"La Multi Ani!"... celor care ma inspira
Am ramas cu gustul dulce-amarui pe care mi-l lasa fiecare post al lui Andru. Si inca meditez la intrebarea din final :" Pe voi ce va inspira?". Andru a enumerat oameni, locuri neatinse, obiecte familiare si tabieturi care dau iluzia controlului asupra vietii. Eu as face o lista kilometrica de persoane. Dar pentru ca azi e Sf. Andrei, ma voi limita la Andreele si Andreii in care imi gasesc inspiratia cotidiana.
La multi ani, Andru!
La tine ma gandesc ori de cate ori simt nevoia sa-mi validez eu-l. Odata m-ai facut "unul din oamenii mei preferati din lume" si asta m-a incarcat cu o stare de bine enorma. Asa ca, ori de cate ori mi se pare ca gafez sau fac enormitati, imi ramane asigurarea ca (cel putin pentru un om) eu continui sa fiu "inozza".
La multi ani, Perla!
Esti singurul om pe care il cunosc si care pare mereu egal cu sine insusi, desi uneori "fierbe" in interior. La tine ma gandesc atunci cand toti se streseaza si se agita stupid in jurul meu. Te vad cum iti rimelezi cu grija genele, sau cum, cu ochii semi-inchisi si o cana de ceai in mana fredonezi versuri neintelese din Sigur Ros. Viata e frumoasa cand sunt cu tine pentru ca nu mai vad rat race-ul, meschinaria sau frica de schimbare. Vorba Adei Milea, " vad numai oile".
La multi ani, Andreea!
Putini sunt oamenii care iti ies in cale pentru un scurt interval de timp, dar care reusesc sa-ti schimbe unghiul din care privesti spectacolul lumii. De la tine am invatat ca cel mai greu lucru pe care poti sa-l faci e sa nu-i judeci pe ceilalti, oricat de tentant ar fi. Si la tine ma gandesc acum cand, in sfarsit, ma simt bine in pielea mea.
La multi ani, Andrei!
Ultimul, dar in nici un caz cel din urma. La tine ma intorc atunci cand mi se face sete de curat, de incredere in oameni, foame de sentimente bune si de cunoastere, cand ma tenteaza "absolutul". Pentru mine ai fost si vei ramane mereu, ceea ce Camil Petrescu denumea prin sintagma "suflete tari".
joi, 30 noiembrie 2006
miercuri, 29 noiembrie 2006
Inozza TV Star!
Mi s-a oferit şansa să particip (printr-un sistem încâlcit de relaţii) , ca spectatoare, la cea mai populară emisiune poloneză a momentului, "Co Zta Polska?" ("What about Poland?"). Emisiunea, ajunsă la al treilea sezon, este moderată de Tomasz Lis, fost star al TVP, corespondent la Washington timp de 6 ani al aceluiaşi post.
Aşadar, dacă prindeţi Polsat, mă puteţi vedea joi, pe 7 decembrie, la ora locală 22:30 (23:30, ora României), în direct din studioul acestui show. Nu m-am hotărât încă ce o să port, aşa că aştept sugestii de la voi, ca să ştiţi cum mă puteţi recunoaşte ;) .
Mi s-a oferit şansa să particip (printr-un sistem încâlcit de relaţii) , ca spectatoare, la cea mai populară emisiune poloneză a momentului, "Co Zta Polska?" ("What about Poland?"). Emisiunea, ajunsă la al treilea sezon, este moderată de Tomasz Lis, fost star al TVP, corespondent la Washington timp de 6 ani al aceluiaşi post.
Aşadar, dacă prindeţi Polsat, mă puteţi vedea joi, pe 7 decembrie, la ora locală 22:30 (23:30, ora României), în direct din studioul acestui show. Nu m-am hotărât încă ce o să port, aşa că aştept sugestii de la voi, ca să ştiţi cum mă puteţi recunoaşte ;) .
Din culisele TVP
Am fost în practică, sâmbătă şi duminică, timp de mai bine de 9 ore la Televiziunea Publică Poloneză. Iată ce vă pot pune la dispoziţie:
Am fost în practică, sâmbătă şi duminică, timp de mai bine de 9 ore la Televiziunea Publică Poloneză. Iată ce vă pot pune la dispoziţie:
- mare parte din programul din seara de Revelion, la a cărui filmare am asistat amuzată. Scenele cu copii au fost realizate prin constanta momire cu ciocolată, ca în povestirea cu măgăruşul şi morcovul.
- gustul uriaşului tort care va fi servit la finalul programului de Revelion. Într-un moment propice, când nimeni nu era pe holul unde fusese depozitat, am gustat puţin din primul etaj. Diplomat clasa întâi. Dacă se aude ceva, ştiu că voi aţi "ciripit". Nu am mai spus nimănui ;)
- rezultatul concursului naţional "Care este melodia", un fel de "Ploaia de Stele" autohtonă, foarte popular printre adolescenţi. Deşi ar trebui să rămână confidenţial până la premieră, am spus unei colege, foarte pasionată de program. Era cât pe ce să izbucnească în lacrimi. A câştigat preferatul ei. Am rămas profund impresionată de faptul că emisiunea se filmează trei zile consecutiv (!), timp în care atât spectatorii din public, cât şi fetele din grupul de backing vocal, trebuie să vină îmbrăcaţi şi machiaţi la fel, şi să-şi păstreze poziţiile exacte, pentru a da iluzia continuităţii.
- toate rufele murdare ale popularei emisiuni "Wywiad i Opinie" ( "Interviuri şi Opinii"), la a cărei transmisie directă am asistat duminică la prânz, chiar din regia de studiou. Dar n-o s-o fac, pentru că am băut un cappucino la finalul emisiunii cu moderatorul, Kszysztof Skowronski. :))
marți, 28 noiembrie 2006
Zapping TV
Grupa TVP
Cuprinde posturile televiziunii publice, izbitor de asemănătoare cu al nostru TVR:
Grupa TVP
Cuprinde posturile televiziunii publice, izbitor de asemănătoare cu al nostru TVR:
- TVP1 (are şi el o "Zâna cea bună", Ela Jaworowicz)
- TVP2 (se duce de râpă ; Nina Terentiew, şefa postului, tocmai s-a mutat ca advisor la patronul Polsat)
- TVP3 (ştiri 24/24)
- TVP Polonia (echivalentul a TVR Internaţional)
- TVP Kultura ( you got the point)
Grupa Polsat
- Polsat
- Polsat 2
- Polsat Sport
- Polsat Zdrowie i Uroda
- TV4
- Polsat Health
Grupa TVN
- TVN
- TVN7
- TVN24
- TVN Turbo
- TVN Meteo
- TVN Style
Grupa TVP3
Cuprinde posturile regionale.
Merită văzute:
- TV+ (canal controlat în întregime de Biserica Catolică)
- TV med (canal lansat luna trecută de TVN, unic în lume, accesibil doar pentru medici sau asistente; numai cadrele medicale preimesc decodorul pentru acest post, urmând să vizioneze tot felul de programe medicale cu caracter educaţional)
Salsa Reloaded
Cu riscul de a vă nărui imaginile create de descrierea mea succintă, nu am început cursurile cu instructorul, ci cu instructoarea. Nu a fost un "Dirty dancing", ci mai degrabă un "Coyote Ugly", dar de mult nu m-am simţit atât de funny-crazy-sexy-cool.
Cursurile de dans nu se ţin în clubul Organzza, ci în barul cu acelaşi nume. Iar ringul de dans e amplasat chiar în faţa barului. Aşa că închipuiţi-vă vreo 10-15 bărbaţi care salivează în faţa a 8 fete pe tocuri cui, care-şi unduiesc corpurile pe ritmuri de salsa.
Instructoarea e o tipă incredibilă, care dansează pe viaţă şi pe moarte. Deşi a purtat un trening gri, a fost de departe centrul de interes al barului. Iar eu am bombănit tot timpul cursului, pentru că în loc să ne înveţe paşii de bază, individa ne-a învăţat o coregrafie destul de complicată.
Am rămas însă mută de mirare, când, la vreo 3 ore după sfârşitul cursului, în timpul petrecerii, s-au auzit acordurile melodiei pe care învăţasem noi coregrafia. Toţi mexicanii, portoricanii şi peruanii din încăpere au început să danseze pe exact aceeaşi paşi pe care-i învăţasem înainte. Ba chiar am învăţat un francez simpatic ( Gerard, cred) să danseze salsa pe melodie. Mi-a spus că e incredibil că, europeană fiind, ştiu să dansez latino ca băştinaşii. Normal că nu i-am spus nimic de curs... Shhhhhhhh... secretul nostru.
Până la sfârşitul serii toată lumea din încăpere dansa cu toată lumea. Inclusiv chelneriţele, barmanii şi DJ-ul. La Organzza, muzica, ca şi oamenii, e 100% latino.
Cu riscul de a vă nărui imaginile create de descrierea mea succintă, nu am început cursurile cu instructorul, ci cu instructoarea. Nu a fost un "Dirty dancing", ci mai degrabă un "Coyote Ugly", dar de mult nu m-am simţit atât de funny-crazy-sexy-cool.
Cursurile de dans nu se ţin în clubul Organzza, ci în barul cu acelaşi nume. Iar ringul de dans e amplasat chiar în faţa barului. Aşa că închipuiţi-vă vreo 10-15 bărbaţi care salivează în faţa a 8 fete pe tocuri cui, care-şi unduiesc corpurile pe ritmuri de salsa.
Instructoarea e o tipă incredibilă, care dansează pe viaţă şi pe moarte. Deşi a purtat un trening gri, a fost de departe centrul de interes al barului. Iar eu am bombănit tot timpul cursului, pentru că în loc să ne înveţe paşii de bază, individa ne-a învăţat o coregrafie destul de complicată.
Am rămas însă mută de mirare, când, la vreo 3 ore după sfârşitul cursului, în timpul petrecerii, s-au auzit acordurile melodiei pe care învăţasem noi coregrafia. Toţi mexicanii, portoricanii şi peruanii din încăpere au început să danseze pe exact aceeaşi paşi pe care-i învăţasem înainte. Ba chiar am învăţat un francez simpatic ( Gerard, cred) să danseze salsa pe melodie. Mi-a spus că e incredibil că, europeană fiind, ştiu să dansez latino ca băştinaşii. Normal că nu i-am spus nimic de curs... Shhhhhhhh... secretul nostru.
Până la sfârşitul serii toată lumea din încăpere dansa cu toată lumea. Inclusiv chelneriţele, barmanii şi DJ-ul. La Organzza, muzica, ca şi oamenii, e 100% latino.
vineri, 24 noiembrie 2006
Salsa
În seara asta, merg la primul meu curs de salsa, în club Organzza. Cu ce să mă îmbrac????? Tocuri sau plat??? Fusta sau blugi??? Anyhow, doua lucruri sunt sigure.
Unu: instructorul de salsa e smoking hot ( asta ca sa-mi înţelegeţi agitaţia furibundă cu look-ul), şi asta mă face să mă simt puţin ca în "Dirty Dancing". Hihihi!
Doi: mi-am recăpătat elasticitatea de odinioară. No more squeaking for me, thank you!
Promit să vă povestesc mâine detaliile. Bineînţeles alea publicabile.. :)))))
În seara asta, merg la primul meu curs de salsa, în club Organzza. Cu ce să mă îmbrac????? Tocuri sau plat??? Fusta sau blugi??? Anyhow, doua lucruri sunt sigure.
Unu: instructorul de salsa e smoking hot ( asta ca sa-mi înţelegeţi agitaţia furibundă cu look-ul), şi asta mă face să mă simt puţin ca în "Dirty Dancing". Hihihi!
Doi: mi-am recăpătat elasticitatea de odinioară. No more squeaking for me, thank you!
Promit să vă povestesc mâine detaliile. Bineînţeles alea publicabile.. :)))))
joi, 23 noiembrie 2006
All the small things
O sa incep prin a va invita sa cititi aici (in stilul inconfundabil si adorabil al Ligiei) care este diferenta (de baza) dintre barbati si femei.
Ati citit?
Bine, moving on. Trebuie sa recunosc ca ma mananca degetele sa scriu despre chestia asta de cateva zile. Mai precis, de cand a fost la coafor Victoria, fiica decanului de aici si our tutor. Victoria a fost sa se tunda si sa se suviteze la un coafor foarte dragut, unde a si dat o caruta de bani. I-am admirat, bineinteles, suvitele de culoarea mierii si am intrebat-o ce parere are prietenul ei de "imbunatatirea" de look. Guess what?
-Errr...He didn't notice... mi-a raspuns ea resemnata.
-Whaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat? (asta am fost eu)
Da, cum arata si Lig in postul ei, femeile tind sa acorde importanta (poate exagerata uneori) detaliilor, gesturilor marunte, franturilor de priviri si jumatatilor de cuvinte. Poate asta nu e neaparat un lucru bun. De fapt, in cele mai multe cazuri nu e . Si eu, ca si Elaine am petrecut mai mult de "six straight hours" la telefon sau pe fotoliul unei prietene, disecand si dezasambland mecanismul cuvintelor spuse, asteptate, neprimite, neindraznite,necesare.
Am discutat despre tonul vocii, unghiul de curbura al sprancenelor si utilizarea sinonimelor. Pentru ca, nu-i asa, "arati fantastic" nu e acelasi lucru cu "rochia ta arata fantastic" care nu e acelasi lucru cu "e o rochie noua?".
Inca nu stiu daca exista sau nu proverbialul cal. Sau si mai proverbialul lui calaret. That's not the point, though. Point-ul e ca femeile o sa continue sa "sape" in interiorul limabjului utilizat de barbati, la fel cum legendarii cautatori de comori sapau dupa cuferele doldorande de galbeni. Nimeni nu o sa le convinga vreodata (cum nici pe treasure hunters nu i-a convins decat propria lor moarte, naturala sau grabita de altii) ca nu exista nici un alt substrat in (sa zicem) simpla propozitie :"Mi-ar placea sa ne revedem". Vrea sa spuna "mi-ar placea sa ne revedem maine"?, "mi-ar placea sa ne revedem in cateva zile"?(despre cate este vorba in acest caz?), "mi-ar placea sa ne revedem ca prieteni"?( dezastru!!!), "mi-ar placea sa ne revedem sa ma conving daca exista chemistry intre noi"?, "mi-ar placea sa ne casatorim intr-o buna zi si sa avem o casuta de vacanta in Alpi"? Si cate altele... Cand de fapt, barbatul a vrut doar sa-i transmita ca...i-ar placea sa o revada.
Nu avem cum sa schimbam modul in care barbatii si femeile interpreteaza (sau nu) mesajele partenerului. Ceea ce se poate schimba, insa, e importanta pe care o acorda reprezentantii sexului masculin lucrurilor marunte. "Detaliilor" pe care femeile le pregatesc cu atata minutiozitate si bucurie.
Cum sa nu observi ca prietena ta, langa care adormi si te trezesti in fiecare zi, si-a tuns parul de o palma si acum are suvite de culoarea mierii de artar? Cum sa nu observi ca ti-a cumparat cerealele preferate la micul dejun? Cum sa nu observi ca de cand merge la sala a slabit ? Cum sa nu-i admiri manichiura la care a muncit o ora? Cum sa nu-i multumesti ca ti-a calcat camasa, desi n-o rugasesi? Cum sa nu-i lauzi prima friptura gatita? Cum sa nu apreciezi ca incearca sa inteleaga cine e "Real Madrid" sau "Sepultura"? Cum sa nu fi mandru de cat de bine parcheaza masina lateral?
Si totusi, se poate. Dovada?
"Norm, did Elaine ever own a horse?"
O sa incep prin a va invita sa cititi aici (in stilul inconfundabil si adorabil al Ligiei) care este diferenta (de baza) dintre barbati si femei.
Ati citit?
Bine, moving on. Trebuie sa recunosc ca ma mananca degetele sa scriu despre chestia asta de cateva zile. Mai precis, de cand a fost la coafor Victoria, fiica decanului de aici si our tutor. Victoria a fost sa se tunda si sa se suviteze la un coafor foarte dragut, unde a si dat o caruta de bani. I-am admirat, bineinteles, suvitele de culoarea mierii si am intrebat-o ce parere are prietenul ei de "imbunatatirea" de look. Guess what?
-Errr...He didn't notice... mi-a raspuns ea resemnata.
-Whaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat? (asta am fost eu)
Da, cum arata si Lig in postul ei, femeile tind sa acorde importanta (poate exagerata uneori) detaliilor, gesturilor marunte, franturilor de priviri si jumatatilor de cuvinte. Poate asta nu e neaparat un lucru bun. De fapt, in cele mai multe cazuri nu e . Si eu, ca si Elaine am petrecut mai mult de "six straight hours" la telefon sau pe fotoliul unei prietene, disecand si dezasambland mecanismul cuvintelor spuse, asteptate, neprimite, neindraznite,necesare.
Am discutat despre tonul vocii, unghiul de curbura al sprancenelor si utilizarea sinonimelor. Pentru ca, nu-i asa, "arati fantastic" nu e acelasi lucru cu "rochia ta arata fantastic" care nu e acelasi lucru cu "e o rochie noua?".
Inca nu stiu daca exista sau nu proverbialul cal. Sau si mai proverbialul lui calaret. That's not the point, though. Point-ul e ca femeile o sa continue sa "sape" in interiorul limabjului utilizat de barbati, la fel cum legendarii cautatori de comori sapau dupa cuferele doldorande de galbeni. Nimeni nu o sa le convinga vreodata (cum nici pe treasure hunters nu i-a convins decat propria lor moarte, naturala sau grabita de altii) ca nu exista nici un alt substrat in (sa zicem) simpla propozitie :"Mi-ar placea sa ne revedem". Vrea sa spuna "mi-ar placea sa ne revedem maine"?, "mi-ar placea sa ne revedem in cateva zile"?(despre cate este vorba in acest caz?), "mi-ar placea sa ne revedem ca prieteni"?( dezastru!!!), "mi-ar placea sa ne revedem sa ma conving daca exista chemistry intre noi"?, "mi-ar placea sa ne casatorim intr-o buna zi si sa avem o casuta de vacanta in Alpi"? Si cate altele... Cand de fapt, barbatul a vrut doar sa-i transmita ca...i-ar placea sa o revada.
Nu avem cum sa schimbam modul in care barbatii si femeile interpreteaza (sau nu) mesajele partenerului. Ceea ce se poate schimba, insa, e importanta pe care o acorda reprezentantii sexului masculin lucrurilor marunte. "Detaliilor" pe care femeile le pregatesc cu atata minutiozitate si bucurie.
Cum sa nu observi ca prietena ta, langa care adormi si te trezesti in fiecare zi, si-a tuns parul de o palma si acum are suvite de culoarea mierii de artar? Cum sa nu observi ca ti-a cumparat cerealele preferate la micul dejun? Cum sa nu observi ca de cand merge la sala a slabit ? Cum sa nu-i admiri manichiura la care a muncit o ora? Cum sa nu-i multumesti ca ti-a calcat camasa, desi n-o rugasesi? Cum sa nu-i lauzi prima friptura gatita? Cum sa nu apreciezi ca incearca sa inteleaga cine e "Real Madrid" sau "Sepultura"? Cum sa nu fi mandru de cat de bine parcheaza masina lateral?
Si totusi, se poate. Dovada?
"Norm, did Elaine ever own a horse?"
miercuri, 22 noiembrie 2006
Cea mai frumoasă ţigancă
Balul Bobocilor la Political Science Department al facultăţii noastre.
Părţi bune:
Balul Bobocilor la Political Science Department al facultăţii noastre.
Părţi bune:
- decanul şi prodecanul , cumpără fiecare, prin tradiţie, 100 de beri. Aşa că la uşă am primit jetoane, pe care le schimbam la bar pe halbe de bere. Fără număr!
- a existat un bufet suedez, cu salată, pâine neagră, untură tradiţională, crackerşi, napolitane şi mii de bomboane.
- am dansat Macarena cum dansam la 10 ani.
- ne-am împrietenit cu câţiva colegi pe care nu îi cunoşteam.
Părţi proaste:
- "competiţia" mult-trâmbiţată la începutul serii a constat într-un concurs de "păpat lapte ca pisoii" pentru fete, de făcut sculpturi din prezervative pentru cupluri şi de băut bere pentru băieţi.
- s-a dansat excesiv de mult latino.
- n-am înţeles mare lucru din ce s-a spus la microfon.
Dialogul serii:
Stăteam la bar cu un pahar de bere în faţă când mă acostează doi indivizi.
-Hi! Where are your beautiful glasses?
(privirea mea perplexă)
-Well, I always see you at the lectures wearing them and I think you look great with them!
-Yes, I wear them when I have to read.
La care se intervine şi celălalt tip, un ochelarist tot un zâmbet.
-Are you short-sighted?
-Yes, I guess I am, răspund nesigură.
-Me too!! (radiind). We have something in common!!!
După câteva minute de small-talk.
-You know, here in Poland we have a prejudice against gypsies. We think that Romanians are gypsies, too!
-Do I look like a gypsy to you? îl întreb eu amuzată.
-If you are one, you are the most beautiful gypsy I have ever seen!!!
duminică, 19 noiembrie 2006
Recuperând din aşteptare
Că tot vă ziceam zilele trecute de nemaiaşteptare, am trecut ieri la acţiune.
În primul rând, am fost la cea de-a doua zi a festivalului de film românesc în Polonia. Am pierdut din păcate alaltăieri "Cum mi-am petrecut sfâşitul lumii", dar am văzut ieri "Hârtia va fi albastră" (o dramă despre revoluţie, nimic spectaculos, în afară de faptul că am revăzut-o pe Ana Ularu, pe care avusesem un crush cu câţiva ani în urmă) şi "A fost sau nu a fost", o comedie-dramă, la care, chiar dacă nu au înţeles multe dintre subtilităţile culturale, zeci de polonezi din sală au râs în hohote.
La finalul fiecărui film, tăndăleam şi eu prin sală, doar-doar mai aud români. Am cunoscut astfel aseară o familie de români care stau un an în Varşovia. Clujeni amândoi, el lucrează ca profesor la Politehnica de aici, şi ea l-a urmat cu copilul. Am rămas puternic marcată de disperarea lor de a cunoaşte alţi români. Se simt foarte singuri şi caută orice ocazie sa-i cunoască pe câţiva dintre cei 300 de români înregistraţi la ambasada României. M-a impresionat şi Daniel, puştiul lor de 5 ani, care vroia sa mă ia cu el acasă, să ne jucăm. Că ceilalţi copii "nu vor, că nu înţelege ce le zic"...
După film, am fost invitată într-un club de un local Cassanova(cum am fost avertizată), care mi-a promis că-mi arată cum se distrază polonezii adevăraţi. Am plecat cu gândul doar să chill, să admir oameni şi ţoale, dar am dansat de încă mă dor picioarele. Am mers din club în club, în cele mai selecte localuri varşoviene ( Club Hot-L şi Cinnamon fiind doar două dintre locurile în care colegii mei de facultate şi prietenele mele nu au avut acces). A fost pentru prima oară în viaţa mea când am fost cu cineva care a cumpărat şampanie pentru toţi oamenii din club.
La un moment-dat, ne-am trezit cu un flash imens în ochi. Era echipa MTV-ului polonez, care transmitea live din clubul în care ne aflam atunci. Mi s-a proptit un microfon uriaş în faţă (observaţi, vă rog, că din cauza multelor cocktailuri pe care prietenul meu se încăpăţâna să mi le aducă, toate obiectele şi fenomenele au proporţii deformate) şi un tip care mai avea puţin şi exploda de la atâta energie, cu un zâmbet de milioane de Waţi, îmi urlă nu ştiu ce în ureche. Îmi vine să râd în hohote, dar mă abţin şi răspund ceva de genul "Yeah! It's suuuper-fun here! We love the atmosphere!". Cameramanul îmi ia un cadru din vârful cizmelor până în creştet, cu accent pe decolteu, bineînţeles, după care trec la altă tipă. Deci, dacă daţi pe MTV Polonia, tipa cu zâmbet tâmp şi "suuuper-fun-ul" sunt eu. Din păcate. Oricum, după ce ne-au scos flash-ul din ochi, a trebuit să ne aşezăm, că nu mai puteam dansa de râs.
Am ajuns acasă pe la şase, şi am dormit trei ore. Sunt încă puţin mahmură. Să fim serioşi, am băut 5 sau 6 cocktailuri, şampanie în două cluburi, şi, în Klub Egoist, barmanul a insistat să-mi ofere două shot-uri de Zubrowka. Da, Perlis, tăvăleşte-te pe jos de râs. Am băut şi e a naibii de bună :)))
Azi mă mai duc la filmele româneşti, şi mâine ieşim iar. Varşovia e un oraş mare. Şi eu nu mai aştept nimic.
Că tot vă ziceam zilele trecute de nemaiaşteptare, am trecut ieri la acţiune.
În primul rând, am fost la cea de-a doua zi a festivalului de film românesc în Polonia. Am pierdut din păcate alaltăieri "Cum mi-am petrecut sfâşitul lumii", dar am văzut ieri "Hârtia va fi albastră" (o dramă despre revoluţie, nimic spectaculos, în afară de faptul că am revăzut-o pe Ana Ularu, pe care avusesem un crush cu câţiva ani în urmă) şi "A fost sau nu a fost", o comedie-dramă, la care, chiar dacă nu au înţeles multe dintre subtilităţile culturale, zeci de polonezi din sală au râs în hohote.
La finalul fiecărui film, tăndăleam şi eu prin sală, doar-doar mai aud români. Am cunoscut astfel aseară o familie de români care stau un an în Varşovia. Clujeni amândoi, el lucrează ca profesor la Politehnica de aici, şi ea l-a urmat cu copilul. Am rămas puternic marcată de disperarea lor de a cunoaşte alţi români. Se simt foarte singuri şi caută orice ocazie sa-i cunoască pe câţiva dintre cei 300 de români înregistraţi la ambasada României. M-a impresionat şi Daniel, puştiul lor de 5 ani, care vroia sa mă ia cu el acasă, să ne jucăm. Că ceilalţi copii "nu vor, că nu înţelege ce le zic"...
După film, am fost invitată într-un club de un local Cassanova(cum am fost avertizată), care mi-a promis că-mi arată cum se distrază polonezii adevăraţi. Am plecat cu gândul doar să chill, să admir oameni şi ţoale, dar am dansat de încă mă dor picioarele. Am mers din club în club, în cele mai selecte localuri varşoviene ( Club Hot-L şi Cinnamon fiind doar două dintre locurile în care colegii mei de facultate şi prietenele mele nu au avut acces). A fost pentru prima oară în viaţa mea când am fost cu cineva care a cumpărat şampanie pentru toţi oamenii din club.
La un moment-dat, ne-am trezit cu un flash imens în ochi. Era echipa MTV-ului polonez, care transmitea live din clubul în care ne aflam atunci. Mi s-a proptit un microfon uriaş în faţă (observaţi, vă rog, că din cauza multelor cocktailuri pe care prietenul meu se încăpăţâna să mi le aducă, toate obiectele şi fenomenele au proporţii deformate) şi un tip care mai avea puţin şi exploda de la atâta energie, cu un zâmbet de milioane de Waţi, îmi urlă nu ştiu ce în ureche. Îmi vine să râd în hohote, dar mă abţin şi răspund ceva de genul "Yeah! It's suuuper-fun here! We love the atmosphere!". Cameramanul îmi ia un cadru din vârful cizmelor până în creştet, cu accent pe decolteu, bineînţeles, după care trec la altă tipă. Deci, dacă daţi pe MTV Polonia, tipa cu zâmbet tâmp şi "suuuper-fun-ul" sunt eu. Din păcate. Oricum, după ce ne-au scos flash-ul din ochi, a trebuit să ne aşezăm, că nu mai puteam dansa de râs.
Am ajuns acasă pe la şase, şi am dormit trei ore. Sunt încă puţin mahmură. Să fim serioşi, am băut 5 sau 6 cocktailuri, şampanie în două cluburi, şi, în Klub Egoist, barmanul a insistat să-mi ofere două shot-uri de Zubrowka. Da, Perlis, tăvăleşte-te pe jos de râs. Am băut şi e a naibii de bună :)))
Azi mă mai duc la filmele româneşti, şi mâine ieşim iar. Varşovia e un oraş mare. Şi eu nu mai aştept nimic.
vineri, 17 noiembrie 2006
Nemaiaşteptând
Îi scriam zilele trecute unei prietene bune cum îmi petrec eu zilele pe aici. Aşteptând.
De când am ajuns în patria lui Chopin, nu fac altceva decât să aştept să ajung acasă. Am început aşteptarea la gara, când am ajuns pe peronul gol, unde nu mă aştepta nimeni, într-o ţară străină, fără credit pe mobil. Am aşteptat apoi să mă mut din primul apartament în care am fost găzduite.
Când mutarea s-a petrecut, am aşteptat cu nerăbdare să facem curăţenie şi reparaţiile necesare. Apoi am aşteptat să înceapă şcoala. După asta, am aşteptat să merg la Perla la Cracovia, apoi să vină vacanţa, apoi să-mi cumpăr mănuţi tricotate şi geacă cu blăniţă. Acum că am mănuşi tricotate şi geacă cu blăniţă detaşabilă, aştept Crăciunul. Cu disperare.
Şi îi spuneam Perlei, că datorită unui mail de la ea, parcă m-am luminat. Mi-a răspuns atât: "ne proiectam in alte timpuri,si neglijam lucrurile ce ni se ofera zi de zi..asa cum vin ele:marunte,naturale..". Şi am înţeles că ceea ce fac eu cu aşteptarea mea îndârjită, jigneşte ordinea lucrurilor şi frumuseţea prezentului.
În momentul actual trăiesc o perpetuă vacanţă. Am un curs de o oră jumătate pe zi, şi singurele mele teme sunt să citesc pentru antropologie (ceea ce-mi face enormă plăcere), să fac proiecte la fotografie (cu maximă libertate) şi să învăţ lucruri banale, gen denumirea fructelor şi legumelor la Basic Polish. În rest, pot să mă plimb oriunde, pot să dorm oricât, pot să merg la sute de petreceri şi pot să călătoresc cu tramvaiul răsunând de voci, fără să-i înţeleg pe ceilalţi, şi fără să mă încarc cu problemele lor.
E ca şi cum m-aş fi întors la grădiniţă, doar că sunt mai puţin inocentă şi fericită ca atunci. Şi atunci ce Dumnezeu aştept? Întoarcerea într-un amfiteatru aglomerat? Într-un trafic obositor şi plin de grosolănie? În magazine în care vânzătoarele îţi dau senzaţia că îţi fac o favoare servindu-te? Întoarcerea la trezitul la 7am şi la culcatul la 2am? Întoarcerea la cursuri plictisitoare şi la colegi bârfitori? La "Jeg" şi la cerşetorimea de pe străzi?
Nu, mersi!
Îi scriam zilele trecute unei prietene bune cum îmi petrec eu zilele pe aici. Aşteptând.
De când am ajuns în patria lui Chopin, nu fac altceva decât să aştept să ajung acasă. Am început aşteptarea la gara, când am ajuns pe peronul gol, unde nu mă aştepta nimeni, într-o ţară străină, fără credit pe mobil. Am aşteptat apoi să mă mut din primul apartament în care am fost găzduite.
Când mutarea s-a petrecut, am aşteptat cu nerăbdare să facem curăţenie şi reparaţiile necesare. Apoi am aşteptat să înceapă şcoala. După asta, am aşteptat să merg la Perla la Cracovia, apoi să vină vacanţa, apoi să-mi cumpăr mănuţi tricotate şi geacă cu blăniţă. Acum că am mănuşi tricotate şi geacă cu blăniţă detaşabilă, aştept Crăciunul. Cu disperare.
Şi îi spuneam Perlei, că datorită unui mail de la ea, parcă m-am luminat. Mi-a răspuns atât: "ne proiectam in alte timpuri,si neglijam lucrurile ce ni se ofera zi de zi..asa cum vin ele:marunte,naturale..". Şi am înţeles că ceea ce fac eu cu aşteptarea mea îndârjită, jigneşte ordinea lucrurilor şi frumuseţea prezentului.
În momentul actual trăiesc o perpetuă vacanţă. Am un curs de o oră jumătate pe zi, şi singurele mele teme sunt să citesc pentru antropologie (ceea ce-mi face enormă plăcere), să fac proiecte la fotografie (cu maximă libertate) şi să învăţ lucruri banale, gen denumirea fructelor şi legumelor la Basic Polish. În rest, pot să mă plimb oriunde, pot să dorm oricât, pot să merg la sute de petreceri şi pot să călătoresc cu tramvaiul răsunând de voci, fără să-i înţeleg pe ceilalţi, şi fără să mă încarc cu problemele lor.
E ca şi cum m-aş fi întors la grădiniţă, doar că sunt mai puţin inocentă şi fericită ca atunci. Şi atunci ce Dumnezeu aştept? Întoarcerea într-un amfiteatru aglomerat? Într-un trafic obositor şi plin de grosolănie? În magazine în care vânzătoarele îţi dau senzaţia că îţi fac o favoare servindu-te? Întoarcerea la trezitul la 7am şi la culcatul la 2am? Întoarcerea la cursuri plictisitoare şi la colegi bârfitori? La "Jeg" şi la cerşetorimea de pe străzi?
Nu, mersi!
joi, 16 noiembrie 2006
Babel
Aseara am fost la lansarea de carte a profesorului meu de International Relations, dl. Frelek. Am ajuns, bineinteles gafaind, dupa ce m-am ratacit de cateva ori prin piata din centrul vechi. Limita inferoara de varsta a celorlalti invitati era cam de 60 de ani, si toata lumea venise cu flori pentru doama Frelek. Va dati seama ca m-am simtit mica si necioplita. In plus, colega mea nu mai aparea. Si, poate din cauza varstei mele fragede, poate din cauza gecii mele verzi, ma simteam ca noul animalut adus la zoo.
Jumatate din seara am conversat in franceza cu profesoara mea de Basic Polish, care imi traducea poantele din discursurile editorilor si istoricilor invitati. Wait, wait! I know a good one! What is a diplomat? A diplomat is that person who remembers his wife's birthday, but does not remember his wife's birthyear. Want another one? C'est quelle la difference d'entre un dromadaire et un diplomat? Le dromadaire peut travailler une semaine sans boire rien, et un diplomat peut boire une semaine sans travailler du tout. Funny ha-ha!
Noroc cu interventia unor spectatori din incapere, dupa infatisare probabil prietenii din copilarie a lui Moise, care , cand se trezeau din picotit, mai lansau cate un "Bai, ma mir ca ti-ai publicat tu cartea! Eu nu te-as citi nici daca as mai putea citi!", urmata de rasetele isterice ale audientei. Vorba bunicului meu, "Ii cauta moartea acasa, si ei sunt la lansarea de carte".
Noroc ca alocutiunile nu s-au prelungit, si ca in curand au aparut tavile cu sandwisuri si vin. Am cunoscut niste tineri polonezi extrem de simpatici, cu o engleza excelenta, cu care am conversat apoi, printre imbucaturi de pieroggi si mini-tartine cu somon si struguri.
La un moment-dat, ne-a fost introdus un batranel volubil si rosu la fata, care vroia neaparat sa ne fac un compliment in privinta fizicului. Deh, intr-o incapere plina de frezii trecute de a 70-a primavara, nu trebuie sa fii top-model ca sa fii remarcata. Ne-am scuzat, spunandu-i ca nu vorbim poloneza, si ca suntem din Romania. Ghiciti ce ne-a raspuns?
-Vorbiti romaneste? Si eu vorbesc romaneste. M-am nascut in Romania.
Am avut cel mai emotionant dialog de cand am ajuns aici. Omul din fata mea se nascuse la Cernauti, de unde a fugit la varsta de 16 ani, impreuna cu familia, la inceputul Celui de-al Doilea Razboi Mondial. Spunea despre Romania ca e tara lui de suflet si vorbea o romana curata, fluenta, si dupa mai bine de 60 de ani. Ne-a strans mainile si ne-a sarutat pe obraji emotionat. Gasise o bucatica dintr-un trecut de mult ingropat.
Alte pieroggi, alte tartine, suc si atentie sporita la barfirea celor prezenti in limba romana. Cine stie cati s-au mai nascut in Romania? Bineinteles, cavalerii de varsta a treia au continuat sa aduca omagii frumusetii noastre, desi ne straduiam din rasputeri sa le incheiem discursurile printr-un "We don't speak Polish" sau "Nie mowimy po polsku!"
Unul dintre ei n-a acceptat asa un refuz facil. Ne-a mai intrebat in poloneza ce alte limbi mai vorbim, si cand a ajuns la germana, am fost nevoita sa recunosc. Alta metamorfoza. A renuntat la vioiciune, si a devenit melancolic . Germana era a doua lui limba, mi-a spus.
-Ich bin in Deutschland geboren, aber wir waren Idisch, und so, meine Mutter Sprache ist Idisch, aber meine lieblings Sprache ist Deutsch!
Nascut intr-o familie de evrei germani, fusesera nevoiti sa fuga si sa caute refugiu in Polonia, cam in acelasi timp in care batranul roman parasea Cernautiul. Vorbea germana foarte corect, si parca cu o voluptate de nedescris.
-Singura persoana care mai vorbea germana din familia mea era soacra-mea. Si cred ca am vorbit cu femeia aia mai mult decat au vorbit toti ginerii de pe pamantul asta cu soacrele lor. Dar a murit si ea, saraca...
Ma enerva ca, in mijlocul multimii aceleia care forfotea, radea si o urmarea pe fata cu tava de vin, un batranel in sacou dungat ma facea sa plang. M-a rugat sa mai tinem legatura. Sa-i spun lui Rydziard (profesorul Frelek) sa nu ma tina numai pentru el. Sa-i spun ca Theodor (adica el) ar vrea sa mai vorbim macar o data in germana. Stiu sa scriu in alfabetul gotic? m-a intrebat entuziasmat. I-am raspuns negativ. Stiu sa citesc, in schimb. Da, a incuvintat el, vadit dezamagit. Tot e ceva...
"History of Diplomacy" e o carte pe care nu voi putea sa o citesc niciodata. E in poloneza.
Tartinele cu sunca n-au ajuns pana la mine. Au fost subtilizate pe traseu.
Grasimea de porc, pe care polonezii o ung pe paine ca o delicatese,era gretoasa. Untura cu care bunicii de la tara se rusineaza in fata nepotilor crescuti cu Nutella si cereale.
Vinul a ramas pe multe tavi neatins. Fusese prea dulce.
Oamenii in schimb, i-am luat cu mine. Si am devenit si eu o parte din trecutul lor de-o seara.
Aseara am fost la lansarea de carte a profesorului meu de International Relations, dl. Frelek. Am ajuns, bineinteles gafaind, dupa ce m-am ratacit de cateva ori prin piata din centrul vechi. Limita inferoara de varsta a celorlalti invitati era cam de 60 de ani, si toata lumea venise cu flori pentru doama Frelek. Va dati seama ca m-am simtit mica si necioplita. In plus, colega mea nu mai aparea. Si, poate din cauza varstei mele fragede, poate din cauza gecii mele verzi, ma simteam ca noul animalut adus la zoo.
Jumatate din seara am conversat in franceza cu profesoara mea de Basic Polish, care imi traducea poantele din discursurile editorilor si istoricilor invitati. Wait, wait! I know a good one! What is a diplomat? A diplomat is that person who remembers his wife's birthday, but does not remember his wife's birthyear. Want another one? C'est quelle la difference d'entre un dromadaire et un diplomat? Le dromadaire peut travailler une semaine sans boire rien, et un diplomat peut boire une semaine sans travailler du tout. Funny ha-ha!
Noroc cu interventia unor spectatori din incapere, dupa infatisare probabil prietenii din copilarie a lui Moise, care , cand se trezeau din picotit, mai lansau cate un "Bai, ma mir ca ti-ai publicat tu cartea! Eu nu te-as citi nici daca as mai putea citi!", urmata de rasetele isterice ale audientei. Vorba bunicului meu, "Ii cauta moartea acasa, si ei sunt la lansarea de carte".
Noroc ca alocutiunile nu s-au prelungit, si ca in curand au aparut tavile cu sandwisuri si vin. Am cunoscut niste tineri polonezi extrem de simpatici, cu o engleza excelenta, cu care am conversat apoi, printre imbucaturi de pieroggi si mini-tartine cu somon si struguri.
La un moment-dat, ne-a fost introdus un batranel volubil si rosu la fata, care vroia neaparat sa ne fac un compliment in privinta fizicului. Deh, intr-o incapere plina de frezii trecute de a 70-a primavara, nu trebuie sa fii top-model ca sa fii remarcata. Ne-am scuzat, spunandu-i ca nu vorbim poloneza, si ca suntem din Romania. Ghiciti ce ne-a raspuns?
-Vorbiti romaneste? Si eu vorbesc romaneste. M-am nascut in Romania.
Am avut cel mai emotionant dialog de cand am ajuns aici. Omul din fata mea se nascuse la Cernauti, de unde a fugit la varsta de 16 ani, impreuna cu familia, la inceputul Celui de-al Doilea Razboi Mondial. Spunea despre Romania ca e tara lui de suflet si vorbea o romana curata, fluenta, si dupa mai bine de 60 de ani. Ne-a strans mainile si ne-a sarutat pe obraji emotionat. Gasise o bucatica dintr-un trecut de mult ingropat.
Alte pieroggi, alte tartine, suc si atentie sporita la barfirea celor prezenti in limba romana. Cine stie cati s-au mai nascut in Romania? Bineinteles, cavalerii de varsta a treia au continuat sa aduca omagii frumusetii noastre, desi ne straduiam din rasputeri sa le incheiem discursurile printr-un "We don't speak Polish" sau "Nie mowimy po polsku!"
Unul dintre ei n-a acceptat asa un refuz facil. Ne-a mai intrebat in poloneza ce alte limbi mai vorbim, si cand a ajuns la germana, am fost nevoita sa recunosc. Alta metamorfoza. A renuntat la vioiciune, si a devenit melancolic . Germana era a doua lui limba, mi-a spus.
-Ich bin in Deutschland geboren, aber wir waren Idisch, und so, meine Mutter Sprache ist Idisch, aber meine lieblings Sprache ist Deutsch!
Nascut intr-o familie de evrei germani, fusesera nevoiti sa fuga si sa caute refugiu in Polonia, cam in acelasi timp in care batranul roman parasea Cernautiul. Vorbea germana foarte corect, si parca cu o voluptate de nedescris.
-Singura persoana care mai vorbea germana din familia mea era soacra-mea. Si cred ca am vorbit cu femeia aia mai mult decat au vorbit toti ginerii de pe pamantul asta cu soacrele lor. Dar a murit si ea, saraca...
Ma enerva ca, in mijlocul multimii aceleia care forfotea, radea si o urmarea pe fata cu tava de vin, un batranel in sacou dungat ma facea sa plang. M-a rugat sa mai tinem legatura. Sa-i spun lui Rydziard (profesorul Frelek) sa nu ma tina numai pentru el. Sa-i spun ca Theodor (adica el) ar vrea sa mai vorbim macar o data in germana. Stiu sa scriu in alfabetul gotic? m-a intrebat entuziasmat. I-am raspuns negativ. Stiu sa citesc, in schimb. Da, a incuvintat el, vadit dezamagit. Tot e ceva...
"History of Diplomacy" e o carte pe care nu voi putea sa o citesc niciodata. E in poloneza.
Tartinele cu sunca n-au ajuns pana la mine. Au fost subtilizate pe traseu.
Grasimea de porc, pe care polonezii o ung pe paine ca o delicatese,era gretoasa. Untura cu care bunicii de la tara se rusineaza in fata nepotilor crescuti cu Nutella si cereale.
Vinul a ramas pe multe tavi neatins. Fusese prea dulce.
Oamenii in schimb, i-am luat cu mine. Si am devenit si eu o parte din trecutul lor de-o seara.
Cremşnit
Nu ştiu să scriu ce ţi-ar plăcea ţie să citeşti. Dacă aş încerca, poate ar ieşi ceva de genul:
Într-o zi, Generalului i s-au furat toţi butonii. A vrut să-şi pălmuiască nevasta, dar Nevasta Generalului fugise cu un mason cu şorici pe ceafă. Generalul avea prostul obicei să-şi sugă măselele când mânca pastramă. Aşa că acum îşi sugea măselele, fiind descheiat la mâneci.Când l-au autopsiat, medicii chercheliţi au scris în certificat adevărul: că îl trăsese curentul. Iar a doua zi, toate bocitoarele s-au declarat revoltate. Mormântul Generalului fusese acoperit cu butoni.
Zău m-am străduit. Nu sunt nici pe departe Daniil Harms, deşi pentru tine, aş vrea să fiu. Pentru tine, aş vrea să fiu orice.
La mulţi ani!
Nu ştiu să scriu ce ţi-ar plăcea ţie să citeşti. Dacă aş încerca, poate ar ieşi ceva de genul:
Într-o zi, Generalului i s-au furat toţi butonii. A vrut să-şi pălmuiască nevasta, dar Nevasta Generalului fugise cu un mason cu şorici pe ceafă. Generalul avea prostul obicei să-şi sugă măselele când mânca pastramă. Aşa că acum îşi sugea măselele, fiind descheiat la mâneci.Când l-au autopsiat, medicii chercheliţi au scris în certificat adevărul: că îl trăsese curentul. Iar a doua zi, toate bocitoarele s-au declarat revoltate. Mormântul Generalului fusese acoperit cu butoni.
Zău m-am străduit. Nu sunt nici pe departe Daniil Harms, deşi pentru tine, aş vrea să fiu. Pentru tine, aş vrea să fiu orice.
La mulţi ani!
marți, 14 noiembrie 2006
Luntrea lui Caron 1310
Ziua petrecută la morgă în aşteptarea cadavrului lui Constantin Rădulescu, omul ucis la scăldat de Preşedintele Asociaţiei Fotbaliştilor Amatori şi Nonamatori (AFAN) din România, Alexandru Rădulescu, a fost lungă şi sufocantă.
Am ajuns cu echipa de filmare acolo, la 8:30 dimineaţa. Deja ne aşteptau la Institutul de Medicină Legală carele PRO TV-ului şi OTV-ului, şi ne-au urmat TVR 1 şi Realitatea TV. Nu înţelegeam exact newsworthiness-ul (valoarea de informaţie a) ştirii. O familie devastată de durere şi încă şocată, urma să vină la morgă să ridice un cadavru. De ce Dumnezeu să le filmezi durerea? Ce să-i întrebi? "Cum vă simţiţi?" Oricum, dacă ştirea apărea pe un singur post, nu puteai să fii tu ăla care n-a dat nici o imagine cu morga.
Aşa că am aşteptat în soarele de Cuptor şi în mirosul de plastic ars mai bine de 9 ore. Nu ştiu dacă aţi stat vreodată în curtea unei morgi mai mult de 1 oră. Nu poţi descrie nici în cuvinte, nici în fraze durerea şi dezolarea scenei. Ne-a luat ceva timp să nu mai înghiţim noduri de lacrimi la vederea unor părinţi ce veneau acolo cu un sicriu ca de păpuşi.
Cu timpul, însă, ne-am obişnuit. Am mâncat ceva de prânz de la un chioşc din apropiere, am povestit planuri de vacanţă. Băieţii de la OTV s-au prefăcut că filmează o asistentă blondă ce ieşise pe un pervaz. Tipa a stat nemişcată acolo vreo 10 minute, zâmbind la camera fără casetă în ea. În următoarele 5 minute a făcut frumos în faţa cameri PRO TV-ului. Şi aia off. M-a durut stomacul de râs.
Dar incidentul care ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată a fost următorul. Vine o Dacie 1310, cu doi indivizi de etnie rromă şi piranda lor la bord. Să-şi ridice mortul. Sicriul frumos sculptat era legat cu sfori de portbagaj. Erau primii oameni în ziua aceea care nu veniseră cu o dubiţă sau barem o Dacie papuc să îşi ridice ruda decedată.
Intră cu sicriul şi se întorc în câteva minute, ajutaţi de doi asistenţi. Cei doi negricioşi dau să urce siciriul înapoi pe portbagaj.
- Staţi puţin! se cruceşte unul dintre asistenţi. Doar nu vreţi să-l legaţi acolo, sus!
- Dă ce nu? Ce, crezi că mai simte? veni răspunsul.
- Dar nu-i normal să puneţi mortul pe portbagaj! Dacă, Doamne-fereşte, se rupe sfoara? continuă omul în halat.
- Hai sictir! Crezi că nu-l mai găsim? îi răspunde senin individul.
Şi discuţia a continuat aşa preţ de câteva minute, până când, plictisiţi, cei doi ţigani au consimţit să bage mortul în maşină. Asistenţii au dat să intre în clădire, când un ţipăt de femeie i-a întors. Era o reporteriţă de la OTV.
Ce făcuseră ţiganii? Au deschis binişor sicriul, şi ridicaseră mortul în şezut. Asistenţii s-au întors panicaţi.
- Ce Dumnezeu vreţi să faceţi acum? întreabă unul dintre ei.
- Păi ce? Îl vârâm în maşină! răspunde celălalt ţigan.
- Şi unde îl puneţi aşa?
- Pă scaunul dă lângă şoferi!
- Nu se poate! s-au crucit angajaţii.
- Pă d-aci nu mai cade, vere, că are centură! i-a asigurat omul.
- Şi cum vreţi să mergeţi aşa, cu mortul pe scaun?! Să-l vadă lumea?!? a insistat un al treilea asistent venit în ajutorul celor doi.
Ţiganul s-a încruntat.
- Adă, fă, pledu' din portbagaji! s-a răstit la femeie.
Aceasta din urmă s-a întors cu o pătură pe braţ.
Inutil să mai precizez că stăteam toţi muţi de uimire, ascultându-i în contiunare pe ţigani, care vroiau să acopere mortul, aşezat tot lângă şofer, cu pătura. Nu de alta, dar erau deja agasaţi de insistenţele cadrelor medicale.
Într-un final, după ameninţarea că mortul le va fi ţinut ostatic, până se întorc cu alt mijloc de transport, ţiganii au cedat. Au dat pe spate scaunul de lângă şofer şi au băgat sicriul, cu mortul în el, pe diagonala maşinii.
Cu toţii am oftat uşuraţi când Dacia albastră a dispărut pe poartă. Şi eu recunosc că m-am bucurat atunci când am aflat că familia Rădulesc nu venise personal la morgă. Trimisese, în schimb, patru bărbaţi cu o dubă. Nici unul n-a plâns isteric, şi toţi reporterii au plecat cu buzele umflate.
Ziua petrecută la morgă în aşteptarea cadavrului lui Constantin Rădulescu, omul ucis la scăldat de Preşedintele Asociaţiei Fotbaliştilor Amatori şi Nonamatori (AFAN) din România, Alexandru Rădulescu, a fost lungă şi sufocantă.
Am ajuns cu echipa de filmare acolo, la 8:30 dimineaţa. Deja ne aşteptau la Institutul de Medicină Legală carele PRO TV-ului şi OTV-ului, şi ne-au urmat TVR 1 şi Realitatea TV. Nu înţelegeam exact newsworthiness-ul (valoarea de informaţie a) ştirii. O familie devastată de durere şi încă şocată, urma să vină la morgă să ridice un cadavru. De ce Dumnezeu să le filmezi durerea? Ce să-i întrebi? "Cum vă simţiţi?" Oricum, dacă ştirea apărea pe un singur post, nu puteai să fii tu ăla care n-a dat nici o imagine cu morga.
Aşa că am aşteptat în soarele de Cuptor şi în mirosul de plastic ars mai bine de 9 ore. Nu ştiu dacă aţi stat vreodată în curtea unei morgi mai mult de 1 oră. Nu poţi descrie nici în cuvinte, nici în fraze durerea şi dezolarea scenei. Ne-a luat ceva timp să nu mai înghiţim noduri de lacrimi la vederea unor părinţi ce veneau acolo cu un sicriu ca de păpuşi.
Cu timpul, însă, ne-am obişnuit. Am mâncat ceva de prânz de la un chioşc din apropiere, am povestit planuri de vacanţă. Băieţii de la OTV s-au prefăcut că filmează o asistentă blondă ce ieşise pe un pervaz. Tipa a stat nemişcată acolo vreo 10 minute, zâmbind la camera fără casetă în ea. În următoarele 5 minute a făcut frumos în faţa cameri PRO TV-ului. Şi aia off. M-a durut stomacul de râs.
Dar incidentul care ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată a fost următorul. Vine o Dacie 1310, cu doi indivizi de etnie rromă şi piranda lor la bord. Să-şi ridice mortul. Sicriul frumos sculptat era legat cu sfori de portbagaj. Erau primii oameni în ziua aceea care nu veniseră cu o dubiţă sau barem o Dacie papuc să îşi ridice ruda decedată.
Intră cu sicriul şi se întorc în câteva minute, ajutaţi de doi asistenţi. Cei doi negricioşi dau să urce siciriul înapoi pe portbagaj.
- Staţi puţin! se cruceşte unul dintre asistenţi. Doar nu vreţi să-l legaţi acolo, sus!
- Dă ce nu? Ce, crezi că mai simte? veni răspunsul.
- Dar nu-i normal să puneţi mortul pe portbagaj! Dacă, Doamne-fereşte, se rupe sfoara? continuă omul în halat.
- Hai sictir! Crezi că nu-l mai găsim? îi răspunde senin individul.
Şi discuţia a continuat aşa preţ de câteva minute, până când, plictisiţi, cei doi ţigani au consimţit să bage mortul în maşină. Asistenţii au dat să intre în clădire, când un ţipăt de femeie i-a întors. Era o reporteriţă de la OTV.
Ce făcuseră ţiganii? Au deschis binişor sicriul, şi ridicaseră mortul în şezut. Asistenţii s-au întors panicaţi.
- Ce Dumnezeu vreţi să faceţi acum? întreabă unul dintre ei.
- Păi ce? Îl vârâm în maşină! răspunde celălalt ţigan.
- Şi unde îl puneţi aşa?
- Pă scaunul dă lângă şoferi!
- Nu se poate! s-au crucit angajaţii.
- Pă d-aci nu mai cade, vere, că are centură! i-a asigurat omul.
- Şi cum vreţi să mergeţi aşa, cu mortul pe scaun?! Să-l vadă lumea?!? a insistat un al treilea asistent venit în ajutorul celor doi.
Ţiganul s-a încruntat.
- Adă, fă, pledu' din portbagaji! s-a răstit la femeie.
Aceasta din urmă s-a întors cu o pătură pe braţ.
Inutil să mai precizez că stăteam toţi muţi de uimire, ascultându-i în contiunare pe ţigani, care vroiau să acopere mortul, aşezat tot lângă şofer, cu pătura. Nu de alta, dar erau deja agasaţi de insistenţele cadrelor medicale.
Într-un final, după ameninţarea că mortul le va fi ţinut ostatic, până se întorc cu alt mijloc de transport, ţiganii au cedat. Au dat pe spate scaunul de lângă şofer şi au băgat sicriul, cu mortul în el, pe diagonala maşinii.
Cu toţii am oftat uşuraţi când Dacia albastră a dispărut pe poartă. Şi eu recunosc că m-am bucurat atunci când am aflat că familia Rădulesc nu venise personal la morgă. Trimisese, în schimb, patru bărbaţi cu o dubă. Nici unul n-a plâns isteric, şi toţi reporterii au plecat cu buzele umflate.
luni, 13 noiembrie 2006
Mini-pseudo-demi Hollywood
Incercam de doua saptamani sa ne infiltram si noi la petrecerea actorilor de la facultatea noastra. Un fel de Bal al Bobocilor tinut foarte hush-hush, la care participa doar the chosen ones , printre care, bineinteles, studentii Erasmus nu se numara.
De fapt, actorii astia, cu moaftele lor de artisti, nu au invitat nici un student de la celalalt departament, respectiv Political Sciences (la care suntem si noi afiliate), si nici un profesor al facultatii. Nici macar pe cei de la catedra lor. Locatia e la fel de secrete ca si bazele militare americane unde sunt "interogati" teroristii islamici. Stiam doar data. 13 noiembrie. Adica azi.
Am abordat metode variate pentr a fi admise la acest super-mega-extra-giga-terra secret party. Am intrebat-o pe fiica decanului daca ne poate aranja intrarea. Ne-a zambit neputincioasa. Nici ea nu fusese invitata. I-am cerut ajutorul responsabilului Erasmus, dl Slugocki. " I am truly sorry, but I don't go. Not invitated", mi-a spus. Colegii nostri de la Political Sciences sunt destul de pissed off pe actori cu aerele lor cu tot, asa ca ne-au spus ca n-au cum sa ii convinga sa ne accepte. Mai lipsea sa ne punem un ciorap pe figura si sa patrundem intr-o noapte in apartamentul unui dintre orgtanizatori, pentru a obtine o invitatie. In rest le-am incercat pe toate.
Dar norocul mi-a suras joi seara, pe cand ma dadeam cu gloss in oglinda din the little girls' room. Intra o blonda, cu o superba haina de blana neagra, o caciulita tricotata, asezata strengareste intr-o parte, o pereche de ochelari de soare uriasi, fumurii, si o geanta care parea Fendi. Si-a privit peste umar de parca tocmai scapase de o hoarda de paparazzi, si mi-a zambit condescendent. Jubilam. Era clar de la Departamentul de Drama, si o prinsesem cum nu se putea mai bine. La toaleta unde oamenii, in general, se simt mai vulnerabili.
-Hello, are you from the Drama Department? ii zambesc eu.
-No, sorry. I am from Actorski, imi raspunde frumoasa mea balaie.
Buuuun. Schimbare de plan. Trebuie sa-i vorbesti omului pe limba lui.
- Wow, so you're an actress! spun eu cu o voce inecata de emotie.
- Yeeees! (zambet larg cat Canalul Panama) Not yet, but later.... I am, raspunde ea magulita.
Si dupa ce, cu mari dificultati verbale, si multa zbatere de maini, mi-a povestit cam ce face ea la cursuri, intrerupta fiind doar de exclamatiile mele de "Really?!?" si "Wow!!", mi-am permis sa lansez bomba:
- So, I heard there's a party on Monday. Could we come there too?
- Sure. No problem for you, imi spune noua mea prietena.
(In interiorul meu se lansau artificii si defilau parade. Bineinteles, la suprafata mi-am mentinut calmul imperturbabil).
-Thanks! Maybe we'll come. I'm not sure yet. Where is it?
Si viitoarea Pamela Anderson (ma refer la atitudine, nu la accesorii) a Poloniei da sa-mi spuna locatia Olimpului, cand se deschide usa.
Intra o roscata inalta, pe care o recunosc de pe holurile fcaultatii. Tipa are o expresie impietrita, si o saluta rece pe platinata. Urmeaza un schimb de replici, din care inteleg ca i se comunica ce ma intereseaza pe mine. Roscata face fete-fete.
-You want to come to the show, or to the party? ma intreaba in cele din urma.
-Well..to the show, I think, ii raspund incurcata.
-Good. You can come to the show to watch, but you cannot stay at the party. We didn't invite strangers.
In gand o trimit cu cea mai mare caldura inapoi la origini si zambesc.
Apoi ies multumita de rezultat. Mission accomplished. Aud in spate vocea nazala a roscatei mustruluind-o pe inocenta mea victima.
M-am intalnit mai tarziu pe hol cu viitoarea actrita blonda. Caciulita ei chic statea acum pleostita pe-o ureche , iar ochelarii de marimea rotilor de car ii disparusera de pe nas. Imi parea rau pentru figura ei plina de regret. Prea tarziu. Portile Paradisului fusesera deja deschise...
Incercam de doua saptamani sa ne infiltram si noi la petrecerea actorilor de la facultatea noastra. Un fel de Bal al Bobocilor tinut foarte hush-hush, la care participa doar the chosen ones , printre care, bineinteles, studentii Erasmus nu se numara.
De fapt, actorii astia, cu moaftele lor de artisti, nu au invitat nici un student de la celalalt departament, respectiv Political Sciences (la care suntem si noi afiliate), si nici un profesor al facultatii. Nici macar pe cei de la catedra lor. Locatia e la fel de secrete ca si bazele militare americane unde sunt "interogati" teroristii islamici. Stiam doar data. 13 noiembrie. Adica azi.
Am abordat metode variate pentr a fi admise la acest super-mega-extra-giga-terra secret party. Am intrebat-o pe fiica decanului daca ne poate aranja intrarea. Ne-a zambit neputincioasa. Nici ea nu fusese invitata. I-am cerut ajutorul responsabilului Erasmus, dl Slugocki. " I am truly sorry, but I don't go. Not invitated", mi-a spus. Colegii nostri de la Political Sciences sunt destul de pissed off pe actori cu aerele lor cu tot, asa ca ne-au spus ca n-au cum sa ii convinga sa ne accepte. Mai lipsea sa ne punem un ciorap pe figura si sa patrundem intr-o noapte in apartamentul unui dintre orgtanizatori, pentru a obtine o invitatie. In rest le-am incercat pe toate.
Dar norocul mi-a suras joi seara, pe cand ma dadeam cu gloss in oglinda din the little girls' room. Intra o blonda, cu o superba haina de blana neagra, o caciulita tricotata, asezata strengareste intr-o parte, o pereche de ochelari de soare uriasi, fumurii, si o geanta care parea Fendi. Si-a privit peste umar de parca tocmai scapase de o hoarda de paparazzi, si mi-a zambit condescendent. Jubilam. Era clar de la Departamentul de Drama, si o prinsesem cum nu se putea mai bine. La toaleta unde oamenii, in general, se simt mai vulnerabili.
-Hello, are you from the Drama Department? ii zambesc eu.
-No, sorry. I am from Actorski, imi raspunde frumoasa mea balaie.
Buuuun. Schimbare de plan. Trebuie sa-i vorbesti omului pe limba lui.
- Wow, so you're an actress! spun eu cu o voce inecata de emotie.
- Yeeees! (zambet larg cat Canalul Panama) Not yet, but later.... I am, raspunde ea magulita.
Si dupa ce, cu mari dificultati verbale, si multa zbatere de maini, mi-a povestit cam ce face ea la cursuri, intrerupta fiind doar de exclamatiile mele de "Really?!?" si "Wow!!", mi-am permis sa lansez bomba:
- So, I heard there's a party on Monday. Could we come there too?
- Sure. No problem for you, imi spune noua mea prietena.
(In interiorul meu se lansau artificii si defilau parade. Bineinteles, la suprafata mi-am mentinut calmul imperturbabil).
-Thanks! Maybe we'll come. I'm not sure yet. Where is it?
Si viitoarea Pamela Anderson (ma refer la atitudine, nu la accesorii) a Poloniei da sa-mi spuna locatia Olimpului, cand se deschide usa.
Intra o roscata inalta, pe care o recunosc de pe holurile fcaultatii. Tipa are o expresie impietrita, si o saluta rece pe platinata. Urmeaza un schimb de replici, din care inteleg ca i se comunica ce ma intereseaza pe mine. Roscata face fete-fete.
-You want to come to the show, or to the party? ma intreaba in cele din urma.
-Well..to the show, I think, ii raspund incurcata.
-Good. You can come to the show to watch, but you cannot stay at the party. We didn't invite strangers.
In gand o trimit cu cea mai mare caldura inapoi la origini si zambesc.
Apoi ies multumita de rezultat. Mission accomplished. Aud in spate vocea nazala a roscatei mustruluind-o pe inocenta mea victima.
M-am intalnit mai tarziu pe hol cu viitoarea actrita blonda. Caciulita ei chic statea acum pleostita pe-o ureche , iar ochelarii de marimea rotilor de car ii disparusera de pe nas. Imi parea rau pentru figura ei plina de regret. Prea tarziu. Portile Paradisului fusesera deja deschise...
duminică, 12 noiembrie 2006
Petrecere în stil polonez
Vineri seara, ca orice wild party girl ce mă aflu, după ce mi-am băut ceaiul cu lămâie şi mi-am uscat părul, m-am cufundat în papucii mei pufoşi, şi m-am pregătit să citesc. Era 11 seara.
Colega mea de apartament şi cele două finlandeze m-au sunat din oraş. Să ieşim la o îngheţată. Bine. Îmi trag pe cap un pulover negru, îl iau pe Cătălin de o aripă (colegul de facultate al Andreei care ne-a vizitata câteva zile) şi ies val-vârtej pe uşă.
Normal că ultimul tramvai , pe care l-am luat, ne-a dus la depou. Buuun. Nu-i bai. Ieşim la şosea şi, când se face roşu la semafor, fac slalom printre maşini şi-i bat unui taxi în geam. “Are you free?” îl întreb în poloneza mea impecabilă. “Yeees, for you, of course”.
Ajungem la Sphinx, restaurantul unde trebuia să ne întâlnim cu fetele. Beznă totală. Închideau la 11. Aşa că dăm de fete într-un final, care se aciuaseră la St. Patrick’s, un bar cu mese de lemn solid şi formaţie de rock.
Mi-a plăcut la nebunie acolo. Zeci de oameni, toţi cu câte o halbă urişă de bere în faţă, cântând rock vechi, sau dansând pe scena din faţa formaţiei. Am lălăit şi eu piesele pe care le ştiam în engleză, şi am bătut ritmul pe muchia mesei şi mi-am scuturat energic pletuţele pe cele în poloneză. Polonezii chiar ştiu să se simtă bine. Din păcate, din cauza unor indivizi jenibili şi insistenţi ( to say the least), a trebuit să plecăm de acolo în jurul orei unu.
Ne-am hotărât să mergem în Enklawa, un club fashionable printre varşovieni, deşi ştiam că nu prea aveam şanse să intrăm. Bodyguarzii fac selecţia în funcţie de looks, şi dacă noi, fetele, mai aveam o şansă (mai o fustiţă, mai o blăniţă, mai o cizmuliţă drăguţă), Cătălin era doomed din start. Purta adidaşi şi o giacă de fâş. Înţelegeţi voi.
Aşa că nu am fost taken aback, când nici nu au vrut să asculte argumente. Oricum, era private party. Mergem alături, la Paparazzi. N-apucăm să atingem mânerul uşii de sticlă, că o blondă, îmbrăcată ca un agent secret, cu un microfon discret la ureche, dă zâmbind din cap a negaţie. Pe principiul “Dacă voi nu ne vreţi, mergem altundeva”, am traversat nepăsători strada, şi am intrat la Zoo. Clubul Zoo.
Am dat 15 zloţi pe intrare, aşa că am decis că, indiferent dacă ne place sau nu, stăm. Bună filosofie de viaţă, nu? Zoo e un loc interesant ca arhitectură. Cu mobilier îmbrăcat în textile zebrate, spoturi de lumină roşii, şi un ecran cu proiecţii catchy, dispus în faţa ringului de dans. Trebuie să recunosc că m-am simţit aiurea când am intrat. Puloverul meu negru nu a jignit ochii nimănui în St. Patrick’s. Aici, însă, printre indivizi cu frizuri care de care mai funky, şi fete în combinaţii de topuri cu mărgele imense, curele de blăniţă şi cămăşi retro, mă simţeam ca o pisică în cuşca cu lei. Doar eram la Zoo.
Dar mi-a trecut repede. M-am mobilizat şi m-am dus în centrul ringului de dans, nu pentru că m-aş fi omorât după house-ul şi tehno-trance-ul lor, dar vroiam să văd atmosfera la locul faptei. Trebuie să recunosc că mă uitam cu gura căscată la proiecţia de pe perete. Scene de sex, imagini cu animale din junglă, şi cu oameni din ţările lumii a treia. Toate într-un melanj hipnotizant. Într-adevăr, se simţea ceva animalic în aer. Oameni care se mişcau lasciv, dezinhibaţi, ca sedaţi. Păcat că muzica era limbă străină pentru mine.
Am ajuns acasă frânţi, morţi, copţi, distruşi, rupţi, varză, terminaţi, kaputt, over, finito, buni de dat hrană la chihuahua. Mă voi întoarce la Zoo, într-o bună zi. După ce îmi cumpăr fustiţă leopard.
Vineri seara, ca orice wild party girl ce mă aflu, după ce mi-am băut ceaiul cu lămâie şi mi-am uscat părul, m-am cufundat în papucii mei pufoşi, şi m-am pregătit să citesc. Era 11 seara.
Colega mea de apartament şi cele două finlandeze m-au sunat din oraş. Să ieşim la o îngheţată. Bine. Îmi trag pe cap un pulover negru, îl iau pe Cătălin de o aripă (colegul de facultate al Andreei care ne-a vizitata câteva zile) şi ies val-vârtej pe uşă.
Normal că ultimul tramvai , pe care l-am luat, ne-a dus la depou. Buuun. Nu-i bai. Ieşim la şosea şi, când se face roşu la semafor, fac slalom printre maşini şi-i bat unui taxi în geam. “Are you free?” îl întreb în poloneza mea impecabilă. “Yeees, for you, of course”.
Ajungem la Sphinx, restaurantul unde trebuia să ne întâlnim cu fetele. Beznă totală. Închideau la 11. Aşa că dăm de fete într-un final, care se aciuaseră la St. Patrick’s, un bar cu mese de lemn solid şi formaţie de rock.
Mi-a plăcut la nebunie acolo. Zeci de oameni, toţi cu câte o halbă urişă de bere în faţă, cântând rock vechi, sau dansând pe scena din faţa formaţiei. Am lălăit şi eu piesele pe care le ştiam în engleză, şi am bătut ritmul pe muchia mesei şi mi-am scuturat energic pletuţele pe cele în poloneză. Polonezii chiar ştiu să se simtă bine. Din păcate, din cauza unor indivizi jenibili şi insistenţi ( to say the least), a trebuit să plecăm de acolo în jurul orei unu.
Ne-am hotărât să mergem în Enklawa, un club fashionable printre varşovieni, deşi ştiam că nu prea aveam şanse să intrăm. Bodyguarzii fac selecţia în funcţie de looks, şi dacă noi, fetele, mai aveam o şansă (mai o fustiţă, mai o blăniţă, mai o cizmuliţă drăguţă), Cătălin era doomed din start. Purta adidaşi şi o giacă de fâş. Înţelegeţi voi.
Aşa că nu am fost taken aback, când nici nu au vrut să asculte argumente. Oricum, era private party. Mergem alături, la Paparazzi. N-apucăm să atingem mânerul uşii de sticlă, că o blondă, îmbrăcată ca un agent secret, cu un microfon discret la ureche, dă zâmbind din cap a negaţie. Pe principiul “Dacă voi nu ne vreţi, mergem altundeva”, am traversat nepăsători strada, şi am intrat la Zoo. Clubul Zoo.
Am dat 15 zloţi pe intrare, aşa că am decis că, indiferent dacă ne place sau nu, stăm. Bună filosofie de viaţă, nu? Zoo e un loc interesant ca arhitectură. Cu mobilier îmbrăcat în textile zebrate, spoturi de lumină roşii, şi un ecran cu proiecţii catchy, dispus în faţa ringului de dans. Trebuie să recunosc că m-am simţit aiurea când am intrat. Puloverul meu negru nu a jignit ochii nimănui în St. Patrick’s. Aici, însă, printre indivizi cu frizuri care de care mai funky, şi fete în combinaţii de topuri cu mărgele imense, curele de blăniţă şi cămăşi retro, mă simţeam ca o pisică în cuşca cu lei. Doar eram la Zoo.
Dar mi-a trecut repede. M-am mobilizat şi m-am dus în centrul ringului de dans, nu pentru că m-aş fi omorât după house-ul şi tehno-trance-ul lor, dar vroiam să văd atmosfera la locul faptei. Trebuie să recunosc că mă uitam cu gura căscată la proiecţia de pe perete. Scene de sex, imagini cu animale din junglă, şi cu oameni din ţările lumii a treia. Toate într-un melanj hipnotizant. Într-adevăr, se simţea ceva animalic în aer. Oameni care se mişcau lasciv, dezinhibaţi, ca sedaţi. Păcat că muzica era limbă străină pentru mine.
Am ajuns acasă frânţi, morţi, copţi, distruşi, rupţi, varză, terminaţi, kaputt, over, finito, buni de dat hrană la chihuahua. Mă voi întoarce la Zoo, într-o bună zi. După ce îmi cumpăr fustiţă leopard.
vineri, 10 noiembrie 2006
Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai photoşopuită din ţară?
Odată, pe când mă încăpăţânam şi eu ca tot omul că trebuie musai să dau jos 4-5 kilograme, să mă apropii de standardele de "scândurime" în vigoare, un prieten binevoitor mi-a spus că este o mare diferenţă între ceea ce se promovează ca ideal de frumuseţe în media, şi ceea ce-şi doresc cu adevărat bărbaţii.
“Ce mă interesează pe mine ce-şi doresc bărbaţii?” a fost răspunsul meu sec. Într-adevăr, înainte de a-şi bate capul cu ceea ce vor bărbaţii să vadă, femeile îşi bat capul cu ceea ce vor să vadă ele. În oglindă.
Şi tonele de reviste glossy, miile de reclame TV, sutele de filme hollywoodiene, zecile de vedete care umblă (sau nu) pe covoare roşii te brainwaşuiesc de nu te vezi.
Ai şi cea mai mică curbă în siluetă? Află cât mai curând cum obţii viza de şedere permanentă într-un stat african. Ăia o să te venereze ca pe o adevărată zeiţă a fecundităţii ce eşti. Pe vechiul continent nu eşti bună decât să apari în reclamele la Dove. Alea în care zici că nu-ţi pasă.
Ai de la Mama Natură o piele care se încăpăţânează să rămână albă, oricât de mult ţi-ai investi tu fondurile în prăjeală la solare trendy? Give it up. Pe vremea lui Scarlett O’Hara ai fi fost de o frumuseţe răpitoare, şi albul pielii ţi-ar fi fost apărat de sclave invidioase, cu umbreluţe dantelate. La noi, poţi maxim să încerci autobronzantele de la Piz Buin, pe care o să dai o trăsură de bani. Sau pe alea de la Avon, şi să ieşi în dungi.
Eşti una dintre cele 9 din 10 femei care au celulită sau vergeturi? Sincer, nu ştiu nici un loc pe Terra unde să existe un cult al celulitei, aşa că eşti hopeless. Continuă să îmbogăţeşti industria producătoare de cremuţe, alifii, geluri, scruburi, uleiuri şi ceaiuri anti-celulitice, şi ajut-o pe maseuza ta să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în Bali. S-a demonstrat clinic (vorba ăstora cu cremăria lor) că celulita şi vergeturile nu dispar niciodată.
Partea care te-ar putea face să realizezi că zbaterile astea nu sunt comune doar femeilor de rând, e să urmăreşti puţin cum se dau individele din Cetatea Filmului de ceasul morţii, să dea jos kilu’, ca să primească rolu’. Nicole Ritchie are 36 de kilograme (!), la 1.64, şi încă i se pare că mai are de unde “da jos”. Kirsten Dunst avea nişte picioare frumoase în “Spiderman”. Acum umblă pe două scândurele paralele, la fel ca şi Ana Kurnikova, care m-a şocat prin dispariţia formelor ei armonioase. Lui Kate Bosworth îi iese clavicula într-un mod ciudat, după ce “a coborât” de la 56 de kilograme, la 45. Beyoncee a slăbit recent 9 kilograme în două luni. Pentru ultimul ei film, spune purtătorul ei de cuvânt. Cum să nu!
După ce le vezi pe femeile astea frumoase, pline de succes şi admirate de jumătate de populaţia masculină şi feminină a globului, începi să te întrebi, cui ce-i iese din promovarea asta stupidă şi extrem de intensă a unor dimensiuni liliputane?
Şi apoi răsfoieşti o revistă de cosmetice şi vezi incredibilele promoţii la creme care scad în centimetri; dai pe canalul de tele-shopping şi afli ce minuni fac stepper-ele de ultimă generaţie; intri în super-market şi de pe raft îţi zâmbesc sticluţele de suc 100% fără zahăr, brânzica degresată sau păinea neagră cu seminţe de grâu, orz, ovâz, bonsai şi toate cele; primeşti în cutiuţa poştală reclame la ultimul salon de cosmetică deschis în cartier, cu preţuri promoţionale la vacuum-shaper şi masaj de slăbit; afli de la o prietenă că tocmai şi-a făcut abonament la “gym”, şi citeşti în ziare că bestseler-ul lunii în State e o carte despre “Cum slăbim pe culori?”.
Quod erat demonstrandum.
Următorul link nu este recomandat persoanelor care cred în perfecţiunea deplină a imaginilor vehiculate de reviste, celor care şi-au ales o vedetă ca standard absolut de frumuseţe, fanilor lui Beyonce, Vivica A. Fox, Halle Berry şi Alicia Keys. Şi mai ales suferinzilor de inimă. Precizez că imaginile originale sunt netrucate şi aparţin fotografului Glenn Feron.
Link
Odată, pe când mă încăpăţânam şi eu ca tot omul că trebuie musai să dau jos 4-5 kilograme, să mă apropii de standardele de "scândurime" în vigoare, un prieten binevoitor mi-a spus că este o mare diferenţă între ceea ce se promovează ca ideal de frumuseţe în media, şi ceea ce-şi doresc cu adevărat bărbaţii.
“Ce mă interesează pe mine ce-şi doresc bărbaţii?” a fost răspunsul meu sec. Într-adevăr, înainte de a-şi bate capul cu ceea ce vor bărbaţii să vadă, femeile îşi bat capul cu ceea ce vor să vadă ele. În oglindă.
Şi tonele de reviste glossy, miile de reclame TV, sutele de filme hollywoodiene, zecile de vedete care umblă (sau nu) pe covoare roşii te brainwaşuiesc de nu te vezi.
Ai şi cea mai mică curbă în siluetă? Află cât mai curând cum obţii viza de şedere permanentă într-un stat african. Ăia o să te venereze ca pe o adevărată zeiţă a fecundităţii ce eşti. Pe vechiul continent nu eşti bună decât să apari în reclamele la Dove. Alea în care zici că nu-ţi pasă.
Ai de la Mama Natură o piele care se încăpăţânează să rămână albă, oricât de mult ţi-ai investi tu fondurile în prăjeală la solare trendy? Give it up. Pe vremea lui Scarlett O’Hara ai fi fost de o frumuseţe răpitoare, şi albul pielii ţi-ar fi fost apărat de sclave invidioase, cu umbreluţe dantelate. La noi, poţi maxim să încerci autobronzantele de la Piz Buin, pe care o să dai o trăsură de bani. Sau pe alea de la Avon, şi să ieşi în dungi.
Eşti una dintre cele 9 din 10 femei care au celulită sau vergeturi? Sincer, nu ştiu nici un loc pe Terra unde să existe un cult al celulitei, aşa că eşti hopeless. Continuă să îmbogăţeşti industria producătoare de cremuţe, alifii, geluri, scruburi, uleiuri şi ceaiuri anti-celulitice, şi ajut-o pe maseuza ta să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în Bali. S-a demonstrat clinic (vorba ăstora cu cremăria lor) că celulita şi vergeturile nu dispar niciodată.
Partea care te-ar putea face să realizezi că zbaterile astea nu sunt comune doar femeilor de rând, e să urmăreşti puţin cum se dau individele din Cetatea Filmului de ceasul morţii, să dea jos kilu’, ca să primească rolu’. Nicole Ritchie are 36 de kilograme (!), la 1.64, şi încă i se pare că mai are de unde “da jos”. Kirsten Dunst avea nişte picioare frumoase în “Spiderman”. Acum umblă pe două scândurele paralele, la fel ca şi Ana Kurnikova, care m-a şocat prin dispariţia formelor ei armonioase. Lui Kate Bosworth îi iese clavicula într-un mod ciudat, după ce “a coborât” de la 56 de kilograme, la 45. Beyoncee a slăbit recent 9 kilograme în două luni. Pentru ultimul ei film, spune purtătorul ei de cuvânt. Cum să nu!
După ce le vezi pe femeile astea frumoase, pline de succes şi admirate de jumătate de populaţia masculină şi feminină a globului, începi să te întrebi, cui ce-i iese din promovarea asta stupidă şi extrem de intensă a unor dimensiuni liliputane?
Şi apoi răsfoieşti o revistă de cosmetice şi vezi incredibilele promoţii la creme care scad în centimetri; dai pe canalul de tele-shopping şi afli ce minuni fac stepper-ele de ultimă generaţie; intri în super-market şi de pe raft îţi zâmbesc sticluţele de suc 100% fără zahăr, brânzica degresată sau păinea neagră cu seminţe de grâu, orz, ovâz, bonsai şi toate cele; primeşti în cutiuţa poştală reclame la ultimul salon de cosmetică deschis în cartier, cu preţuri promoţionale la vacuum-shaper şi masaj de slăbit; afli de la o prietenă că tocmai şi-a făcut abonament la “gym”, şi citeşti în ziare că bestseler-ul lunii în State e o carte despre “Cum slăbim pe culori?”.
Quod erat demonstrandum.
Următorul link nu este recomandat persoanelor care cred în perfecţiunea deplină a imaginilor vehiculate de reviste, celor care şi-au ales o vedetă ca standard absolut de frumuseţe, fanilor lui Beyonce, Vivica A. Fox, Halle Berry şi Alicia Keys. Şi mai ales suferinzilor de inimă. Precizez că imaginile originale sunt netrucate şi aparţin fotografului Glenn Feron.
Link
miercuri, 8 noiembrie 2006
Inimi…împietrite
Azi am vizitat Biserica “Sfânta Cruce” din Varşovia, faimoasă pentru faptul că adăposteşte inima compozitorului Frederik Chopin. Clădirea, ca şi decoraţiile interioare, mi-a adus aminte de Biserica “Sfânta Maria” din Cracovia. Pereţi foarte albi, altar impozant şi aurit, icoane care acoperă un perete întreg.
Aşteptam curioasă să văd cum arată urna care conţinea inima lui Chopin. Aurită şi ea? De marmură? De bronz? Cu un citat din testamentul lui dedesubt? Apropo de testament, eu încă am o mare reţinere. Am înţeles că acolo, Chopin a specificat că vrea ca inima lui să fie dusă în Polonia. Dar dacă a spus omul ceva de genul .” Chiar şi după moartea mea, inima mea va rămâne mereu în frumoasa Polonie”, şi polonezii- ţup! s-au grăbit să-i mute cordul? Sau dacă a spus :” După ce mor, duceţi-mi inima în Polonia.”, ştiut fiind faptul că (să zicem) îi spunea pianului “inima mea!”, şi polonezii- ţup! au sărit să –i scoată corasonul? Întreb şi eu.
Am rămas şocată când mi s-a arătat o coloană foarte mare (ca diametru), pe care era o placă memorială cu portretul lui Chopin. Da! Oricât de bolnav ar suna, polonezii i-au zidit inima în interiorul peretelui! Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit, pe alte asemenea coloane sau pe pereţi, plăci memoriale asemănătoare, bineînţeles cu alte nume. Am aflat, cu această ocazie, că, din metru în metru, în interiorul zidurilor edificiului, “plutesc” în formol multe inimi celebre. Am trecut pe lângă cea a scriitorului polonez laureat cu Nobel, Raymonta.
Poate Chopin cu dorinţa lui neobişnuită a fost un trend-setter. Poate lumea s-a gândit, pur şi simplu, să nu-l lase singur. Oricare ar fi motivul, “Sfânta Cruce” e un loc foarte…inimos.
Azi am vizitat Biserica “Sfânta Cruce” din Varşovia, faimoasă pentru faptul că adăposteşte inima compozitorului Frederik Chopin. Clădirea, ca şi decoraţiile interioare, mi-a adus aminte de Biserica “Sfânta Maria” din Cracovia. Pereţi foarte albi, altar impozant şi aurit, icoane care acoperă un perete întreg.
Aşteptam curioasă să văd cum arată urna care conţinea inima lui Chopin. Aurită şi ea? De marmură? De bronz? Cu un citat din testamentul lui dedesubt? Apropo de testament, eu încă am o mare reţinere. Am înţeles că acolo, Chopin a specificat că vrea ca inima lui să fie dusă în Polonia. Dar dacă a spus omul ceva de genul .” Chiar şi după moartea mea, inima mea va rămâne mereu în frumoasa Polonie”, şi polonezii- ţup! s-au grăbit să-i mute cordul? Sau dacă a spus :” După ce mor, duceţi-mi inima în Polonia.”, ştiut fiind faptul că (să zicem) îi spunea pianului “inima mea!”, şi polonezii- ţup! au sărit să –i scoată corasonul? Întreb şi eu.
Am rămas şocată când mi s-a arătat o coloană foarte mare (ca diametru), pe care era o placă memorială cu portretul lui Chopin. Da! Oricât de bolnav ar suna, polonezii i-au zidit inima în interiorul peretelui! Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit, pe alte asemenea coloane sau pe pereţi, plăci memoriale asemănătoare, bineînţeles cu alte nume. Am aflat, cu această ocazie, că, din metru în metru, în interiorul zidurilor edificiului, “plutesc” în formol multe inimi celebre. Am trecut pe lângă cea a scriitorului polonez laureat cu Nobel, Raymonta.
Poate Chopin cu dorinţa lui neobişnuită a fost un trend-setter. Poate lumea s-a gândit, pur şi simplu, să nu-l lase singur. Oricare ar fi motivul, “Sfânta Cruce” e un loc foarte…inimos.
Politeţe
Mă enervează până la disperare cei care, în tramvaie, metrouri sau autobuze, cu cel mai indiferent aer din lume, se binoclează la revista sau ziarul din mâna ta. Şi atunci când, mărinimos, întinzi ziarul şi înspre ei, se arată ofensaţi. Nu, nu ei erau cei care se girăfeau adineaori în foaia ta.
Eu recunosc deschis că mă mai atrage privirea şi înspre ziarele altor oameni. Dar dacă mă uit peste umărul lor, mă uit drept şi fără reţineri, nu ca un hoţ de cai. Bineînţeles, nu mă apropii de sfera lor intimă, ci mă menţin în cea personală. Cu toate acestea, nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi întindă vreunul ziarul. Până azi.
Eram în 22, alături de un domn cu o imensă căciulă rusească , şi mă uitam la revista din mâna lui. La un moment-dat, a ridicat privirea. I-am zâmbit. Şi mi-a spus ceva (orice mi se spune în poloneză e “ceva”), după care mi-a întins revista. Nu-mi venea să cred. Oare cum se spune în poloneză “Mă uitam doar la poze?”
Mă enervează până la disperare cei care, în tramvaie, metrouri sau autobuze, cu cel mai indiferent aer din lume, se binoclează la revista sau ziarul din mâna ta. Şi atunci când, mărinimos, întinzi ziarul şi înspre ei, se arată ofensaţi. Nu, nu ei erau cei care se girăfeau adineaori în foaia ta.
Eu recunosc deschis că mă mai atrage privirea şi înspre ziarele altor oameni. Dar dacă mă uit peste umărul lor, mă uit drept şi fără reţineri, nu ca un hoţ de cai. Bineînţeles, nu mă apropii de sfera lor intimă, ci mă menţin în cea personală. Cu toate acestea, nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi întindă vreunul ziarul. Până azi.
Eram în 22, alături de un domn cu o imensă căciulă rusească , şi mă uitam la revista din mâna lui. La un moment-dat, a ridicat privirea. I-am zâmbit. Şi mi-a spus ceva (orice mi se spune în poloneză e “ceva”), după care mi-a întins revista. Nu-mi venea să cred. Oare cum se spune în poloneză “Mă uitam doar la poze?”
marți, 7 noiembrie 2006
Eu pe cine pun ştampila?
Au dispărut de pe panoul din colţ pupăcioşii care făceau reclamă la gumă de mestecat.
A dispărut şi individul care semăna cu bucătarul Petrică şi care te invita să-i guşti delicioasa lasagna cu spanac.
Au dispărut şi promoţiile la cârnăciori şi la Pamperşi.
Mă simt ca-n 1984, al lui Orwell.
Au răsărit peste noapte, în schimb, pe toate panourile publicitare, feţele demne ale viitorilor primari ai Vaşoviei. Weekend-ul ăsta sunt alegeri locale în Vaşovia siti.
Rodzina
A apărut în locul unei reclame la bomboane de tuse cu aromă de măceşe.
Seamănă cu tipul de la Blend-a-med care spune că Asociaţia Mondială a Medicilor Stomatologici recomandă nu-ştiu-ce.
Are o soţie care poate să se dea oricând drept fiica cea mare.
Are numărul ideal de copii, în combinaţia ideală (una bucată fată la una bucată băiat).
E tatăl perfect. Priviţi doar cum îşi ţine suspendat feciorul, şi cum ţine la pieptu-i iubitor păturica preferată a odraslei.
E soţul perfect. Poate consoarta nu-si arată vârsta şi pentru că întinereşte văzând cu ochii primind flori zilnic. Ultimul trandafir primit l-a şi uitat, de altfel, în mână la poze.
Dacă nu-i iese “şusta” cu campania, poate oricând să se reprofileze pe reclame la mobilă sau la reviste protestante, care ilustrează fericirea din viaţa de apoi.
Marcinkiewicz
A apărut în locul bucătarului Petrică, cel cu lasagna.
E reprezentantul partidului de la putere, PiS.
Îşi ţine buzele pungă. Îşi reprimă oare un zâmbet anticipativ? Nu-i place nici lui lasagna cu spanac? Sau poate e Pissed off?
S-a fotografiat pe fundal cu cele mai occidentale clădiri din Varşovia şi cu Palatul Culturii. De ce? Poate nu are soţie cu figură de zâna cea bună şi vlăstarele nu mai sunt la vârsta la care aveau păturică.
Dacă nu-i iese “şusta” cu alegerile, se poate reprofila pe reclame tip “Give PiSs a chance”. Ştiţi unde le găsiţi.
Borowski
A apărut în locul unei reclame la neoane ecologice.
Din galeria portretelor celebre, lui i-ar reveni, fără doar şi poate, rolul bunicului protector.
Afişează aceeaşi sobrietate vestimentară ca şi Marcinkiewicz, dar nu-şi poate ascunde zâmbetul afectuos către toţi iubiţii lui alegători.
Promite un nou plan al Varşoviei. Va lungi metroul? Va înfiinţa noi universităţi? Va deschide noi parcuri? Nimic nu transpare din zâmbetul lui misterios de Mona Lisa.
Dacă nu-i iese “şusta” cu primăria, poate avea un succes nebun la scris cărţi pentru copii.
Bineînţeles că mai sunt mulţi candidaţi. Eu vi i-am descris doar pe cei care şi-au proptit afişele pe panourile de pe strada mea.
Şi nu mă interesează cine iese “President of Warsow” (cum sună titulatura în limba engleză), atât timp cât reapar reclamele la crenvuşti. Şi la lasagna cu spanac. Cred că o să merg s-o încerc…
Au dispărut de pe panoul din colţ pupăcioşii care făceau reclamă la gumă de mestecat.
A dispărut şi individul care semăna cu bucătarul Petrică şi care te invita să-i guşti delicioasa lasagna cu spanac.
Au dispărut şi promoţiile la cârnăciori şi la Pamperşi.
Mă simt ca-n 1984, al lui Orwell.
Au răsărit peste noapte, în schimb, pe toate panourile publicitare, feţele demne ale viitorilor primari ai Vaşoviei. Weekend-ul ăsta sunt alegeri locale în Vaşovia siti.
Rodzina
A apărut în locul unei reclame la bomboane de tuse cu aromă de măceşe.
Seamănă cu tipul de la Blend-a-med care spune că Asociaţia Mondială a Medicilor Stomatologici recomandă nu-ştiu-ce.
Are o soţie care poate să se dea oricând drept fiica cea mare.
Are numărul ideal de copii, în combinaţia ideală (una bucată fată la una bucată băiat).
E tatăl perfect. Priviţi doar cum îşi ţine suspendat feciorul, şi cum ţine la pieptu-i iubitor păturica preferată a odraslei.
E soţul perfect. Poate consoarta nu-si arată vârsta şi pentru că întinereşte văzând cu ochii primind flori zilnic. Ultimul trandafir primit l-a şi uitat, de altfel, în mână la poze.
Dacă nu-i iese “şusta” cu campania, poate oricând să se reprofileze pe reclame la mobilă sau la reviste protestante, care ilustrează fericirea din viaţa de apoi.
Marcinkiewicz
A apărut în locul bucătarului Petrică, cel cu lasagna.
E reprezentantul partidului de la putere, PiS.
Îşi ţine buzele pungă. Îşi reprimă oare un zâmbet anticipativ? Nu-i place nici lui lasagna cu spanac? Sau poate e Pissed off?
S-a fotografiat pe fundal cu cele mai occidentale clădiri din Varşovia şi cu Palatul Culturii. De ce? Poate nu are soţie cu figură de zâna cea bună şi vlăstarele nu mai sunt la vârsta la care aveau păturică.
Dacă nu-i iese “şusta” cu alegerile, se poate reprofila pe reclame tip “Give PiSs a chance”. Ştiţi unde le găsiţi.
Borowski
A apărut în locul unei reclame la neoane ecologice.
Din galeria portretelor celebre, lui i-ar reveni, fără doar şi poate, rolul bunicului protector.
Afişează aceeaşi sobrietate vestimentară ca şi Marcinkiewicz, dar nu-şi poate ascunde zâmbetul afectuos către toţi iubiţii lui alegători.
Promite un nou plan al Varşoviei. Va lungi metroul? Va înfiinţa noi universităţi? Va deschide noi parcuri? Nimic nu transpare din zâmbetul lui misterios de Mona Lisa.
Dacă nu-i iese “şusta” cu primăria, poate avea un succes nebun la scris cărţi pentru copii.
Bineînţeles că mai sunt mulţi candidaţi. Eu vi i-am descris doar pe cei care şi-au proptit afişele pe panourile de pe strada mea.
Şi nu mă interesează cine iese “President of Warsow” (cum sună titulatura în limba engleză), atât timp cât reapar reclamele la crenvuşti. Şi la lasagna cu spanac. Cred că o să merg s-o încerc…
luni, 6 noiembrie 2006
Douăzeci de lucruri
…pe care nu vroiaţi să le ştiţi
…sau care n-o să vă folosească niciodată
…despre Varşovia
1. In Polonia sunt 7,5 milioane de câini. În Varşovia sunt 500 de mii.
2. Pink Service-ul în Varşovia are numărul 825 39 11.
3. Ciorbă de sfeclă se spune :”Barszcz czerwony z pasztecikem”
4. În Varşovia se fumează kompot, un derivat al opiumului, produs local.
5. Toaletele sunt marcate cu un triunghi pentru bărbaţi şi cu un cerc pentru femei.
6. Poţi să îţi rezervi o cameră în el sau să îl fumezi. Sobieski e pretutindeni.
7. “Kategoria 1” înseamnă restaurant de lux. “Kategoria 4” e deja infect.
8. Se spune că pe smocul de iarbă din fiecare sticlă de vodkă “Zubrowka” a urinat cel puţin un bizon.
9. “WProst” se vinde bine la chioşcuri şi e liberal.
10. Pe 30 noiembrie (de Sf. Andrei) ţi se citeşte norocul, turnând ceară sau plumb topit pe hârtie.
11. Anticoncepţonalele sunt prescrise doar femeilor căsătorite, din cauza catolicismului conservator, şi a natalităţii reduse.
12. Cele mai sigure firme de taxi (a se citi non-jefuitori) sunt Sawa, Volfra şi Bialy.
13. Praga e un district al Varşoviei. La fel şi Ursus.
14. Metroul are o singură linie cu 12 staţii.
15. Trei zile în august, patronii de cafenele, restaurante şi baruri îşi închid localurile, în semn de protest faţă de inactivitatea poliţiei împotriva Mafiei locale, care de multe ori le ameninţă afacerile.
16. Aici s-a născut Marie Curie, un bun exemplu al sindromului “persoana faimoasa/ polonez anonim”. Un alt exemplu e Joseph Conrad.
17. Vechiul zlot nu se mai foloseşte, aşa că nu e indicat să accepţi o bancnotă pe care scrie “Proletariat”.
18. Copiii sub patru ani călătoresc gratuit pe trenuri, dar nu au voie să ocupe un loc.
19. S-a încerat reducerea la tăcere a unui faimos critic de artă polonez, care afirmă că tablourile de Titian, Caravaggio, Cranach, van Dyck, Van Gogh, Rubens şi Rembrandt, expuse la muzeul “Papa Ioan Paul al II-lea”, sunt falsuri.
20. La barul Czternastka, tejgheaua e o imensă bucată dintr-un pian.
…pe care nu vroiaţi să le ştiţi
…sau care n-o să vă folosească niciodată
…despre Varşovia
1. In Polonia sunt 7,5 milioane de câini. În Varşovia sunt 500 de mii.
2. Pink Service-ul în Varşovia are numărul 825 39 11.
3. Ciorbă de sfeclă se spune :”Barszcz czerwony z pasztecikem”
4. În Varşovia se fumează kompot, un derivat al opiumului, produs local.
5. Toaletele sunt marcate cu un triunghi pentru bărbaţi şi cu un cerc pentru femei.
6. Poţi să îţi rezervi o cameră în el sau să îl fumezi. Sobieski e pretutindeni.
7. “Kategoria 1” înseamnă restaurant de lux. “Kategoria 4” e deja infect.
8. Se spune că pe smocul de iarbă din fiecare sticlă de vodkă “Zubrowka” a urinat cel puţin un bizon.
9. “WProst” se vinde bine la chioşcuri şi e liberal.
10. Pe 30 noiembrie (de Sf. Andrei) ţi se citeşte norocul, turnând ceară sau plumb topit pe hârtie.
11. Anticoncepţonalele sunt prescrise doar femeilor căsătorite, din cauza catolicismului conservator, şi a natalităţii reduse.
12. Cele mai sigure firme de taxi (a se citi non-jefuitori) sunt Sawa, Volfra şi Bialy.
13. Praga e un district al Varşoviei. La fel şi Ursus.
14. Metroul are o singură linie cu 12 staţii.
15. Trei zile în august, patronii de cafenele, restaurante şi baruri îşi închid localurile, în semn de protest faţă de inactivitatea poliţiei împotriva Mafiei locale, care de multe ori le ameninţă afacerile.
16. Aici s-a născut Marie Curie, un bun exemplu al sindromului “persoana faimoasa/ polonez anonim”. Un alt exemplu e Joseph Conrad.
17. Vechiul zlot nu se mai foloseşte, aşa că nu e indicat să accepţi o bancnotă pe care scrie “Proletariat”.
18. Copiii sub patru ani călătoresc gratuit pe trenuri, dar nu au voie să ocupe un loc.
19. S-a încerat reducerea la tăcere a unui faimos critic de artă polonez, care afirmă că tablourile de Titian, Caravaggio, Cranach, van Dyck, Van Gogh, Rubens şi Rembrandt, expuse la muzeul “Papa Ioan Paul al II-lea”, sunt falsuri.
20. La barul Czternastka, tejgheaua e o imensă bucată dintr-un pian.
"Dă mai departe"
Mă întrebam chiar, când o să fiu şi eu "lepşuită" pe blog, că văd că e de bon-ton acum. Andreea, colega mea de apartament, a fost prima care m-a lepşuit virtual.
Să aleg două cărţi pe care le-aş recomanda întregului glob, sau cât mai multor persoane...
1. Aş fi spus fără să respir "De veghe în lanul de secară" a lui Salinger, pentru că rar am citit o carte scrisă cu atâta gingăşie sufletească, şi pentru că, la 15 ani, când am citit-o prima oară, mă identificam perfect cu revoltatul Holden Caulfield şi cu celebrul său " moaş-ta pe gheaţă". Şi întrebarea " Ce se întâmplă cu raţele ( din Central Park,n. Ina) când vine iarna?" mi se pare lait-motivul inocentei.
Totuşi, pentru că trăim într-o epocă în care adolescenţii "gustă" alt gen de literatură, recomand cu cea mai mare căldură " Ţap ispititor" al lui D.B.C. Pierre. Cartea vorbeşte depre masacrul de la liceul Colombine, America de plastic,sex, consumerism facil, şi imaginează o lume în care americanii de rând aleg, printr-un sistem tip "tele voting", care condamant la moarte va fi următorul sacrificat, în funcţie de cât de antipatic se face în show-ul tip BB organizat în închisoare. Pe puşti îl cheamă Gregory Little, şi are acelaşi umor şi naivitate ca şi personajul salingerian. Şi un limbaj tipic Americii secolului XXI. Brutal, dar totuşi candid.
2. Pe locul doi o să stea musai "Pendulul lui Foucault" al lui Umberto Eco. Pentru că am citit cartea asta de două ori, şi o să o mai citesc de vreo 3 ori, fără să-i percep toate sensurile. Pentru că am "pierdut" ore întregi traducând din latină moto-urile care mă fascinau, tocmai prin inaccesibilitatea lor. Pentru că atunci când vorbeşte despre templieri şi societăţi secrete, Eco te vrăjeşte, şi te face să te agăţi disperat de istorie, pentru a-ţi demonstra ţie însuţi că omul scrie doar ficţiune. Pentru că după ce o citeşti, Daniel Brown te amuză. Cel mult.
Dau şi eu nobila misiune culturală mai departe lui dude, fair_circle, smilla şi andru ( de la care aştept o super-mega recenzie for friends only, bien sur).
Mă întrebam chiar, când o să fiu şi eu "lepşuită" pe blog, că văd că e de bon-ton acum. Andreea, colega mea de apartament, a fost prima care m-a lepşuit virtual.
Să aleg două cărţi pe care le-aş recomanda întregului glob, sau cât mai multor persoane...
1. Aş fi spus fără să respir "De veghe în lanul de secară" a lui Salinger, pentru că rar am citit o carte scrisă cu atâta gingăşie sufletească, şi pentru că, la 15 ani, când am citit-o prima oară, mă identificam perfect cu revoltatul Holden Caulfield şi cu celebrul său " moaş-ta pe gheaţă". Şi întrebarea " Ce se întâmplă cu raţele ( din Central Park,n. Ina) când vine iarna?" mi se pare lait-motivul inocentei.
Totuşi, pentru că trăim într-o epocă în care adolescenţii "gustă" alt gen de literatură, recomand cu cea mai mare căldură " Ţap ispititor" al lui D.B.C. Pierre. Cartea vorbeşte depre masacrul de la liceul Colombine, America de plastic,sex, consumerism facil, şi imaginează o lume în care americanii de rând aleg, printr-un sistem tip "tele voting", care condamant la moarte va fi următorul sacrificat, în funcţie de cât de antipatic se face în show-ul tip BB organizat în închisoare. Pe puşti îl cheamă Gregory Little, şi are acelaşi umor şi naivitate ca şi personajul salingerian. Şi un limbaj tipic Americii secolului XXI. Brutal, dar totuşi candid.
2. Pe locul doi o să stea musai "Pendulul lui Foucault" al lui Umberto Eco. Pentru că am citit cartea asta de două ori, şi o să o mai citesc de vreo 3 ori, fără să-i percep toate sensurile. Pentru că am "pierdut" ore întregi traducând din latină moto-urile care mă fascinau, tocmai prin inaccesibilitatea lor. Pentru că atunci când vorbeşte despre templieri şi societăţi secrete, Eco te vrăjeşte, şi te face să te agăţi disperat de istorie, pentru a-ţi demonstra ţie însuţi că omul scrie doar ficţiune. Pentru că după ce o citeşti, Daniel Brown te amuză. Cel mult.
Dau şi eu nobila misiune culturală mai departe lui dude, fair_circle, smilla şi andru ( de la care aştept o super-mega recenzie for friends only, bien sur).
Imigrante ilegale in U.E.
Acum 10 zile, Polonia a trecut printr-o situaţie de criză internaţională. 1050 de imigrante ilegale au traversat râul de la graniţa Poloniei cu Bielorusia. După 3 zile, acestea au fost descoperite la o fermă de cai, unde se ascunseseră, şi au fost transportate în camioane, înapoi în ţara-mamă. Deşi nu au putut fi reţinute pentru interogatorii, se presupune că cele 1050 de vaci au poftit la (mai verdea) iarbă europeană...
Acum 10 zile, Polonia a trecut printr-o situaţie de criză internaţională. 1050 de imigrante ilegale au traversat râul de la graniţa Poloniei cu Bielorusia. După 3 zile, acestea au fost descoperite la o fermă de cai, unde se ascunseseră, şi au fost transportate în camioane, înapoi în ţara-mamă. Deşi nu au putut fi reţinute pentru interogatorii, se presupune că cele 1050 de vaci au poftit la (mai verdea) iarbă europeană...
sâmbătă, 4 noiembrie 2006
Cum mi-am programat eu cununia
- Alo? Bună ziua! Domnul Mândruţă?
- Da, săru'mâna. V-ascult!
Aşa a început aventura mea la Antena 1.
În prima zi mi s-a spus să fiu acolo la 9:30. Bineînţeles că m-am prezentat la 9, dar echipa mea plecase deja pe teren, la un accident pe DN1. Şi am rămas să casc ochii prin redacţie, să fac "muncă de birou". Am făcut şi eu ce fac toţi oamenii la ora aia. Mi-am luat o cafea de la automat, şi după ce am citit ştirile de pe Reuters, am intrat pe mess. Mă aşezasem la calculatorul Simonei Gherghe, după cum mi-am dat seama văzând wallpaperul. În poză avea o căciuliţă tiroleză şi zâmbea alături de o prietenă. Drăguţ.
Tot în primele câteva zile am şi intrat în contact direct cu lumea bună a Antenei. Adică am stat pe aceeaşi canapea jumătate de oră cu Simona Pătruleasa, inerval în care, bineînţeles i-am aruncat o privire gen Te ştiu de undeva? în timp ce răsfoiam plictisită un "Adevărul".
Pe Gabi Vrânceanu-Firea am întâlnit-o pe un coridor pustiu. Mi-a spus :"Bună!" şi mi-a zâmbit. Ooooooo! Deja auzeam bliţurile paparazzi-lor în jurul meu. The road to stardom, I tell you!
Cu Alessandra Stoicescu mă întâlneam tot timpul în cabina de montaj. Mă întreba dacă pot să îi împrumut un pix, sau o pereche de căşti. Cu o privire extatică, îi ofeream până şi scaunul de sub mine. Ce fac vedetele astea din tine...
Peste Vlad Petreanu şi Moise Guran dădeam tot timpul buzna când mă duceam să iau un fax pe care îl ceream, şi de fiecare dată îmi dădeau întietate! Marius Tucă mi-a ţinut odată uşa deschisă (da, ştiu, e un gentleman) iar pentru Adelin Petrişor am căutat odată la Arhive nişte imagini pentru un material.
Of course, cu timpul mi s-a calmat agitaţia maniacală stârnită de lucrul în comun cu atâtea persoane celebre. Am încetat să-mi mai sucesc gâtul după fustele satinate ale Mihaelei Rădulescu sau după cravatele portocalii (vă jur!) ale lui Lucian Mândruţă. Tot cu timpul, oamenii au început să mă cunoască. Am început chiar o muncă productivă (deci adio mess!), şi m-am făcut cât am putut de utilă. Unora, indispensabilă. Cu băieţii de la montaj mă mai certam când îmi încurcau castele şi îmi mâncau Fornetti, iar doamnele de la Arhive ştiau că de fiecare dată cer imagini imposibile, gen: "cumnata Cămătarilor după gratii" sau "mascaţi spărgând uşă noaptea, fără timing în cadru, şi eventual cu ţigănci, nu ţigani".
Am fost pe teren la multe reportaje interesante, unori luând inerviuri unor "somităţi", sau aşteptând cu orele să iasă un cadavru de la morgă (promit să v-o povestesc pe asta, că e bestială). Însă unul dintre cele mai amuzante reportaje pe caree l-am făcut a fost unul cu camera ascunsă şi sub acoperire.
Subiect: Din exces de zel, unele biserici din Capitală percep supra-taxe la botezuri şi la nunţi, încălcând astfel regulametul oficial al Bisericii Ortodoxe.
Scenariu: Eu, mireasă de la ţară, vin cu năşica joi după-amiază la biserică, să aranjăm pentru un dublu eveniment, nuntă şi botez, duminică. Idealul era să reuşim să demonstrăm că, cu puţină bunăvoinţă, poţi fi strecurat şi într-un program supra-aglomerat. Mai vroiam de asemenea să aflăm cum se justifică preţurile piperate.
Locaţie: Trei dintre cele mai "populare" biserici bucureştene , Caşin, Sf. Elefterie şi Sf. Spiridon cel Nou, precum şi două biserici "de cartier", fără pretenţii.
Caşin. Vorbim cu femeia care se ocupă de contabilitate şi administraţie, în lipsa preotului.
-Dar bine, cum vine asta, duminica asta? Programările se fac şi cu luni de zile înainte! se cruceşte femeia.
-Ştiţi, finuţa mea e de la ţară. N-a mai fost în Bucureşti şi nu prea ştie.
Femeia se uită la mine cum m-aş uita eu la un poliţist necorupt. Perplexă.
Eu pun pe faţă cel mai tâmp zâmbet şi discuţia continuă.
-Ştim că am venit foarte târziu, dar suntem oameni cu credinţă, spune binevoitoare Teo. Şi sperăm să putem rezolva cumva, cu un ajutor la sfântul lăcaş, eventual...
-Dumnezeu îi ajută mereu pe cei cu credinţă! a conchis femeia.
Şi credinţa, sau cele 7 milioane promise mi-au asigurat fericirea pentru duminica ce urma. Am fost progamaţi la 17, între nunta de la 16 şi cea de la 17:30, care a fost amânată cu jumătate de oră. Deh, nu toţi au credinţa mare...
Sfântul Elefetrie. Acelaşi dialog, mai multă credinţă, dar şi mai multă generozitate. Pentru doar 9 milioane ni se pun la dispoziţie 4 preoţi, nu doar doi ca la Caşin, dar şi corul Operei Române, care se pare că, în timpul liber, trece podul şi umple de triluri imensa clădire. Vrem, vrem!
Sfântul Spiridon cel Nou. Aici, năşica n-a mai putut să intre. Fusese locul în care s-a măritat şi ea, cu ceva timp în urmă, şi preotul încă o ţinea minte după scandalul pe care îl făcuse. Am intrat doar eu şi "tata", şoferul nostru. Pentru suma de 13 milioane ni s-a promis un preot care "seamănă cu Mântuitorul", un cor de 30 de persoane, şi cea mai frumoasă oficiere de slujbă. Şi ni s-a făcut loc în program, pentru că eram oameni cu credinţă. Am găsit aici nişte discuţii foarte interesante între viitoare mirese cu privire la taxele percepute la această biserică.
Bisericile de cartier ne-au cerut suma de 1 milion de lei. Bineînţeles că am insistat să dăm mai mult, şi atunci ni s-a spus că putem contribui cu cât putem. În plus, acolo am fost şi inspectată mai de aproape. Mi s-au dat sfaturi în legătură cu fericitul eveniment şi am fost compătimită pentru că mă căsătoresc de-acum, deşi arăt ca o "fetiţă". Oamenii ăia mi-au ajuns la suflet. Serios.
Şi dacă înainte să-mi citiţi postul credeaţi că o căsătorie religiosă presupune doar emoţii, rochie albă, lumânări şi "Da-uri" spuse răspicat, think again. Presupune şi multă ...credinţă.
- Alo? Bună ziua! Domnul Mândruţă?
- Da, săru'mâna. V-ascult!
Aşa a început aventura mea la Antena 1.
În prima zi mi s-a spus să fiu acolo la 9:30. Bineînţeles că m-am prezentat la 9, dar echipa mea plecase deja pe teren, la un accident pe DN1. Şi am rămas să casc ochii prin redacţie, să fac "muncă de birou". Am făcut şi eu ce fac toţi oamenii la ora aia. Mi-am luat o cafea de la automat, şi după ce am citit ştirile de pe Reuters, am intrat pe mess. Mă aşezasem la calculatorul Simonei Gherghe, după cum mi-am dat seama văzând wallpaperul. În poză avea o căciuliţă tiroleză şi zâmbea alături de o prietenă. Drăguţ.
Tot în primele câteva zile am şi intrat în contact direct cu lumea bună a Antenei. Adică am stat pe aceeaşi canapea jumătate de oră cu Simona Pătruleasa, inerval în care, bineînţeles i-am aruncat o privire gen Te ştiu de undeva? în timp ce răsfoiam plictisită un "Adevărul".
Pe Gabi Vrânceanu-Firea am întâlnit-o pe un coridor pustiu. Mi-a spus :"Bună!" şi mi-a zâmbit. Ooooooo! Deja auzeam bliţurile paparazzi-lor în jurul meu. The road to stardom, I tell you!
Cu Alessandra Stoicescu mă întâlneam tot timpul în cabina de montaj. Mă întreba dacă pot să îi împrumut un pix, sau o pereche de căşti. Cu o privire extatică, îi ofeream până şi scaunul de sub mine. Ce fac vedetele astea din tine...
Peste Vlad Petreanu şi Moise Guran dădeam tot timpul buzna când mă duceam să iau un fax pe care îl ceream, şi de fiecare dată îmi dădeau întietate! Marius Tucă mi-a ţinut odată uşa deschisă (da, ştiu, e un gentleman) iar pentru Adelin Petrişor am căutat odată la Arhive nişte imagini pentru un material.
Of course, cu timpul mi s-a calmat agitaţia maniacală stârnită de lucrul în comun cu atâtea persoane celebre. Am încetat să-mi mai sucesc gâtul după fustele satinate ale Mihaelei Rădulescu sau după cravatele portocalii (vă jur!) ale lui Lucian Mândruţă. Tot cu timpul, oamenii au început să mă cunoască. Am început chiar o muncă productivă (deci adio mess!), şi m-am făcut cât am putut de utilă. Unora, indispensabilă. Cu băieţii de la montaj mă mai certam când îmi încurcau castele şi îmi mâncau Fornetti, iar doamnele de la Arhive ştiau că de fiecare dată cer imagini imposibile, gen: "cumnata Cămătarilor după gratii" sau "mascaţi spărgând uşă noaptea, fără timing în cadru, şi eventual cu ţigănci, nu ţigani".
Am fost pe teren la multe reportaje interesante, unori luând inerviuri unor "somităţi", sau aşteptând cu orele să iasă un cadavru de la morgă (promit să v-o povestesc pe asta, că e bestială). Însă unul dintre cele mai amuzante reportaje pe caree l-am făcut a fost unul cu camera ascunsă şi sub acoperire.
Subiect: Din exces de zel, unele biserici din Capitală percep supra-taxe la botezuri şi la nunţi, încălcând astfel regulametul oficial al Bisericii Ortodoxe.
Scenariu: Eu, mireasă de la ţară, vin cu năşica joi după-amiază la biserică, să aranjăm pentru un dublu eveniment, nuntă şi botez, duminică. Idealul era să reuşim să demonstrăm că, cu puţină bunăvoinţă, poţi fi strecurat şi într-un program supra-aglomerat. Mai vroiam de asemenea să aflăm cum se justifică preţurile piperate.
Locaţie: Trei dintre cele mai "populare" biserici bucureştene , Caşin, Sf. Elefterie şi Sf. Spiridon cel Nou, precum şi două biserici "de cartier", fără pretenţii.
Caşin. Vorbim cu femeia care se ocupă de contabilitate şi administraţie, în lipsa preotului.
-Dar bine, cum vine asta, duminica asta? Programările se fac şi cu luni de zile înainte! se cruceşte femeia.
-Ştiţi, finuţa mea e de la ţară. N-a mai fost în Bucureşti şi nu prea ştie.
Femeia se uită la mine cum m-aş uita eu la un poliţist necorupt. Perplexă.
Eu pun pe faţă cel mai tâmp zâmbet şi discuţia continuă.
-Ştim că am venit foarte târziu, dar suntem oameni cu credinţă, spune binevoitoare Teo. Şi sperăm să putem rezolva cumva, cu un ajutor la sfântul lăcaş, eventual...
-Dumnezeu îi ajută mereu pe cei cu credinţă! a conchis femeia.
Şi credinţa, sau cele 7 milioane promise mi-au asigurat fericirea pentru duminica ce urma. Am fost progamaţi la 17, între nunta de la 16 şi cea de la 17:30, care a fost amânată cu jumătate de oră. Deh, nu toţi au credinţa mare...
Sfântul Elefetrie. Acelaşi dialog, mai multă credinţă, dar şi mai multă generozitate. Pentru doar 9 milioane ni se pun la dispoziţie 4 preoţi, nu doar doi ca la Caşin, dar şi corul Operei Române, care se pare că, în timpul liber, trece podul şi umple de triluri imensa clădire. Vrem, vrem!
Sfântul Spiridon cel Nou. Aici, năşica n-a mai putut să intre. Fusese locul în care s-a măritat şi ea, cu ceva timp în urmă, şi preotul încă o ţinea minte după scandalul pe care îl făcuse. Am intrat doar eu şi "tata", şoferul nostru. Pentru suma de 13 milioane ni s-a promis un preot care "seamănă cu Mântuitorul", un cor de 30 de persoane, şi cea mai frumoasă oficiere de slujbă. Şi ni s-a făcut loc în program, pentru că eram oameni cu credinţă. Am găsit aici nişte discuţii foarte interesante între viitoare mirese cu privire la taxele percepute la această biserică.
Bisericile de cartier ne-au cerut suma de 1 milion de lei. Bineînţeles că am insistat să dăm mai mult, şi atunci ni s-a spus că putem contribui cu cât putem. În plus, acolo am fost şi inspectată mai de aproape. Mi s-au dat sfaturi în legătură cu fericitul eveniment şi am fost compătimită pentru că mă căsătoresc de-acum, deşi arăt ca o "fetiţă". Oamenii ăia mi-au ajuns la suflet. Serios.
Şi dacă înainte să-mi citiţi postul credeaţi că o căsătorie religiosă presupune doar emoţii, rochie albă, lumânări şi "Da-uri" spuse răspicat, think again. Presupune şi multă ...credinţă.
Metode imbatabile de agăţat
Da, băieţii cresc în înălţime şi în numărul de la pantof. În cele mai nefericite cazuri cresc şi în diametru. În rest, old habits die hard , vorba americanilor. Următoarele experienţe, din nefericire personale, sunt concludente:
Tabără în clasa a IV-a :
El: Alege un număr între 1 şi 10!
Eu: 5!
El: Nu era ăla, ai pierdut! Acum trebuie să te dezbraci ca pedeapsă.
Crăciun la mine acasă. Tip venit cu un grup de colindători.
El: Auzi, nu te supăra, ai cumva o poză recentă cu tine?
Eu: Nu, de ce?
El: Ca să-i arăt Moşului ce-mi doresc de Crăciun!
Curs de engleză. Tip pe rândul de bănci din faţa mea.
El:(întorcându-se) Scuză-mă, vorbeai cum mine?
Eu: Nu. Nu ţi-am spus nimic.
El: Există un început pentru orice! (zâmbet sugestiv)
La plimbare cu câinele, seara, cand stăteam in Colentina.
El (oprindu-se să mângâie dulăul): Frumos căţel! Ce număr de telefon are?
Eu (privind zăpăcită):.......
Câinele se smuceşte şi începe să-l latre.
Eu: Vezi, nu trebuia să pomeneşti asta! E furios că încă nu şi a găsit mobilul pierdut!
Needless to say, nici unul nu mi-a cucerit corasonul pretenţios. Câte mofturi mai pot avea şi eu uneori în cap!
Da, băieţii cresc în înălţime şi în numărul de la pantof. În cele mai nefericite cazuri cresc şi în diametru. În rest, old habits die hard , vorba americanilor. Următoarele experienţe, din nefericire personale, sunt concludente:
Tabără în clasa a IV-a :
El: Alege un număr între 1 şi 10!
Eu: 5!
El: Nu era ăla, ai pierdut! Acum trebuie să te dezbraci ca pedeapsă.
Crăciun la mine acasă. Tip venit cu un grup de colindători.
El: Auzi, nu te supăra, ai cumva o poză recentă cu tine?
Eu: Nu, de ce?
El: Ca să-i arăt Moşului ce-mi doresc de Crăciun!
Curs de engleză. Tip pe rândul de bănci din faţa mea.
El:(întorcându-se) Scuză-mă, vorbeai cum mine?
Eu: Nu. Nu ţi-am spus nimic.
El: Există un început pentru orice! (zâmbet sugestiv)
La plimbare cu câinele, seara, cand stăteam in Colentina.
El (oprindu-se să mângâie dulăul): Frumos căţel! Ce număr de telefon are?
Eu (privind zăpăcită):.......
Câinele se smuceşte şi începe să-l latre.
Eu: Vezi, nu trebuia să pomeneşti asta! E furios că încă nu şi a găsit mobilul pierdut!
Needless to say, nici unul nu mi-a cucerit corasonul pretenţios. Câte mofturi mai pot avea şi eu uneori în cap!
Să trăiască naşu' mare!
M-am uitat azi în numărul din octombrie al lui Glamour, care se autointitulează Britain's No 1 Women's Magazine. La formatul gigant de 424 de pagini, şi la preţul piperat (da, ştiu, nu se pune că astea de aici au adaos comercial mare că-s importate...în fine), "tremuram" de nerăbdare să citesc dedesubturile nunţii Christinei Aguilera, a cărei poveste suna foarte misterios pe coperta :
M-am uitat azi în numărul din octombrie al lui Glamour, care se autointitulează Britain's No 1 Women's Magazine. La formatul gigant de 424 de pagini, şi la preţul piperat (da, ştiu, nu se pune că astea de aici au adaos comercial mare că-s importate...în fine), "tremuram" de nerăbdare să citesc dedesubturile nunţii Christinei Aguilera, a cărei poveste suna foarte misterios pe coperta :
Christina's Wedding Secrets:
- The missing veil
- The mail bridesmaid
- Britney's shock gift!
Dragii mei! Până şi Libertatea când promite ştiri captivante, conţine cel puţin o combinaţie gen: sapă-zdrobit ţeasta, Monica Columbeanu- Mafia ţiganilor, travestitul Naomy- căsătorie civilă.
M-a iritat prezentarea nunţii X-tinei ca un fapt ieşit din comun, de o publicaţie care se laudă cu profesionalism şi cu nu ştiu ce premii obţinute pentru reportaje. Păi bine, dle', până şi penultima nuntă la care am asistat a fost mai amuzantă decât asta (detalii mai jos).
Vălul lipsă (care pe mine m-a dus cu gândul la Jane Eyre şi la scena în care nevasta nebună evadează din podul în care e ţinută ostatică şi rupe vălul logodnicei, în noaptea nunţii) a fost uitat de stylist nu ştiu unde, motiv pentru care a fost şi concediat. "Domnişorul de onoare" a fost un make-up artist gay (wow! persoane gay în anturajul lui Lady Marmalade) iar cadoul şocant a lui Britney a fost...ţineţi-vă respiraţia....o vază de cristal! Destrăbălata aia de Spears! Se vede că nu i-a trecut ciuda de pe vremea când şi ea şi Aguilera erau "muschetare" Mickey Mouse.O vază de cristal, zău aşa, cât de revoltător!
Măcar nunta la care am asistat eu (cum vă spuneam, penultima) a avut ingredientele unui box-office : acţiune, comedie, horror, chiar şi accente de musical. Şi chiar dacă s-a desfăşurat în plin mediu rural, a meritat drumul până la restaurantul-cămin-cultural .
Nefiind "tropotita-pe-potecă-kindda-gal" (singura "populară" pe care poate o dansez e Zdob şi Zdub), m-am baricadat cu Lia la cea-mai-în-fundul-fundului-sălii-masă-posibilă, de unde ai fi avut nevoie de o echipă de descarcerare să ne scoţi la o învârtită. Credeţi că au priceput mesajul? Da' de unde! S-au trezit câţiva dăştepţi să înlăture din cale băbuţele sugătoare de copănele şi copiii care goleau platourile cu prăjituri pe o rază de 500 de metri. Ehe! Dar şi noi aveam plan de rezervă! Am pus în acţiune viitoarea armă de distrugere în masă : privirea de oţel a mamei mele! Există zvonuri că ar putea declanşa o nouă glaciaţiune, atunci când te fixează cu ochii şi nu eşti pe lista ei de cadouri de Crăciun. Şi băieţii got the message. Am continuat seara cu Lia, liniştite, bând Cola cu vodkă şi amuzându-ne copios.
A urmat porţia de acţiune, atunci când doi nenorociţi au visat că pot fura mireasa. Mirele, un dulap uman, 5 pe 7, nu 4 pe 4, pe care costumul nupţial sta să pocnească şi care transpira ca un robinet cu garnitura defectă, nu prea era încântat de tradiţii & stuff. Omul avea nevoie de muiere să asigure buna desfăşurare a evenimentului. Aşa că atunci când a văzut trio-ul părăsind incinta, i-a alergat cu un urlet pe nefericiţii ăia doi, doritori, probabil, de o ladă de vin. King-Kong s-a întors cu Degeţica în palmă, iar "stricătorii de cănsnicii" duşi au fost. Încă am dubii în privinţa ţării în care au emigrat.
Momentele de horror le-am trăit atunci când, pe la jumătatea nopţii, femeile care serveau la mese, pesemne gustând şi ele din nenumăratele sticle şi sticluţe, au început să aducă bucatele pe ritmurile muzicii. Aşa m-am trezit cu un pui belit care valsa pe deasupra capui meu şi cu tortul care se rotea vultureşte ameninţând integritatea rochiţei mele lila.
Deşi la ultima nuntă la care am fost am rămas plăcut impresionată de decorul pastelat şi "înfundiţat", superba rochie a miresei cu broderie vişinie coborând pe talie (a cărei simplă "taxă de model unicat" a fost de 20 de milione de lei), şi mai ales de muzica excelentă (din perspectiva mea), nu m-am distrat la fel de tare ca la acest dezastru-în-lanţ-şi-în-serie.
Fiecare cu doza lui de sadism, da?
vineri, 3 noiembrie 2006
Pe post de later edit
Îmi cer scuze pentru totala mea lipsă de cunoştinţe sau talent în domeniul tehnic. Am realizat prea târziu de ce nu merg link-urile mele. Aşa că pentru a citi despre ciocolaterie daţi click aici şi pentru articolul din Dilema Veche click dincoace. Uof! Tot ce-am vrut eu de la viaţă a fost să am link-urile roz....
Îmi cer scuze pentru totala mea lipsă de cunoştinţe sau talent în domeniul tehnic. Am realizat prea târziu de ce nu merg link-urile mele. Aşa că pentru a citi despre ciocolaterie daţi click aici şi pentru articolul din Dilema Veche click dincoace. Uof! Tot ce-am vrut eu de la viaţă a fost să am link-urile roz....
Îmi place
Îmi place că ninge peste Varşovia cu fulgi cât rotocoalele de vată pe băţ, că strada e pustie şi gri.
Îmi place că ieri un tip m-a dus la un ceai şi amandine la cea mai veche ciocolaterie din Polonia, pentru că i-am spus pe stradă că are rucsacul deschis.
Îmi place că în jumătate de oră plec să-mi cumpăr dresuri lila şi verzi.
Îmi place de mor că sunt singură acasă, că pot face baie la trei dimineaţa (cum am făcut ieri), şi apoi să picur prin casă, în căutarea unui rest de turtă dulce.
Îmi place articolul ăsta despre blogging din Dilema Veche.
Îmi place că ascult pe repeat david grey, snow patrol şi goo goo dolls.
Îmi place că îmi notez pe post-its-uri reţete de supe şi instrucţiuni de pornire a centralei.
Îmi place că învăţ poloneza ca un şcolărel de clasa a II-a. Cocoţată în vârful patului, cu o mină foarte serioasă, cu o mână pe carte şi una în punga cu bomboane repet: "zero, jeden, dwa, trzy, cztery, piec, syesc, siedem, osiem, dziewiec, dziesiec".
Îmi place că voi mă citiţi.
Îmi place că ninge peste Varşovia cu fulgi cât rotocoalele de vată pe băţ, că strada e pustie şi gri.
Îmi place că ieri un tip m-a dus la un ceai şi amandine la cea mai veche ciocolaterie din Polonia, pentru că i-am spus pe stradă că are rucsacul deschis.
Îmi place că în jumătate de oră plec să-mi cumpăr dresuri lila şi verzi.
Îmi place de mor că sunt singură acasă, că pot face baie la trei dimineaţa (cum am făcut ieri), şi apoi să picur prin casă, în căutarea unui rest de turtă dulce.
Îmi place articolul ăsta despre blogging din Dilema Veche.
Îmi place că ascult pe repeat david grey, snow patrol şi goo goo dolls.
Îmi place că îmi notez pe post-its-uri reţete de supe şi instrucţiuni de pornire a centralei.
Îmi place că învăţ poloneza ca un şcolărel de clasa a II-a. Cocoţată în vârful patului, cu o mină foarte serioasă, cu o mână pe carte şi una în punga cu bomboane repet: "zero, jeden, dwa, trzy, cztery, piec, syesc, siedem, osiem, dziewiec, dziesiec".
Îmi place că voi mă citiţi.
joi, 2 noiembrie 2006
Ce aşteaptă un bărbat
Am primit ieri, mai în glumă, mai în serios, un link la un site amuzant, aş spune eu, în măsura în care, chiar dacă ocupă o poziţie fruntaşă în trafic la categoria "pagini personale" e doar sloppy sau mediocru pe alocuri, fără a conţine idei care să-ţi dinamiteze existenţa. Articolul ăsta, însă, pe care vă invit să-l citiţi dacă aveţi timp de pierdut, mi-a făcut maxilarul să-mi coboare cu câţiva centimetri.
Să ne înţelegem. Nu sunt una dintre acele feministe convinse care cred în utopia egalităţii perfecte şi realizabile între ying şi yang. De-aia sunt ying şi yang, să fie diferiţi, dar complementari. Însă un articol (destinat femeilor) şi redactat sub forma unui set de sfaturi de tipul "Femeia trebuie să..." şi "Femeia nu trebuie să..." a avut acelaşi efect asupra mea pe care l-ar avea un şut puternic în dosul unui leu care doarme în soarele savanei.
Să vă luminez, aşadar, dragele mele, pentru a realiza de ce v-a eşuat o relaţie . Vina, fără doar şi poate, vă apaţine, pentru că n-aţi ştiut ce trebuia sau nu trebuia să faceţi pentru a vă ţine masculul feroce fericit şi torcând ca un motănel. Iată şi sfaturile care vă vor îmbunătăţi atât calitatea relaţiei, cât mai ales respectul de sine:
- Ea să-i acorde primul loc. Deci, Julietele mele dragi, lăsaţi la o parte prostiile cu "vai, ce examen greu mă aşteptă", "vai, cât am de lucrat weekend-ul ăsta" şi interesaţi-vă activ de bunăstarea lui. I-aţi dat păturica preferată? I-aţi masat spatele obosit? I-aţi făcut supa de roşii pe care i-o făcea şi mămica? Ei, bine, în cazul ăsta vă puteţi retrage mulţumite la tonele de cărţi sau dosare care vă aşteptă pe birou. V-aţi făcut datoria.
- Ea trebuie sa reuşească să spună ceea ce are de spus fără să pară a critica, indiferent de discuţie, dar mai ales in ceea ce priveşte jocul amoros, femeia nu trebuie să se plângă sau să reproşeze. Aţi notat tot? Aşadar, învăţaţi să vă spuneţi părerile pe un ton stins , idealul fiind atins în cazul în care nu mai aveţi păreri diferite de ale lui. Cât despre parte a doua a acestui sfat de milioane, nu vă pot sugera decât să urmăriţi cât mai bine "comportamnetul" păpuşilor gonflabile. Nu de alta, dar vedeţi voi, ăsta va deveni în curănd standardul oricărui bărbat care se respectă.
- În ceea ce priveşte ordinea, ea trebuie să fie întotdeauna tolerantă. Vestea cea bună aici este că nu trebuie să fiţi slava care nu crâcneşte. Cât de promiţător! În sfărşit puteţi fi sclava care crâcneşte, în măsura în care, în virtutea respectării punctului 2 de mai sus, crâcniţi fără a părea critică.
- Ea trebuie să fie mereu drăgăstoasă. Ok, veţi spune voi, dar ce vă faceţi dacă sunteţi nedormită, criticată la facultate sau la serviciu, flămândă sau neduşuită de 24 de ore? Aceeaşi autoare de geniu (sau o fi un autor?) vă dă soluţia salvatoare: un minim autocontrol rezolvă această situaţie. Vedeţi şi voi cum văd şi eu soarele răsărind peste toate problemele noastre? Cât era de evident! Vă stăpâniţi, bineînţeles, orice răbufnire şi vă uitaţi la punctul 1.
- Ea nu trebuie să fie geloasă. Fiţi pe pace, că nu suntem lăsate aşa, fără nici o lămurire. Femeia nu trebuie să fie gelosă,ci, din contră, atunci când bărbatul îşi suceşte în disperare gâtul după gambele de gazelă Thompson ale altei individe, sunteţi sfătuite să zâmbiţi şi să înţelegeţi că, vorba aia, ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. În plus, sunteţi asigurate cu toată căldura că iubitul nu va da curs unei asemenea ocheade. Şi voi care vă strofocaţi pe degeaba!
- Ea trebuie să aibă propria viaţă personală şi să fie o femeie puternică din punct de vedere emoţional. Şi ce ne facem noi astea care nu suntem de la natură Condolize Rice? Am două cuvinte pentru voi : mănăstire sau counselling. Ori vă tratează un specialist de acest trist defect, ori le faceţi un mare serviciu bărbaţilor de pretutindeni. Your choice! Dar staţi! Autorul mai vrea să sublinieze (pentru non-mimoze, de această dată) că deşi trebuie să fiţi puternice şi pe poziţii de egal cu jumătăţile voastre, nu uitaţi că tot el trebuie să rămână vioara întâi, chiar dacă de la dumnavoastră a primit sfatul cel bun. Ochii pe primul punct tot timpul, fetelor!
- Ea trebuie să fie mereu gata să-l urmeze, şi asta repede. Bonusul la acest sfat salvator de relaţii este un insight extrem de util şi nebănuit asupra mentalităţii sexului tare: Bărbaţii preferă femeile care se îmbracă repede şi îi însoţesc la un meci de fotbal fără să facă o dramă din schimbarea programului.(...)Deci soluţia ar fi să vă pregătiţi dinainte, şi să-l surprindeşi prin promptitudine. Eu vă mai ofer o soluţie. Să aveţi pregătite, dragele mele, în orice circumstanţe, costumaţia de stadion (dacă vă acordă imensul privilegiu să vă ia cu el!), dar să aveţi şi treningul şi tenişii în hol, în cazul în care nu mai merge pe stadion, şi are nevoie să-i aduceţi berea şi seminţele de la magazinul din colţ.Oricum, vorba bunicii autorului: când un bărbat îţi zice hai să mergem undeva, nu trebuie să-l refuzi, pentru că a doua oară plecă singur.
- Ea trebuie să fie de încredere şi punctuală. Ce se înţelege prin "de încredere"? Ni se explică foarte clar: trebuie să vă menţineţi , cam de-a pururea, dacă se poate, aceeaşi atitudine, ca să nu-l confuzaţi. În plus , la final vi se dă cheia fericirii în cuplu : În general, orice bărbat doreşte ca iubita lui să se comporte într-o mare măsură cam cum ar face-o el. Staţi că m-am pierdut. Cum rămâne cu punctul 1??
Finalul e unul înălţător. Femeile sunt sfătuite (pentru a câta oară?) să renunţe la utopia romantismului în dormitor şi să înţeleagă (odată pentru totdeauna) că pentru bărbaţi senzaţiile fizice sunt mai acute şi că ei nu au nevoie de o comunicare intensă pe alte planuri.
Sper din tot sufletul ca persoana care a redacta aceste rânduri de geniu să nu fi absolvit o facultate cu profil psihologic la noi în ţară, pentru că, în acest caz, sistemul educaţional de la noi e mai la pământ decât credeam. Şi mai sper să nu fie femeie. Ar fi prea trist.
miercuri, 1 noiembrie 2006
Cu am început eu o nouă etapă din viaţa mea
Eram ieri la Empik şi m-am aplecat după un manual de fotografie "National Geographic" amplasat prea jos pentru gustul meu. "Scârţ!" se aude foarte puternic. M-am uitat plină de compasiune la bătrânica din dreapta mea. Ce să-i faci? La vârsta aia (să spunem că fosilă ambulantă e un eufemism) e normal să-ţi scârţâie toate ligamentele. După o răsfoială de câteva minute, mă aplec să pun cartea la loc. "Scârţ!" din nou, şi nici urmă de bâtrâna doamnă. Ups!
Să nu vă mai spun că am descoperit un club foarte mişto, unde în fiecare marţi seară se ţin cursuri gratuite de salsa, merengue şi alte dansuri sud-americane, de la ora 20:00, urmând ca de la 22:00 să se aplice la o ditamai petrecerea cele învăţate. Aş vrea eu să merg acolo, dar cum o să aud muzica sau indicaţiile instructorilor în timp ce scârţâi atât de convingător?
Aşa că azi am pus piciorul în prag! O să-mi recapăt tonusul cu orice preţ! M-am echipat, în consecinţă cu treningul meu verzui cu canguri, m-am aprovizionat cu un pet de 0,5 de Earl Grey (da, ştiu că e un sacrilegiu să-l bei aşa, dar nu mai am nici un alt tip de ceai) şi mi-am deschis laptopul. Am -habar n-am de unde- un filmuleţ de aerobică şi mi-am zis că asta sună mai bine decât să fac două abdomene şi apoi să mă blochez din lipsă de inspiraţie. Buuun.
Individa din filmuleţ e una dintre multele actriţe americane de nesucces, care în lipsă de altceva, scot DVD-uri cu aerobică, deşi corpurile lor au fost "modelate" cu ajutorul bisturiului, şi nu al genuflexiunilor. Nu reuşesc să-mi amintesc în ce film am văzut-o, dar sunt convinsă că era unul cu un yaht capturat de terorişti. Sau cu un avion ce se prăbuşeşte. Sau cu un tren ce deraiază. În orice caz, un film de mare clasă.
Ca în orice prezentare de acest gen, tipa începe prin a vorbi (foarte convingător, de altfel) de ce ar trebui să te apuci CHIAR AZI! de aerobică şi cum fabulosul trup de Petra Nemcova pe care-l etala ea, era DOAR rezultatul a 60 de minute de stepăreală şi de fâlfâială de braţe. Dintr-o dată am atins adevărul absolut preconizat în opera platoniană! Dacă mănânci mult junk-food şi ai o existenţă sedentară, te umfli cât o vacă. Şi tot ce trebuie să faci ca să arăţi ca Jessica Alba pe plajă în Maui, e să înjumătăţeşti BigMac-ul cel de toate zilele şi să din din picioruşe şi din funduleţ cum face duduia asta anonimă cu atâta tragere de inimă.
M-am maimuţărit eu aşa vreo jumătate de oră cu braţele încrucişate şi picioarele în tavan. Ba mi-am şi improvizat o pereche de greutăţi, de care sunt foarte mândră. Pentru încălzirea muşchilor braţului drept am folosit "Europe. A History" a lui Norman Davies (mastodontul ăla care are vreo 3 kile jumate şi 8 centimetri grosime) şi pentru braţul stâng am apelat la acelaşi autor. De data aceast "God's Playground", volumele unu şi doi. Excelente cărţi. Foarte echilibrate, ca să zic aşa.
Isterica aia a scos tot untul din mine. Partea bună e că nu-mi mai scârţâie oasele. Partea prostă? Nu prea pot să mă mişc. Cam deloc. Trebuie să mă interesez dacă poţi dansa salsa şezând.
Eram ieri la Empik şi m-am aplecat după un manual de fotografie "National Geographic" amplasat prea jos pentru gustul meu. "Scârţ!" se aude foarte puternic. M-am uitat plină de compasiune la bătrânica din dreapta mea. Ce să-i faci? La vârsta aia (să spunem că fosilă ambulantă e un eufemism) e normal să-ţi scârţâie toate ligamentele. După o răsfoială de câteva minute, mă aplec să pun cartea la loc. "Scârţ!" din nou, şi nici urmă de bâtrâna doamnă. Ups!
Să nu vă mai spun că am descoperit un club foarte mişto, unde în fiecare marţi seară se ţin cursuri gratuite de salsa, merengue şi alte dansuri sud-americane, de la ora 20:00, urmând ca de la 22:00 să se aplice la o ditamai petrecerea cele învăţate. Aş vrea eu să merg acolo, dar cum o să aud muzica sau indicaţiile instructorilor în timp ce scârţâi atât de convingător?
Aşa că azi am pus piciorul în prag! O să-mi recapăt tonusul cu orice preţ! M-am echipat, în consecinţă cu treningul meu verzui cu canguri, m-am aprovizionat cu un pet de 0,5 de Earl Grey (da, ştiu că e un sacrilegiu să-l bei aşa, dar nu mai am nici un alt tip de ceai) şi mi-am deschis laptopul. Am -habar n-am de unde- un filmuleţ de aerobică şi mi-am zis că asta sună mai bine decât să fac două abdomene şi apoi să mă blochez din lipsă de inspiraţie. Buuun.
Individa din filmuleţ e una dintre multele actriţe americane de nesucces, care în lipsă de altceva, scot DVD-uri cu aerobică, deşi corpurile lor au fost "modelate" cu ajutorul bisturiului, şi nu al genuflexiunilor. Nu reuşesc să-mi amintesc în ce film am văzut-o, dar sunt convinsă că era unul cu un yaht capturat de terorişti. Sau cu un avion ce se prăbuşeşte. Sau cu un tren ce deraiază. În orice caz, un film de mare clasă.
Ca în orice prezentare de acest gen, tipa începe prin a vorbi (foarte convingător, de altfel) de ce ar trebui să te apuci CHIAR AZI! de aerobică şi cum fabulosul trup de Petra Nemcova pe care-l etala ea, era DOAR rezultatul a 60 de minute de stepăreală şi de fâlfâială de braţe. Dintr-o dată am atins adevărul absolut preconizat în opera platoniană! Dacă mănânci mult junk-food şi ai o existenţă sedentară, te umfli cât o vacă. Şi tot ce trebuie să faci ca să arăţi ca Jessica Alba pe plajă în Maui, e să înjumătăţeşti BigMac-ul cel de toate zilele şi să din din picioruşe şi din funduleţ cum face duduia asta anonimă cu atâta tragere de inimă.
M-am maimuţărit eu aşa vreo jumătate de oră cu braţele încrucişate şi picioarele în tavan. Ba mi-am şi improvizat o pereche de greutăţi, de care sunt foarte mândră. Pentru încălzirea muşchilor braţului drept am folosit "Europe. A History" a lui Norman Davies (mastodontul ăla care are vreo 3 kile jumate şi 8 centimetri grosime) şi pentru braţul stâng am apelat la acelaşi autor. De data aceast "God's Playground", volumele unu şi doi. Excelente cărţi. Foarte echilibrate, ca să zic aşa.
Isterica aia a scos tot untul din mine. Partea bună e că nu-mi mai scârţâie oasele. Partea prostă? Nu prea pot să mă mişc. Cam deloc. Trebuie să mă interesez dacă poţi dansa salsa şezând.
Morţii cu morţii şi viii cu... morţii
În timp ce ţările anglofone sărbătoresc Halloween-ul, Polonia sărbătoreşte Ziua Tuturor Sfinţilor şi Ziua Tuturor Sufletelor, pe 1 şi 2 noiembrie. Cu alte cuvinte, 90% din populaţia ţării (adică partea catolică) petrece aceste două zile vizitând mormintele rudelor.
Ca să înţelegeţi mai bine amploarea acestui fenomen, unic în lume, (poate cu excepţia Mexicului, unde au loc procesiuni asemănătoare) o să vă spun ce înseamnă 1 şi 2 noiembrie pentru cetăţeanul obişnuit din Varşovia (ah, ce-mi place să mă laud cu apelativul ăsta!). În primul rând, municipalitatea se pregăteşte din timp şi adaugă câteva autobuze şi tramvaie noi, care fac traseul celor mai mari cimitire din oraş. Bineînţeles că pe mine nu m-a anunţat nimeni aşa că m-am tot holbat la tramvaiul apărut peste noapte (la propriu!) în staţia de pe strada mea. De altfel, zilele astea se petrec cele mai multe accidente, deoarece un număr foarte mare de şoferi părăsesc oraşul, pentru a vizita cimitirele din localităţile natale.
Dar există şi veşti bune, în special pentru good old commerce. Începând cu Carrefour-ul, şi terminând cu toate chioşcurile, se vând ca pâinea caldă lampioane de diferite mărimi, forme şi culori. Am de gând să achiziţionez şi eu unul, pentru că arată foarte fain, şi aruncă o lumină plăcută şi cozy. În plus, florile se vând şi ele la orice colţ de stradă. Mai nou, am observat că hiper-marketurile au plasat strategic câte o găleată plină cu flori lângă gumele de mestecat, la casele de marcat. Subtilul mesaj ar fi următorul: "Ţi-ai luat tu ciocănele de pui şi suc de portocale 100%, dar lu' bunica care doarme Sub Pământ SRL ce-i duci?". Aşa că varşovianul nostru, spăşit şi cu musca pe căciulă, se mai caută în buzunar şi de un buchet de flori, sau de un ghiveci, după caz. Sabotajul ăsta sentimental ţine atât de bine, că m-am trezit şi eu ieri că vreau să iau un buchet pentru bunica. Noroc că mi-am amintit la timp că a mea trăieşte!
În rest, scapă cine poate de scout-şii care s-au plantat la intrările în cimitire. Puştii vând nişte bomboane speciale roz sau albe, numite "pandka skorda" ("Pielea Domnului", ştiu că sună sinistru), considerate o trufanda în Varşovia antebelică. Varianta în care scăpaţi ieftin e să achiziţionaţi direct bomboanele (care costă 1,5 zloţi). La antrenamentul pe care îl au copiii ăştia (atât la rezistenţă, cât şi la viteză) oricum nu aveţi multe alternative.
Mâine noapte o să merg împreună cu câţiva colegi polonezi la Brodno (cel mai mare cimitir din Europa!) şi la Powazki, cel mai frumos ( bineînţeles în sensul morbid) şi mai celebru cimitir polonez. Acesta din urmă, de mărimea Vaticanului, adăposteşte somnul veşnic a numeroşi scriitori, compozitori, generali, politicieni, actori şi cântăreţi polonezi. Mi s-a promis că imaginea cimitirului, deasupra căruia se ridică ca o aureolă lumina miilor de candele şi lumânări aprinse, e unică. Nu o să închei spunând că sper să-mi placă, pentru că o să mă acuzaţi de lipsa sentimentului de sacralitate. Da' sper să-mi placă!
În timp ce ţările anglofone sărbătoresc Halloween-ul, Polonia sărbătoreşte Ziua Tuturor Sfinţilor şi Ziua Tuturor Sufletelor, pe 1 şi 2 noiembrie. Cu alte cuvinte, 90% din populaţia ţării (adică partea catolică) petrece aceste două zile vizitând mormintele rudelor.
Ca să înţelegeţi mai bine amploarea acestui fenomen, unic în lume, (poate cu excepţia Mexicului, unde au loc procesiuni asemănătoare) o să vă spun ce înseamnă 1 şi 2 noiembrie pentru cetăţeanul obişnuit din Varşovia (ah, ce-mi place să mă laud cu apelativul ăsta!). În primul rând, municipalitatea se pregăteşte din timp şi adaugă câteva autobuze şi tramvaie noi, care fac traseul celor mai mari cimitire din oraş. Bineînţeles că pe mine nu m-a anunţat nimeni aşa că m-am tot holbat la tramvaiul apărut peste noapte (la propriu!) în staţia de pe strada mea. De altfel, zilele astea se petrec cele mai multe accidente, deoarece un număr foarte mare de şoferi părăsesc oraşul, pentru a vizita cimitirele din localităţile natale.
Dar există şi veşti bune, în special pentru good old commerce. Începând cu Carrefour-ul, şi terminând cu toate chioşcurile, se vând ca pâinea caldă lampioane de diferite mărimi, forme şi culori. Am de gând să achiziţionez şi eu unul, pentru că arată foarte fain, şi aruncă o lumină plăcută şi cozy. În plus, florile se vând şi ele la orice colţ de stradă. Mai nou, am observat că hiper-marketurile au plasat strategic câte o găleată plină cu flori lângă gumele de mestecat, la casele de marcat. Subtilul mesaj ar fi următorul: "Ţi-ai luat tu ciocănele de pui şi suc de portocale 100%, dar lu' bunica care doarme Sub Pământ SRL ce-i duci?". Aşa că varşovianul nostru, spăşit şi cu musca pe căciulă, se mai caută în buzunar şi de un buchet de flori, sau de un ghiveci, după caz. Sabotajul ăsta sentimental ţine atât de bine, că m-am trezit şi eu ieri că vreau să iau un buchet pentru bunica. Noroc că mi-am amintit la timp că a mea trăieşte!
În rest, scapă cine poate de scout-şii care s-au plantat la intrările în cimitire. Puştii vând nişte bomboane speciale roz sau albe, numite "pandka skorda" ("Pielea Domnului", ştiu că sună sinistru), considerate o trufanda în Varşovia antebelică. Varianta în care scăpaţi ieftin e să achiziţionaţi direct bomboanele (care costă 1,5 zloţi). La antrenamentul pe care îl au copiii ăştia (atât la rezistenţă, cât şi la viteză) oricum nu aveţi multe alternative.
Mâine noapte o să merg împreună cu câţiva colegi polonezi la Brodno (cel mai mare cimitir din Europa!) şi la Powazki, cel mai frumos ( bineînţeles în sensul morbid) şi mai celebru cimitir polonez. Acesta din urmă, de mărimea Vaticanului, adăposteşte somnul veşnic a numeroşi scriitori, compozitori, generali, politicieni, actori şi cântăreţi polonezi. Mi s-a promis că imaginea cimitirului, deasupra căruia se ridică ca o aureolă lumina miilor de candele şi lumânări aprinse, e unică. Nu o să închei spunând că sper să-mi placă, pentru că o să mă acuzaţi de lipsa sentimentului de sacralitate. Da' sper să-mi placă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
