta, imi atarnam un colier cat mai impunator de gat si, cocotata in pantofii ei cu toc cui, ma admiram mandra nevoie mare in oglinda. Din nefericire, in cazul persoanelor de mai sus, nu exista, ca in cazul meu acum 18 ani, o mama care sa le dea jos de pe catalige si sa le impiedice sa iasa asa pe strada.
Adevarul este ca resimt o ciuda aproape existentiala atunci cand vad femei care au bani dar n-au niciun strop de stil personal, ca si cum ele, prin ignoranta lor, imi refuza sansa de a-mi proiecta aspiratiile stilistice asupra lor. :))
Stilistul personal intre moft si must
Iata de ce am citit cu mult interes articolul “Impresii stilistice” scris de Mihaela Nicola (CEO The Group) in suplimentul ultimului numar al revistei Harper’s Bazaar. Textul trateaza problema stilistului personal, care ocupa “una dintre cele mai importante intalniri din agenda unei femei de afaceri”, dupa cum spune autoarea.
Articolul este scris (clever hook, you got me there!) sub forma unei scrisori trimise de autoare cititoarei dintr-un concediu fictiv. Inca din primele randuri intelegem dezastrul: autoarea nu a colaborat cu un stilist la impachetarea valizei pentru calatorie:
“Am ajuns cu bine, dar m-a coplesit haosul de cand am despachetat. Atunci cand aveam un stilist, bagajele mele erau mai suple. Stilistul stia exact durata, obiectivul si desfasuratorul fiecarei deplasari. Astfel incat aveam hainele randuite si potrivite pentru fiecare ceas al zilei. Nu trebuia sa ma gandesc la ele, nu pierdeam timp facand bagaje, nu indesam bluze si rochii inutile in valiza. Stilistul verifica temperatura locului in care merg si nu se intampla vreodata sa n-am tinute potrivite cu fiecare intalnire sau loc in care mergeam. Fara de stilist, eu mi-am impachetat la intamplare prea multe tricouri, nici o rochita, doi jeansi in care am parcurs complet necreativ tot sejurul si nici un pulover pentru serile mai racoroase decat zice calendarul.”
Ok, cum sa-ti spun Houston? Well, we’ve got a problem. In primul rand, bineinteles ca pricep avantajele care tin de comoditate ale angajarii unui stilist. Pe de alta parte, exista o chestie numita memorie. Ai avut un stilist odata, acum nu-l mai ai, tough luck. Dar ce-ti punea omul ala in valiza? N-ai invatat niciun truc de la el? Sfaturile lui au trecut pe langa tine ca Avatar pe langa Oscarul pentru Cel mai bun film? Fara sa se lipeasca nimic-nimic?
In plus, nasol, a plecat stilistul, dar ti-a desfiintat si abonamentul la internet in drumul lui spre usa? Pentru ca, as I see it, iti ajunge o conexiune la internet si un calculator sa verifici starea vremii oriunde pe glob pentru – cel putin – urmatoarele doua saptamani. Asta ca sa nu te trezesti tremurand sub o puzderie de tricouri, luata prin surprindere de calendarul ticalos.
Colorata maine-i gata
Mai departe, autoarea ne familiarizeaza cu procesul presupus de colaborarea cu un stilist personal:
“Stilistul avea grija ca eu sa primesc pe mail fotografiile hainelor pe care le-a ales pentru mine, fotografiile pantofilor si ale accesoriilor pe care le recomanda. (…) Alegea pentru mine, iar eu aveam libertatea de-a alege din cele recomandate de ea. Cumpara pentru mine, le aducea acasa si compunea tinutele potrivite pentru fiecare piesa. Eu gaseam hainele frumos asezate in dressing, pe culori si categorii, si mai gaseam pe panou pozele care indicau tinuta completa pentru fiecare tip de iesire din casa.”
M-am oprit aici pentru ca fragmentul asta aproape ca ma intristeaza. Sa ai suficienti bani incat sa iti permiti haine de designer dar sa te rezumi la a le purta pe cele alese de altcineva care, culmea, anuleaza si ultima bruma de amprenta personala pe care ai fi putut-o pune asupra lor, indicandu-ti (in imagini!) ce cu ce sa combini? Brr.
Autoarea se intreaba retoric mai incolo: “Voi putea eu face la fel de calificat, disciplinat si eficient aceeasi munca? Niciodata!”.
Well, see, here we go our separate ways. Eu nu cred ca alegerea unei garderobe este o munca, decat in cazul in care nu ai absolut nicio idee in domeniu si o lipsa crasa de timp. Prima parte se rezolva daca ceri sfatul unui stilist (punctual, la o sedinta de consiliere) sau daca citesti macar 2-3 reviste de moda. Iar lipsa de timp nu mai e nicio scuza. Magazinele de lux adresate femeilor de afaceri, care nu au timp sa se deplaseze pana la sediile lor, trimit hainele pentru a fi probate si alese acasa sau la birou. In Bucuresti, Victoria 46 e doar un exemplu. Banuiesc c-or mai fi si altele.
Sa continuam insa cu textul:
“Iar cand ajung acasa, fara amprenta si discernamantul stilistului, din nou ma marginesc la a purta doar lucrurile favorite – si, eventual, gresesc la combinarea lor isteata.”
This, my darling, is called having fun! Ceea ce, bineinteles ca nu ne dorim. Si combinarea respectiva, fie ea si gresita, se numeste stil personal. Fereasca Sfantul, insa, sa porti doar lucrurile care iti plac!
Dezavantaje care te avantajeaza
Spre final, dna Nicola incepe sa aiba revelatii cu care si eu sunt de acord:
“Ma rog, e drept ca stilistul imi furase voluptatea de-a cumpara haine la intamplare si de a le purta in felul propriu. [Bingo!] Dar fara stilist, nici nu mai generez vreodata efectul wow! la tinute. E drept ca m-a obosit un pic procesul de a fi “ascultatoare” si de a nu iesi din indicatiile cuprinse in fotografiile facute de stilist [O’really?], dar dulapul si tinutele mele erau omogene. [Cam asa arata si dulapul si tinutele din cosmarurile mele – omogene.]
Si aflam in sfarsit si motivul pentru care stilistul ii este indispensabil:
“Asa cum nu mi-as vopsi niciodata parul deasupra cazii din baia personala, asa cum detalii sofisticate de aspect precum forma sprancenelor sau manichiura sunt ingrijite de specialisti, cum as putea lasa cea mai sonora “voce” a aspectului meu, hainele, sa se aseze la intamplare in dulapul meu? Sau pe mine? E drept ca eu ma stiu cel mai bine pe mine, dar despre haine stiu altii.”
Si uite asa ajungem sa generam efecte wow! cu tinute alese, cumparate si combinate de stilistul nostru personal, cu apartamente a caror interior a fost gandit, mobilat si accesorizat de un decorator de interioare si, in cele din urma, cu discursuri sau vorbe de duh gandite de consilierul nostru de imagine.
Nu ma refer aici la autoarea textului, am mai citit texte de-ale ei si stiu ca e o persoana cu opinii foarte bine conturate (poate o sa va povestesc odata despre un text excelent de-ale ei, care mi-a schimbat viziunea asupra relatiei cu timpul). Dar sunt convinsa ca sunt suficiente femei bogate, dar sterse, care isi creeaza o personalitate surogat cu ajutorul stilistilor si consilierilor de imagine.
Intr-adevar, sunt unele lucruri pe care banii, pur si simplu nu le pot cumpara. Can’t Buy Me Love, cantau Beatles-ii acum cateva decenii. Nor Personal Style, I might add.
Pasiunea mea pentru piese vestimentare si accesorii poate fi motivul pentru care mi se face negru cu buline in fata ochilor atunci cand vad o femeie cu o situatie financiara mai mult decat roz care n-ar sti ce-i ala stil nici daca ar musca-o de posterior.
Din pacate stiu cateva exemple de businesswomen care au aceleasi notiuni despre stil vestimentar pe care le aveam si eu la 6 ani, cand ma imbracam cu o suprapunere dadaista de haine din dulapul mamei, dupa care ma rujam de la o ureche la alta, imi atarnam un colier cat mai impunator de gat si, cocotata in pantofii ei cu toc cui, ma admiram mandra nevoie mare in oglinda. Din nefericire, in cazul persoanelor de mai sus, nu exista, ca in cazul meu acum 18 ani, o mama care sa le dea jos de pe catalige si sa le impiedice sa iasa asa pe strada.
Adevarul este ca resimt o ciuda aproape existentiala atunci cand vad femei care au bani dar n-au niciun strop de stil personal, ca si cum ele, prin ignoranta lor, imi refuza sansa de a-mi proiecta aspiratiile stilistice asupra lor. :))
Stilistul personal intre moft si must
Iata de ce am citit cu mult interes articolul “Impresii stilistice” scris de Mihaela Nicola (CEO The Group) in suplimentul ultimului numar al revistei Harper’s Bazaar. Textul trateaza problema stilistului personal, care ocupa “una dintre cele mai importante intalniri din agenda unei femei de afaceri”, dupa cum spune autoarea.
Articolul este scris (clever hook, you got me there!) sub forma unei scrisori trimise de autoare cititoarei dintr-un concediu fictiv. Inca din primele randuri intelegem dezastrul: autoarea nu a colaborat cu un stilist la impachetarea valizei pentru calatorie:
“Am ajuns cu bine, dar m-a coplesit haosul de cand am despachetat. Atunci cand aveam un stilist, bagajele mele erau mai suple. Stilistul stia exact durata, obiectivul si desfasuratorul fiecarei deplasari. Astfel incat aveam hainele randuite si potrivite pentru fiecare ceas al zilei. Nu trebuia sa ma gandesc la ele, nu pierdeam timp facand bagaje, nu indesam bluze si rochii inutile in valiza. Stilistul verifica temperatura locului in care merg si nu se intampla vreodata sa n-am tinute potrivite cu fiecare intalnire sau loc in care mergeam. Fara de stilist, eu mi-am impachetat la intamplare prea multe tricouri, nici o rochita, doi jeansi in care am parcurs complet necreativ tot sejurul si nici un pulover pentru serile mai racoroase decat zice calendarul.”
Ok, cum sa-ti spun Houston? Well, we’ve got a problem. In primul rand, bineinteles ca pricep avantajele care tin de comoditate ale angajarii unui stilist. Pe de alta parte, exista o chestie numita memorie. Ai avut un stilist odata, acum nu-l mai ai, tough luck. Dar ce-ti punea omul ala in valiza? N-ai invatat niciun truc de la el? Sfaturile lui au trecut pe langa tine ca Avatar pe langa Oscarul pentru Cel mai bun film? Fara sa se lipeasca nimic-nimic?
In plus, nasol, a plecat stilistul, dar ti-a desfiintat si abonamentul la internet in drumul lui spre usa? Pentru ca, as I see it, iti ajunge o conexiune la internet si un calculator sa verifici starea vremii oriunde pe glob pentru – cel putin – urmatoarele doua saptamani. Asta ca sa nu te trezesti tremurand sub o puzderie de tricouri, luata prin surprindere de calendarul ticalos.
Colorata maine-i gata
Mai departe, autoarea ne familiarizeaza cu procesul presupus de colaborarea cu un stilist personal:
“Stilistul avea grija ca eu sa primesc pe mail fotografiile hainelor pe care le-a ales pentru mine, fotografiile pantofilor si ale accesoriilor pe care le recomanda. (…) Alegea pentru mine, iar eu aveam libertatea de-a alege din cele recomandate de ea. Cumpara pentru mine, le aducea acasa si compunea tinutele potrivite pentru fiecare piesa. Eu gaseam hainele frumos asezate in dressing, pe culori si categorii, si mai gaseam pe panou pozele care indicau tinuta completa pentru fiecare tip de iesire din casa.”
M-am oprit aici pentru ca fragmentul asta aproape ca ma intristeaza. Sa ai suficienti bani incat sa iti permiti haine de designer dar sa te rezumi la a le purta pe cele alese de altcineva care, culmea, anuleaza si ultima bruma de amprenta personala pe care ai fi putut-o pune asupra lor, indicandu-ti (in imagini!) ce cu ce sa combini? Brr.
Autoarea se intreaba retoric mai incolo: “Voi putea eu face la fel de calificat, disciplinat si eficient aceeasi munca? Niciodata!”.
Well, see, here we go our separate ways. Eu nu cred ca alegerea unei garderobe este o munca, decat in cazul in care nu ai absolut nicio idee in domeniu si o lipsa crasa de timp. Prima parte se rezolva daca ceri sfatul unui stilist (punctual, la o sedinta de consiliere) sau daca citesti macar 2-3 reviste de moda. Iar lipsa de timp nu mai e nicio scuza. Magazinele de lux adresate femeilor de afaceri, care nu au timp sa se deplaseze pana la sediile lor, trimit hainele pentru a fi probate si alese acasa sau la birou. In Bucuresti, Victoria 46 e doar un exemplu. Banuiesc c-or mai fi si altele.
Sa continuam insa cu textul:
“Iar cand ajung acasa, fara amprenta si discernamantul stilistului, din nou ma marginesc la a purta doar lucrurile favorite – si, eventual, gresesc la combinarea lor isteata.”
This, my darling, is called having fun! Ceea ce, bineinteles ca nu ne dorim. Si combinarea respectiva, fie ea si gresita, se numeste stil personal. Fereasca Sfantul, insa, sa porti doar lucrurile care iti plac!
Dezavantaje care te avantajeaza
Spre final, dna Nicola incepe sa aiba revelatii cu care si eu sunt de acord:
“Ma rog, e drept ca stilistul imi furase voluptatea de-a cumpara haine la intamplare si de a le purta in felul propriu. [Bingo!] Dar fara stilist, nici nu mai generez vreodata efectul wow! la tinute. E drept ca m-a obosit un pic procesul de a fi “ascultatoare” si de a nu iesi din indicatiile cuprinse in fotografiile facute de stilist [O’really?], dar dulapul si tinutele mele erau omogene. [Cam asa arata si dulapul si tinutele din cosmarurile mele – omogene.]
Si aflam in sfarsit si motivul pentru care stilistul ii este indispensabil:
“Asa cum nu mi-as vopsi niciodata parul deasupra cazii din baia personala, asa cum detalii sofisticate de aspect precum forma sprancenelor sau manichiura sunt ingrijite de specialisti, cum as putea lasa cea mai sonora “voce” a aspectului meu, hainele, sa se aseze la intamplare in dulapul meu? Sau pe mine? E drept ca eu ma stiu cel mai bine pe mine, dar despre haine stiu altii.”
Si uite asa ajungem sa generam efecte wow! cu tinute alese, cumparate si combinate de stilistul nostru personal, cu apartamente a caror interior a fost gandit, mobilat si accesorizat de un decorator de interioare si, in cele din urma, cu discursuri sau vorbe de duh gandite de consilierul nostru de imagine.
Nu ma refer aici la autoarea textului, am mai citit texte de-ale ei si stiu ca e o persoana cu opinii foarte bine conturate (poate o sa va povestesc odata despre un text excelent de-ale ei, care mi-a schimbat viziunea asupra relatiei cu timpul). Dar sunt convinsa ca sunt suficiente femei bogate, dar sterse, care isi creeaza o personalitate surogat cu ajutorul stilistilor si consilierilor de imagine.
Intr-adevar, sunt unele lucruri pe care banii, pur si simplu nu le pot cumpara. Can’t Buy Me Love, cantau Beatles-ii acum cateva decenii. Nor Personal Style, I might add.
marți, 6 aprilie 2010
The coolest job. Ever.
Pana nu demult, credeam ca cel mai misto job ever e acela de degustator de ciocolata. Sau de purtator de tricou publicitar. Sau de vanzator de marijuana medicinala. :)
Azi insa, am descoperit jobul pentru care s-a inventat sintagma „the dream job”. Jobul perfect, pentru care unii (myself included) ar face orice.
Sunteti gata? Ei bine, este vorba despre „Honeymoon Tester”. Ce presupune? O sumedenie de corvoade: sa calatoresti cu jumatatea ta in jurul lumii in cele mai exotice destinatii de vacanta, sa testati serviciile hotelurilor de cinci stele, sa mancati cele mai obscen de delicioase preparate culinare, sa atarnati cu multa gratie intr-un hamac spanzurat intre doi cocotieri si sa scrieti de cateva ori pe saptamana pe blog despre experientele voastre. A, si la sfarsitul a 6 luni de „job” mai primiti si 20.000 de euro pentru efortul depus.
Jobul este oferit de compania irlandeza de turism Runaway Bride and Groom si, din pacate, mai primeste aplicatii numai pana maine, 7 aprilie. Daca sunteti rapizi, inca aveti timp sa inregistrati un filmulet de 80 de secunde in care sa motivati de ce sunteti voi candidatii ideali pentru job si de ce Irlanda este grozava (nu, nu glumesc, este o cerinta obligatorie). :) Aici puteti vedea care sunt principalii vostri contracandidati, respectiv aplicantii de top.
Stiu ca mi-am ratat sansa in acest caz, dar nu disper. Astept sa fie scos din nou la concurs jobul de ingrijitor de insula in Australia. :) Gonna make you proud, mum, you just wait and see! :D
Azi insa, am descoperit jobul pentru care s-a inventat sintagma „the dream job”. Jobul perfect, pentru care unii (myself included) ar face orice.
Sunteti gata? Ei bine, este vorba despre „Honeymoon Tester”. Ce presupune? O sumedenie de corvoade: sa calatoresti cu jumatatea ta in jurul lumii in cele mai exotice destinatii de vacanta, sa testati serviciile hotelurilor de cinci stele, sa mancati cele mai obscen de delicioase preparate culinare, sa atarnati cu multa gratie intr-un hamac spanzurat intre doi cocotieri si sa scrieti de cateva ori pe saptamana pe blog despre experientele voastre. A, si la sfarsitul a 6 luni de „job” mai primiti si 20.000 de euro pentru efortul depus.
Jobul este oferit de compania irlandeza de turism Runaway Bride and Groom si, din pacate, mai primeste aplicatii numai pana maine, 7 aprilie. Daca sunteti rapizi, inca aveti timp sa inregistrati un filmulet de 80 de secunde in care sa motivati de ce sunteti voi candidatii ideali pentru job si de ce Irlanda este grozava (nu, nu glumesc, este o cerinta obligatorie). :) Aici puteti vedea care sunt principalii vostri contracandidati, respectiv aplicantii de top.
Stiu ca mi-am ratat sansa in acest caz, dar nu disper. Astept sa fie scos din nou la concurs jobul de ingrijitor de insula in Australia. :) Gonna make you proud, mum, you just wait and see! :D
joi, 1 aprilie 2010
Test de gramatica
Va propun un mic joc. Ghiciti de pe blogul cui au fost preluate citatele de mai jos! :)
"Mama zice ca, da."
"In ultimii 12 ani nu am ratat decit vreo trei sezoane asa ca, abia asteptam sa se faca martie."
Blogul apartine:
a. unei tinere studente la jurnalism
b. unui redactor incepator
c. redactorului-sef al editiei din Romania al celei mai bine vandute reviste de moda din lume.
Solutia, aici.
Autoarea acestor fraze nici nu stia cata dreptate avea cand spunea “Cit de mult conteaza unde pui virgula!”. Asa e, conteaza destul de mult. :)
PS: Mama, draguta din fire, imi spune ca poate nu ar trebui sa fiu such a grammar Natzi, avand in vedere ca si ea are probleme cu virgulele din cand in cand. Singurul argument care a convins-o?
- Bine, mami, dar tu nu esti redactor-sef de revista! :))
"Mama zice ca, da."
"In ultimii 12 ani nu am ratat decit vreo trei sezoane asa ca, abia asteptam sa se faca martie."
Blogul apartine:
a. unei tinere studente la jurnalism
b. unui redactor incepator
c. redactorului-sef al editiei din Romania al celei mai bine vandute reviste de moda din lume.
Solutia, aici.
Autoarea acestor fraze nici nu stia cata dreptate avea cand spunea “Cit de mult conteaza unde pui virgula!”. Asa e, conteaza destul de mult. :)
PS: Mama, draguta din fire, imi spune ca poate nu ar trebui sa fiu such a grammar Natzi, avand in vedere ca si ea are probleme cu virgulele din cand in cand. Singurul argument care a convins-o?
- Bine, mami, dar tu nu esti redactor-sef de revista! :))
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
